22.12ºC Chișinău
Sâmbătă 25 mai 2019

«Astăzi, în rolul evreilor ar putea fi orice popor». Interviu NM cu istoricul Memorialului Holocaustului din Ierusalim Aron Shneer

În Israel și în afara acestei țări, la 2 mai, este comemorată Ziua Catastrofei (Yom Hashoá) – ziua națională a memoriei și a doliului, în care, în toată lumea, sunt comemorați evreii care au devenit victime ale Holocaustului. În perioada Celui de-al Doilea Război Mondial, mii de evrei au devenit victime ale Holocaustului pe teritoriul Moldovei. Istoricul Memorialului Catastrofei și al Eroismului din Ierusalim «Yad Vashem», Aron Shneer, care a fost recent la Chișinău, a vorbit într-un interviu pentru NM, de ce locuitorii câtorva raioane din Moldova, precum și din Lituania și din vestul Ucrainei, au fost deosebit de violenți cu evreii în perioada Holocaustului, cum poate fi alcătuit mesajul despre toate acestea, transmis societății moldovenești și la ce ar trebui să aordăm atenție la crearea Muzeului Holocaustului în Moldova.

«Au fost mai norocoși cei care se aflau în zona de ocupație română»

Recent, dvs. ați fost la Chișinău, pentru a prezenta o prelegere destinată profesorilor de istorie din școli. Despre ce fel de prelegere este vorba?

Voi menționa că la aceste prelegeri au fost 80 de persoane – este un indicator foarte bun. Printre aceștia au fost reprezentanți ai Ministerului Educației, conducători ai organizațiilor de pedagogi. Prima mea prelegere a fost o excursie virtuală prin Memoriarul «Yad Vashem» (se află la Ierusalim. – NM). Cea de-a doua – despre caracteristicile Holocaustului pe teritoriul Uniunii Sovietice, pentru că sunt deosebiri față de ceea ce se întâmpla în țările din Vest. La fel, eu vorbesc neapărat despre particularitățile Holocaustului pe teritoriul unde predau lecția respectivă. În cazul nostru, a fost vorba despre Transnistria (teritoriul dintre Nistru și Bug, care s-a aflat sub controlul administrației române în anii 1941-1944. – NM). Ceea ce s-a întâmplat aici se deosebește de ceea ce a fost în Țările Baltice, în Ucraina, în Belarus și în raioanele ocupate ale Rusiei, de exemplu.

În ce constau deosebirile?

newsmaker.md/rus/novosti/vse-znali-chto-polovina-deportirovannyh-umrut-v-doroge-intervyu-s-benno-fridelem-p-32832

Nemții îi exterminau pe evrei în mod organizat, cu ajutorul Einsatzgruppe, care aveau scopul de a curăța teritoriile de elemente nedorite, adică de evrei și comuniști. Astfel de grupări acționau și în Transnistria. 

Ostașii români acționau dezorganizat în acest sens. Dacă nemții îi adunau pe evrei într-un anumit loc (nu neapărat în getto), apoi îi impuneau pe prizonieri și pe evrei să sape gropi (sau foloseau în acest scop râpe potrivite), iar după aceasta îi executau pe toți prin împușcare, românii împușcau fără niciun control: direct în stradă, fără a strânge cadavrele.

În regiunile care nu erau controlate de administrația română au fost exterminați 100% din evrei. Nemții făceau acest lucru pedant, sistematic. În zona ocupației române nu era așa. Se ajungea și până la aceea că evreii din zona germană fugeau în cea română, pentru că acolo era posibilă supraviețiuirea.

Și chiar dacă în primele luni ale războiului, românii îi omorau pe evrei, fie și dezorganizat, dar cu cruzime, mai târziu, o parte semnificativă a evreilor era dusă în lagărele de lucru pe teritoriul Transnistriei. Pe drum, îi omorau, îi vindeau localnicilor. Însă aceasta este o discuție aparte. Atitudinea populației băștinașe era pur și simplu monstruoasă și feroce.

«De o cruzime mai mare au dat dovadă Lituania, vestul Ucrainei și unele raioane ale Moldovei»

Monstruoasă și feroce – sună îngrozitor. Este vorba anune despre Transnistria sau așa a fost în toate regiunile ocupate?

Orice popor își dorește mereu, în propriii ochi, să pară demn. Unei națiuni sănătoase îi este rușine de faptele care au denigrat-o în trecut. Eu îmi dau seama că am atins un subiect foarte sensibil – nu poate fi învinuit de crime un popor întreg. Orice crimă are vinovați concreți. Oricum, eu am alcătuit o scară foarte interesantă – nivelul de cruzime în săvârșirea crimelor în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Am studiat teritoriile de la Marea Baltică până la poalele Caucazului. De cea mai mare cruzime au dat dovadă Lituania, vestul Ucrainei și unele raioane ale Moldovei. Și câteva raioane ale căzacilor.

Când am văzut toate acestea, am spus că de ele trebuie să se ocupe nu numai istoricii, dar și etnopsihologii. De ce în unele regiuni sau în altele crimele erau săvârșite cu o mai mare cruzime? Există raioane ale manifestărilor sadiste sistemice. Când i-am povestit despre aceasta unui fost prizonier al getto-ului, el a spus că alunec spre național-socialism. Da, este un subiect dificil.

Despre care cruzime deosebită este vorba?

newsmaker.md/rus/novosti/unesennye-getto-kak-v-bessarabii-istreblyali-evreev-i-romov-vo-vremya-vtoroy-mirov-32725

Eu am spus deja că românii îi vindeau pe evrei localnicilor. Aceia îi omorau și îi jefuiau, iar cadavrele erau aruncate în Nistru. Acolo erau multe cadavre ale oamenilor omorâți nu doar de români, dar și de băștinași. Ei omorau cu ce se nimerea – bâte, răngi de metal, sape. Cu părere de rău, acesta este adevărul care trebuie cunoscut.

Cu toate acestea, se știe că pe teritoriul Transnistriei au fost salvați foarte mulți evrei.

Iată care este situația. În pofida ordinului dat de mareșalul Ion Antonescu, la începutul războiului, cu privire la exterminarea totală și necruțătoare a evreilor, el a stopat executările în masă ale evreilor după înfrângerea nemților lângă Moscova, în toamna anului 1941.

Datorită acestui fapt, după eliberarea Transnistriei de către Armata sovietică, în anul 1944, aici erau aproape 120 de mii de evrei. Nicăieri în altă parte, pe teritoriile ocupate de nemți, așa ceva pur și simplu nu putea fi.

În Letonia, de exemplu, din cei 75 de mii de evrei care au nimerit sub ocupație, Armata Roșie a găsit în viață doar 200 de persoane. Iar în Transnistria – 120 de mii. Și aceasta, nu numai datorită unei astfel de politici inconsecvente a lui Antonescu, dar și rolului pe care l-au avut unii oameni, cum ar fi primarul de Cernăuți Traian Popovici, care s-a învrednicit de titlul «sfânt al popoarelor lumii» (Yad Vashem atribuie acest titlu persoanelor care nu sunt de naționalitate evrei și care i-au salvat pe evrei în timpul Holocaustului). Datorită eforturilor depuse de el, a fost posibilă salvarea a aproximativ 20 de mii de evrei. Evreii erau deja deportați din Cernăuți când Popovici a rugat ca aceștia să fie întorși, explicând acest lucru prin faptul că ei sunt specialiști fără de care administrarea orașului va fi în declin. Și el a obținut revenirea lor.

Și încă ceva. Comunitatea evreiască din România a găsit susținere din partea reginei Elena și a regelui Mihai, care au fost împotriva deportării evreilor români în Transnistria – pentru a fi exterminați sau pentru a fi duși în lagărele de muncă. Deci, în pofida pogromurilor în aceeași Românie, inclusiv pogromul monstruos din Iași, evreii români au fost afectați de această tragedie mai puțin decât alții.

Istoricii consideră că numărul mare de evrei care au fost salvați în Transnistria se datorează faptului că era mai ușor să găsești limbaj comun cu românii. E adevărat?

Da, cu românii era mai ușor să te înțelegi decât cu nemții. Aceștia puteau fi mituiți. Unele femei din getto erau nevoite să concubineze cu ostașii și ofițerii români, obținând în schimb viața pentru ele și copiii lor. Cu nemții așa ceva nu se putea.

De asemenea, trebuie să se conștientizeze faptul că Holocaustul din Europa de Vest se deosebea considerabil de cel din URSS. Pentru evreii sovietici, acesta s-a început la 22 iunie 1941. În Europa, evreii încă nu știau ce-i așteaptă. Sistemul de exterminare încă nu exista.

Evreii sovietici însă erau de două ori mai periculoși pentru nemți, deoarece se considera că ei sunt purtători ai ideologiei sovietice. În niciun oraș european, în afară de Polonia, evreii nu erau spânzurați în stradă și la balcoane, așa cum se făcea la Harkov, Lviv, Dnepropetrovsk. Nu erau zidiți în mine, așa ca în Artiomovsk. Nu erau aruncați în carierele de piatră, așa ca în Donețk sau în mlaștini, ca în Belarus. Toate acestea sunt înregistrate în documentele germane.

La toate acestea participa și populația băltinașă?

Nemții nu s-ar fi descurcat cu un asemenea volum de lucru fără ajutorul localnicilor. Unui executor german îi reveneau de la 12 până la 40 de voluntari locali. Eu sunt convins că nu orice ostaș care a purtat uniformă germană sau română a fost ucigaș.

«Istoricul nu trebuie să privească tragedia evreilor doar cu ochii evreilor»

Ce alte subiecte mai abordați în prelegerile dvs.?

Îmi pare importantă întrebarea – și despre aceasta vorbesc la prelegerile mele – de ce erau exterminați anume evreii? Au decedat 6 milioane de evrei. În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, au murit, în total, aproape 50 de milioane de oameni. Uniunea Sovieticăă a pierdut aproape 30 de milioane de cetățeni de-ai săi. Și mulți se revoltă: oare această tragedie este doar a evreilor? Au murit și alte popoare.

Și eu sunt mândru că am formulat un răspuns foarte concis în acest context. Unicitatea tragediei evreilor în perioada Celui de-al Doilea Război Mondial constă în faptul că ei – de la mic la mare – nu au avut șansa de a se salva. Au reușit să supraviețuiască doar cei care și-au ascuns identitatea, declarându-se ucraineni, ruși sau chiar nemți.

Profesorii din Moldova, care au participat la prelegerile dvs., știu despre toate acestea?

Participanții la seminare sunt un public pregătit. Poate că ei nu cunosc toate detaliile și subtilitățile despre care eu vorbesc, dar despre ceea ce s-a întâmplat aici, în Moldova, ei știu. Timpurile se schimbă și faptul că aceste lecții s-au desfășurat sub egida Ministerului Educației constituie un semnal bun. Acum se poate vorbi despre Holocaust, poate fi pronunțat cuvântul «evreu».


Cum se spunea în Uniunea Sovietică – «cetățenii de naționalitate evreiască». Cuvântul «Holocaust» în URSS nici nu era cunoscut. Se vorbea despre tragedia poporului sovietic, fără a se menționa naționalitatea. Și eu știu că și în Moldova, cu regret, au fost asemenea istorici care au negat Holocaustul. Cu toate acestea, sunt în relații foarte bune cu un istoric moldovean, care a scris, probabil, cea mai corectă carte despre Holocaustul pe teritoriul Moldovei – cu Serghei Nazaria. El are cea mai serioasă lucrare despre acest subiect, care a fost editată în limba rusă.

Cât de bine este studiat Holocaustul în Basarabia, dacă e să comparăm cu alte regiuni?

Cea mai profundă studiere a Holocaustului este înregistrată în statele din vestul Europei și în Polonia. În spațiul postsovietic, Fundația instructiv-educațională «Holocaust» din Moscova desfășoară activități serioase în acest sens. Specialiștii de aici studiază Holocaustul nu doar pe teritoriul actualei Rusii, ci și pe teritoriul întregii URSS, în hotarele anului 1941.

O problemă este că documentele din arhivele armatei române sunt în limba română, ceea ce provoacă restrângerea cercului de istorici care pot lucra cu ele. Și în arhiva de la Odessa, de exemplu, există numeroase documente în limba română care nu sunt studiate nici până astăzi.

Dvs. lucrați foarte mult cu documente despre Holocaust, care se păstrează în arhive. Ce este mai important în această activitate?

newsmaker.md/rom/noutati/trebuie-doar-sa-spunem-da-generatia-stramosilor-nostri-a-facut-lucruri-ingrozitoar-33608

În curând, va apărea cartea mea «Profesia moartea»– ea este despre complicii naziștilor. Despre cei care au învățat și s-au antrenat în lagăre speciale, apoi s-au încadrat în serviciul lagărelor de concentrare și în paza getto-urilor.

Unicitatea acestei cărți constă în faptul că ea este scrisă în baza materialelor penale ale Serviciului de Securitate al Ucrainei din acea perioadă și a unor documente din arhiva Memorialului Yad Vashem. La FSB, este secretizată cea mai mare parte a materialelor, însă oricum, unii colegi de-ai mei din Rusia m-au ajutat cu câte ceva.

Și în Moldova a fost o filială a Comitetului Securității Naționale care organiza astfel de investigații, cercetări. Aceste materiale de la procesele judiciare reprezintă un strat istoric unic, care încă nu este studiat. Asemenea materiale pot fi încă secretizate, pentru că în ele este vorba nu doar despre crimele complicilor naziștilor, dar și ale localnicilor.

Lucrând cu documentele, am ajuns la o concluzie foarte importantă pentru mine: un istoric nu trebuie să privească tragedia evreilor prin ochii evreilor, ai victimelor. Ea va mărturisi despre orori, despre toate, însă oricum, va fi neobiectivă, pentru că aceasta va fi poziția unei persoane care a suferit. De aceea în cartea mea «vorbesc criminalii». Și aș spune că aceasta este o tragedie nu doar a victimei, dar și, la o anumită etapă, a călăilor. Prizonierul sovietic a fost victimă, apoi călău. În realitate, ucigașul și victima sunt strâns legați unul de altul.

«Trebuie să se facă totul pentru a nu mai admite așa ceva. Iar a nu admite înseamnă a ține minte»

În Moldova, se preconizează deschiderea Muzeului Holocaustului. În opinia dvs., ce ar trebui să stea la baza unui astfel de muzeu?

Dacă e să vorbim despre memorialul nostru, Yad Vashem, acesta este, de fapt, o relatare despre o tragedie care nu este doar a evreilor. Istoricul rus Mihail Gefter, care a studiat Holocaustul, a spus cândva că «nu există genocidul unui singur popor, genocidul îi afectează pe toți». De la aceasta ar trebui să pornim. Pentru că evreii au trăit alături de vecinii lor, de diferite naționalități. Și această tragedie, într-un fel sau altul, s-a răsfrânt asupra tuturor.

În realitățile contemporane, în rolul evreilor poate fi orice popor. Eu nu vreau să compar Holocaustul cu situația altor popoare. Însă la o anumită etapă, în aceleași Țări Baltice, rolul evreilor a început să-l aibă rușii. E clar că acestea sunt lucruri foarte diferite. Eu merg în Letonia de câteva ori pe an, acolo am colegi, tovarăși, conferințe etc. Dar se resimte marginalizarea, discriminarea [rușilor]. Și totul începe de la aceasta.

Ținând cont de experiența Holocaustului, trebuie să facem tot posibilul pentru a nu admite din nou așa ceva. Iar a nu admite înseamnă a ține minte ce a fost și să tragem concluzii. Acesta este rolul unui muzeu.

E clar că pe lângă muzeul dvs. trebuie să fie o secție de cercetare care s-ar ocupa de studierea Holocaustului pe teritoriul Moldovei, o secție de predare și una de comemorare. Muzeul nostru se bazează anume pe aceste trei balene. La prelegerile noastre vin elevi din tot Israelul.

Cum poate fi alcătuit mesajul despre Holocaust într-o societate ca cea moldovenească, în care sunt și urmași ai victimelor, și ai celor care au fost complici la exterminarea evreilor?

Este o întrebare foarte dificilă de morală și psihologie. Dacă ne referim la cei din urmă, e ceva firesc că oamenii tac, rușinați. În comparație cu aceeași Letonie, unde au loc marșuri ale legionarilor. Ei se mândresc cu trecutul acelor oameni care nu întotdeauna au fost chiar ei călăi, dar au purtat uniforma SS, deci, au susținut regimul care a contribuit la aceste omoruri.

În Moldova, totuși, situația este alta, însă oricum, este o întrebare foarte dificilă. Totul depinde de persoană: simte ea vreun conflict moral interior, necesitatea nu atât a unei căințe publice – nimeni nu cere acest lucru, însă participarea la anumite prelegeri, întruniri, muzee, o conștientizare mult mai profundă a celor întâmplate. Acest lucru este deja important.

Ce atitudine aveți față de interzicerea negării Holocaustului?

Adesea, Memorialul Yad Vashem este învinuit de faptul că nu intrăm în polemică cu cei care neagă Holocaustul. De exemplu, nu mi-a fost recomandat să particip la o conferință, pentru că ea a fost organizată de revizioniști. Însă eu am spus: dimpotrivă, să mă audă ei, să intre cu mine în polemică, eu sunt gata de dialog.

Recent, Polonia a interzis unui englez aă viziteze Auschwitz (Oświęcim), pentru că acesta susținea că lagărul de concentrare a fost construit de Holywood. În Europa, pentru negarea Holocaustului, riști închisoare. Eu nu sunt de acord cu aceasta. Omul își expune punctul de vedere, el neagă faptul crimei, joacă cu cifre. Dar să-l judeci pentru aceasta – nu se poate, dacă el, desigur, nu îndeamnă la acțiuni similare.

Cifrele, faptele – toate acestea există, sunt confirmate prin documente. Deși sunt cazuri în care și noi, istoricii, operăm cu alte cifre. La Procesul de la Nürnberg, de exemplu, s-a vorbit despre 4 milioane de morți la Oświęcim. Astăzi, noi vorbim despre 1 milion 100 de mii, dintre care 900 de mii de evrei, 20 de mii de prizonieri sovietici de diferite naționalități și peste 100 de mii de deținuți din alte țări. De ce s-a întâmplat așa cu cifrele? Pentru că pe teritoriul Uniunii Sovietice, a fost așa-numitul Holocaust «prin execuție» – fără listele celor executați.

 

Autor: Marina Supac

Партнерские ссылки