„Câți ani ai? Da ești măritată?"
Femei străine vorbesc despre viața lor în Moldova
Peste 65 la sută dintre locuitorii Moldovei sunt siguri că femeia trebuie să se ocupe de gospodărie și să educe copiii, iar bărbatul – să aducă bani în casă. Aproximativ același număr de oameni nu se îndoiesc de faptul că nu contează sexul persoanei în luarea oricăror decizii. Olga Gnatcova, reporter NM, a discutat cu câteva femei străine, întrebându-le despre cum „arată" în realitate aceste date statistice seci și prin ce se deosebește starea femeilor din Moldova de situația din țările occidentale. O cercetătoare, o voluntară și o antreprenoare – persoane care au locuit în Moldova timp de câțiva ani, au povestit despre șocul cultural, victoriile locale ale feminismului și despre cum sunt regulile de etichetă de aici.

„Moldova și programele de voluntariat sunt adesea utilizate doar pentru spălare de bani"
Christina Weiss, Germania
A trăit în Moldova din anul 2010 până în 2012; este doctor în sociologie și antropologie, absolventă a Universității De Montfort din Marea Britanie; a studiat problema migrației în Moldova și a maternității surogat în Rusia, este preocupată de problema „donării" de ovulelor de către locuitoarele țărilor în curs de dezvoltare.
Am venit pentru prima oară în Moldova în anul 2007, pentru câteva zile, ca s-o vizitez pe o prietenă de-a mea, fără să știu ceva despre această țară. Când am venit a doua oară, eram deja mai bine pregătită: am aflat, de exemplu, că foarte mulți locuitori ai Moldovei lucrează peste hotare. Exact atunci scriam teza de bacalaureat despre femeile care sunt nevoite să plece la muncă în străinătate și să-și lase copiii. Accentul era pus anume pe copii și eu am realizat aici câteva interviuri, am comunicat cu copiii și rudele lor. După aceasta, am plecat din Moldova și am revenit în această țară de mai multe ori, iar în perioada 2010-2012, am trăit aici aproape un an. După aceasta, reveneam aici ca să-mi vizitez prietenii, să mai învăț limba rusă, pentru că deja știam destul de bine limba română.

Odată, am încercat să fac cumpărături la piață, vorbind doar în limba rusă. Și nu se pot spune că cei din jur erau bucuroși să mă audă. O femeie a strigat la mine: „De ce vorbești în rusă?". I-am răspuns că știu româna și învăț rusa. După aceasta, am început să discutăm în română și brusc ea a devenit mai prietenoasă. Cică, „bună fată, bravo". A fost o experiență amuzantă.

Oamenii din astfel de țări dezvoltate precum este Germania nu înțeleg, cât de simplă este viața noastră. Noi ne plângem mult. Iar aici, vii în Moldova și vezi că problemele sunt mult mai numeroase. Și nimeni nu se plânge, toți încearcă să găsească soluții. Oamenii se ajută mult mai lejer unii pe alții. Sunt mult mai ospitalieri. În Moldova, m-am simțit mult mai welcomed decât acasă. Mi-au plăcut și multe chestii mărunte. În Germania, totul este ordonat, iar în Chișinău e un sistem straniu al tichetelor în transportul public, microbuze nebune: nu știi, va veni sau nu. Mie îmi plăceau foarte mult piețele. Se părea că toți au o atitudine atât de binevoitoare față de mine, pentru că eram străină. Cu timpul, am început să vorbesc destul de bine în limba română și astfel eram acceptată ca fiind din Moldova. Și oricum totul era extraordinar.
„Eram mereu întrebată: „De ce nu vrei să fii mai frumoasă?". De parcă a fi frumoasă și a bucura pe cineva cu exteriorul meu era obligația mea"
Trăind în Moldova, eu am lucrat la un centru de plasament pentru victimele traficului și ale violenței domestice. Aveam o echipă extraordinară: femei și un bărbat. El, desigur, era șeful. Mi se părea straniu acest lucru: într-un centru de plasament în care sunt femei conduce un bărbat, iar toți ceilalți colaboratori sunt femei. Ierarhia se simțea foarte tare.

El avea foarte multe idei și așteptări despre cum trebuie să arate femeia, cum ea trebuie să se îmbace. Atunci, eu aveam o tunsoare foarte scurtă, acest lucru devenind o istorie întreagă. Eram mereu întrebată: „De ce nu vrei să fii mai frumoasă?". De parcă să fiu frumoasă și să bucur pe cineva cu exteriorul meu era obligația mea. Însă mie îmi era confortabil anume așa: aveam o tunsoare scurtă, nu mă epilam pe picioare și mă deplasam prin oraș cu o bicicletă de munte. Toate acestea stârneau nedumerirea celor din jur.

În Germania, dacă ești femeie emancipată, te angajezi la serviciu și lucrezi. Însă pentru multe femei din Moldova, acesta nu este un rezultat al alegerii. Ele sunt nevoite să lucreze și adesea – nu la un singur serviciu, ci la mai multe concomitent, pentru a-și întreține familia și copiii. Acesta trebuie făcut pe lângă treburile casnice, pentru care nemții adesea angajează femei din Europa de Est. De aceea eu le stimez foarte mult pe femeile care trăiesc în această regiune. Ele trebuie să îndeplinească foarte multe sarcini. Și aceasta este o cu totul altă conștientizare a ceea ce înseamnă să fii „femeie puternică". Îmbinarea dintre munca pentru salariu, activitățile din gospodărie și îngrijirea copilului par firești pentru mulți. Și dacă acest lucru este firesc, trebuie să fie la fel pentru ambele părți: și pentru femei, și pentru bărbați.

Am discutat mult cu colegii mei despre cum trebuie să arate o femeie, ce trebuie să facă. Și dacă în general e obligată să facă ceva. Nici atunci, nici acum nu aveam planuri să mă căsătoresc și să nasc copii. Am 30 de ani, îmi construiesc cariera academică și nu planific în timpul apropiat să-mi întemeiez o familie. În Moldova, adesea eram întrebată despre aceasta. Multora le părea că eu am ales această viață din cauza că nu-mi pot găsi pe cineva. De fapt, eu nici nu caut. În afară de aceasta, eu mă întâlnesc nu doar cu bărbați, dar și cu femei. Așa că „bărbatul vieții mele" ar putea fi și femeia vieții mele. Cine știe.
„E uimitor și groaznic, câți oameni sunt gata să suporte violența în general și cea domestică în special. Și să creadă că acest lucru e firesc, că așa și trebuie să fie, că a fi maltratat este o normă a vieții"
Când mă aflam în Moldova, erau multe dezbateri despre legea care presupunea apărarea împotriva discriminării femeilor însărcinate la angajarea în câmpul muncii, a oamenilor cu dizabilități, a reprezentanților minorităților sexuale. Și au fost dintre cei care îmi ziceau: „În Moldova nu există discriminare". Desigur, ea nu este, dacă nu există lege care stabilește, ce înseamnă discriminare, dacă nu există niciun fel de criterii pentru măsurarea ei.

Femeile care veneau la centrul de plasament pentru victimele violenței domestice, unde am lucrat, primeau suport juridic în caz dacă doreau să divorțeze. Erau ajutate să se mute. O femeie era mamă a patru copii și cel mai mic avea grave probleme de sănătate. Dar din cauza că era mereu maltratată de soț, se îmbolnăvea și ea frecvent și nu era în stare să îngrijească în mod dorespunzător de copilul ei. În plus, soțul nu-i da bani ca ea să meargă la medici. Prima noastră sarcină a fost s-o ajutăm să-și revină și s-o susținem moral. Să-i demonstrăm că ea nu este obligată să suporte toate acestea doar pentru că a acceptat, cândva, să fie soția cuiva. Că a divorța e normal și nu e nimic rușinos. S-o ajutăm să se mute, să-și găsească un serviciu și să câștige singură, ca să aibă și posibilitatea de a-și trata copilul cel mai mic.

Cu locatarele centrului de plasament am comunicat în acele momente când ei nu aveau întâlniri cu psihologi sau medici. Ca ele să nu fie singure în camere și să se gândească mereu la problemele lor. Ne plimbam, confecționam diferite obiecte, discutam. Este uimitor și groaznic, câți oameni sunt gata să suporte violența în general și cea domestică în special. Și să creadă că acest lucru e firesc, că așa și trebuie să fie, că a fi maltratat este o normă a vieții.

Nu știu dacă în Moldova există organizații care îi susțin pe bărbații care au devenit victime ale violenței domestice. Această problemă este și mai mult stigmatizată. În Anglia, există câteva astfel de organizații, însă puțini bărbați se adresează după ajutor. Ei se jenează să recunoască faptul că sunt maltratați de femei. Chiar dacă este vorba despre violență psihologică, e dificil să vorbești despre asta dacă trăiești într-o societate unde acest lucru este considerat firesc.

Pentru femei, centrul de plasament a fost un ajutor bun. El le-a ajutat să se pună pe picioare, să înțeleagă că aceasta nu este vina lor, că nu trebuie să fie așa. Dacă soțul este înfuriat, multe femei se gândesc că ele au făcut ceva greșit. Ele sunt bătute, dar simt vina lor și îi iartă pe toți cei care le jignesc. Acest lucru se întâmplă sistematic, însă ele se tem să vorbească despre asta. E rușine. Așa se întâmplă cu toate. Și poliția nu ia în serios aceste situații. Însă lucrurile se schimbă. Pentru aceasta lucrează multe organizații și proiecte care adesea sunt finanțate din exterior.

Dar și aici există propria istorie. Chiar și în acele programe în care am participat, există multă corupție: mijloacele alocate nu se îndreptau acolo unde trebuia. Este o situație uimitoare: eu știu că tu iei mită și „comision", tu știi că eu știu despre asta și oricum continui să faci așa ceva. Multe organizații care „aduc" voluntari din Europa primesc mulți bani pentru organizarea trainingurilor. Și nu le organizează. De exemplu, în organizația mea, trainingul a durat două zile. Iar pe adresa sediului central au expediat solicitarea de finanțare pentru un training cu o durată de zece zile. Moldova și programele de voluntariat adesea sunt utilizate pentru spălare de banilor.
„Când încă nu înțelegeam limba, îmi părea că toți sunt foarte înrăiți și mereu strigă unii la alții"
Kristy Marxer, SUA
Trăiește în Moldova din anul 2013; este dentist de specialitate; a lucrat într-un centru pentru adolescente care au rămas fără părinți; predă limba engleză la Centrul lingvistic ILTC.
În luna iulie, se vor împlini cinci ani de când sunt în Moldova. Pentru prima dată, eu și sora mea am venit aici ca voluntari, acum mulți ani. Nu pot spune că mi-am dorit foarte mult. Îmi era teamă că voi fi o povară pentru toți. Însă deja peste o săptămână eu știam: toți vor decide că mi-am ieșit din minți, însă eu nu voi fi fericită dacă nu voi reveni aici. În Montana, eu aveam serviciu, casă, părinți, rădăcini adânci. Însă eu am revenit acasă și am început să-mi „împachetez" viața: am avut nevoie de aproape un an și jumătate pentru toate pregătirile. Trebuie să spun că eu sunt o persoană rațională și nu iau decizii pripite, bazându-mă pe emoții. De aceea atunci când le-am declarat prietenilor că plec în Moldova, ei s-au mirat foarte mult. Cu timpul însă ei s-au obișnuit cu acest gând.

Eu am venit dintr-un orășel, de aceea pentru mine, Chișinău este aproape megapolis. Toți râdeau de mine când eram încântată de transportul public. În Montana, acesta lipsește în general: sunt prea puțini oameni și distanțe mari. Mie îmi era greu să mă adaptez nu atât la altă cultură, cât la viața în oraș. Și mai e ceva: înainte de prima mea venire, am citit mult despre trafic și îl priveam pe fiecare cu bănuială: oare nu cumva vrea să mă răpească?

Când încă nu înțelegeam limba română, adesea îmi părea că toți sunt foarte înrăiți și mereu strigă unii la alții. Când am început să înțeleg câte ceva, mi-am dat seama: iată, acest bărbat pur și simplu i-a propus femeii să ia loc. Iar acest lucru suna ca un ordin. Atunci când nu înțelegeam cuvintele, multe le percepeam incorect. Inclusiv glumele.


„Câți ani ai? Da ești măritată?". În realitate, localnicii sunt foarte binevoitori și ospitalieri, însă acesta a fost primul dialog pe care l-am avut în limba română, în care eu am devenit expert adevărat. Adesea eram întrebată: „Ai aici un iubit, da? De aceea ai rămas? Sau ai un soț în America?". Mă bucuram pentru orice practică a limbii române. Mai ales că aceasta e aproape ca acasă. Despre aceleași lucruri mă întrebau mereu mătușa și bunica. Îmi pare că nu face să te superi pentru aceasta. Trebuie să simți tonalitatea și dispoziția generală. Să înțelegi că aceasta se întâmplă nu din răutate, ci din banala obișnuință de a-ți băga nasul peste tot. Ca și în price oraș mic. Aici, eu am avut probleme doar cu spațiul fizic personal. Acum însă totul e în regulă: o asemenea înțelegere nu mai există pentru mine și îi impun pe ai mei să se simtă incomod atunci când vin în America.
„Dacă vrei să faci ceva, cu siguranță, o piedică nu ar fi apartenența de gen, ci cu totul altceva"
În primii doi ani, am lucrat în calitate de voluntar într-un centru pentru adolescente care au rămas fără părinți. Noi le-am ajutat să socializeze și să fie pregătite pentru viața independentă. Eu nu cunosc toate istoriile lor. Unele au fost abandonate de părinți în orfelinate. O fetiță are mamă: ea trăiește în Chișinău și și-a dat singură fetița la orfelinat. Această mamă a povestit că părinții au abandonat-o și, la rândul ei, a procedat la fel cu copiii săi. Pentru ea, aceasta este o normă. Cel mai important lucru pe care trebuia să-l facem era să spargem acest cerc închis, să le demonstrăm că poate și trebuie să fie altfel. Sarcina noastră principală era de a oferi acestor fetițe o șansă, o anumită alternativă. Împreună cu mine lucrau colega mea Tania și soțul ei. El mai avea un serviciu, de aceea cea mai mare povară era pe umerii noștri, iar el ne ajuta. Se poate spune că la noi înflorea feminismul.

Toate organizațiile și companiile cu care mi-a fost dat să lucrez aici au salutat egalitatea de gen. Am avut noroc în acest sens. În prezent, eu predau limba engleză la Centrul ILTC: directorul nostru este femeie, la fel ca și majoritatea profesorilor. Acest lucru chiar a fost neașteptat, însă genul nu a fost niciodată o problemă. Deși, în general, am observat că aici, împărțirea rolurilor în familie, de exemplu, este tradițională. Femeia se ocupă de gătit și de toate treburile casnice, iar bărbatul neapărat gătește carnea. Totuși, totul depinde de oameni concreți. Cuplul cu care eu am lucrat în centru este, mai degrabă o echipă și e plăcut să vezi acest lucru.

Îmi pare că în Moldova, femeile au posibilitatea de a fi cele care își doresc să fie. În condițiile economice existente, desigur. În multe privințe, această situație se aseamănă cu cea din SUA: dacă vrei să faci ceva, cu siguranță, o piedică nu ar apartenența de gen, ci cu totul altceva. Desigur, lucrul ia o groază de timp. Și nu-mi imaginez, cum se descurcă cuplurile cu copii când e vorba de împărțirea responsabilităților. Chiar le-am întrebat despre aceasta pe colegele mele – mame care, la fel ca și mine, lucrează până târziu. Eu am crescut la rancho: din fragedă copilărie, eu și fratele meu lucram împreună cu părinții și de aceea petreceam mult timp împreună. Și aceasta a fost cea mai bună copilărie.

E minunat că în Moldova, concediul de maternitate durează trei ani. În SUA, acesta este de doar trei luni. Colega mea din America a plecat în concediu de maternitate cu o săptămână înainte de naștere. A născut, a stat acasă trei luni și a revenit la serviciu. Ea a fost nevoită să angajeze o bonă, să-și stoarcă mereu sânii. E foarte complicat. Cred că noi vedem deja sau în curând vom vedea o generație crescută de bone.

În America sunt legi împotriva discriminării, însă ele nu întotdeauna funcționează. În domeniul stomatologiei, în care am activat, majoritatea igieniștilor sunt femei. Însă ele se căsătoresc, nasc copii și pleacă. Și dentiștii sunt nevoiți să-și caute colaboratori noi. Nu e simplu să lupți împotriva discriminării care apare aici – „Nu te angajez, pentru că peste câțiva ani vei pleca". Cred că în Moldova este o situație asemănătoare.

Treptat, integrarea se răsfrânge asupra Moldovei. Observ că aici deja mult mai mulți oameni vorbesc în limba engleză. Mulți studenți-adolescenți de-ai mei preconizează să învețe peste hotare și unii dintre ei doresc să revină după aceasta acasă. Orice s-ar întâmpla, ei doresc să facă ceva în patrie. Astfel de oameni sunt puțini, desigur, și eu înțeleg foarte bine de ce. Și America are problemele sale. Însă în adâncul nostru este credința în faptul că noi trăim în cea mai bună țară și putem obține tot ce ne dorim. Acest lucru a fost obținut pe parcursul câtorva generații. Aici, deocamdată nu există așa ceva. Sper că într-o zi, Moldova se va regăsi și va înțelege, cum vrea să fie. Important e să țină minte că acest lucru nu se întâmplă peste noapte și e nevoie de răbdare. Și de ani. Strămoșii Americii nu știau ce avantaje ne va oferi faptul că au jertfit cândva cu ceva. E clar că acest lucru e complicat și adesea toți așteaptă un succes imediat. Însă aceasta este o problemă globală, nu doar a Moldovei.
„Aici s-a păstrat o cultură tradițională: toți se căsătoresc foarte devreme, dar la fel de devreme și divorțează"
Aleth Delcenserie, Franța
Trăiește în Moldova din anul 2008: este fondator, director calitate și tehnologii informaționale, compania IT Pentalog
În anul 1993, în ultimul an de studii la universitate, împreună cu patru prieteni, am fondat o companie pentru ca să continuăm să lucrăm împreună. Ea se numea Pentalog și era specializată în comunicații și servicii IT. În anul 1999, noi am venit pentru prima dată în România și am început să creștem rapid. Către anul 2005, am deschis reprezentanță în Moldova. Către anul 2007, aveam angajați aproximativ 200 de oameni în trei țări și a fost nevoie de o reorganizare profesională a activității noastre. Și peste un an, mi-am început „Pentalog-tur" în implementarea standardului ISO 9001: eu eram responsabilă de acest proiect și organizam traininguri pentru personal conform noului sistem. Și odată m-am gândit: și mai departe? Va trebui să administrăm proiecte, să organizăm traininguri pentru noii colaboratori, să îmbunătățim în permanență sistemul. Unde e cel mai bun loc pentru aceasta? Peste hotare. Iată așa am ajuns în Moldova.

Prima dată am fost aici în anul 2005: a fost „exotic". Altă istorie, oameni minunați și un sezon plăcut de primăvară-vară. Încă atunci m-am gândit că n-ar fi rău să trăiesc aici măcar câțiva ani. Și iată, la 28 decembrie 2008, mi-am împachetat lucrurile în mașină și m-am pornit cu o colegă mai întâi la Iași, apoi la Chișinău.

De cum am început să trăiesc aici, am descoperit pentru mine o cu totul altă realitate. Peste tot e limba rusă (atunci, eu încă nu vorbeam nici în română, nici în rusă). Oamenii nu se salută chiar dacă se întâlnesc față în față, pe scara blocului. În stradă sunt foarte mulți carabinieri și agenți de patrulare. Apropo, de ce sunt atât de mulți? Desigur, acest lucru are, poate, și avantaje: oferă sentimentul de siguranță. Pe de altă parte, sunt multe amenzi nejustificate. Se pedepsește pentru mașina murdară și pentru „alcool-test" controlat cu nasul. Pe drumuri, se pare, nu sunt niciun fel de limite de viteză. În jur e arhitectură sovietică și mulți-mulți copaci. Aceasta a fost o cu totul altă atmosferă. Și cunoscută, și proaspătă. Încărcată și liberă. Romantism. Nu pot spune că mi-a fost greu să mă adaptez. Am venit în Moldova din proprie curiozitate. Am început să studiez limba rusă încă în timp ce învățam la universitate și de aceea înțelegeam alfabetul chirilic, iar când am venit aici, am început să studiez româna. Acum, o vorbesc fluent.

Apropo, nici acum nu pot înțelege, de ce limba română, de stat, este atât de puțin promovată. Desigur, eu nu sunt proastă și văd că aici este un conflict dintre forțele pro-europene și cele pro-ruse. Însă pentru un străin, aceasta este o problemă. Imaginați-vă, când am venit prima dată la cinema, acolo era doar dublare în limba rusă, iar titrele lipseau totalmente. Până acum, unele filme sunt difuzate doar în limba rusă.
„Când femeia rămâne însărcinată, înțelegi că ea va reveni la serviciu nu mai devreme decât peste trei ani. Aceasta este o problemă și pentru angajatori, și pentru femei"
În general, în comparație cu Franța, aici s-a păstrat o cultură tradițională: toți se căsătoresc foarte devreme și la fel de devreme divorțează. În țările „occidentale", poți să trăiești cu cineva, să nu ai copii în general ori să-i ai fără niciun fel de „contract". Atitudinea față de aceasta începe să se schimbe și în Moldova. Probabil, pentru că mulți merg adesea în străinătate.

În mod principial, aici se deosebesc regulile de etichetă. Oamenii se salută rareori unii cu alții, mai ales bărbații cu femeile. Eu sunt educată în stilul următor: dacă ai întâlnit pe cineva, spune-i „salut". Iar aici, dacă eu mă salut cu vecinul, el mă privește de parcă am venit de pe Lună.

În Moldova este o altă atitudine față de copii. Aici nu există (ori nu sunt atât de dezvoltate) instituții pentru copii mici. Când femeia rămâne însărcinată, înțelegi că ea va reveni la serviciu nu mai devreme decât peste trei ani. Este o problemă și pentru angajatori, și pentru femei. Multe colege de-ale mele au recunoscut că ar vrea să revină mai devreme din concediul de maternitate, însă ele nu ar putea soluționa problema privind îngrijirea copilului. Au reușit doar cele la care bunicile trăiesc aproape.

În general, bărbații și femeile din Moldova lucrează la fel de mult. Moldovenii sunt foarte harnici. Dacă e să vorbim despre poziții de lider, șeful nostru, de exemplu, este femeie. În general, multe funcții de conducere din Pentalog sunt ocupate de femei. Se pare însă că în acest sens noi suntem mai degrabă o excepție în Moldova. Aici totuși sunt mai mulți bărbați-conducători, chiar și în situația în care numărul femeilor-manageri a crescut semnificativ. Atitudinea respectuoasă față de ele depinde de oameni concreți. Probabil, majoritatea bărbaților încă se gândește că doar ei pot conduce o afacere. Însă dacă ei nu sunt aroganți și proști, atunci întâlnind femei-lideri, bărbații înțeleg că noi suntem la fel de capabile să facem acest lucru ca și ei.

Cred că Moldova va obține succese dacă va îmbina standardele europene ale vieții cu respectul față de cultura moldovenească. Ultima s-a format timp îndelungat, inclusiv sub influența celei ruse. Nu se poate de omis trecutul. Trebuie să se țină cont de el la construirea viitorului. Și apropo, nu toate standardele europene sunt atât de bune.

În Moldova, principala problemă o constituie, în continuare, elitele corupte. Desigur, globalizarea continuă, dar trebuie să ținem minte, mai întâi de toate, despre nivelul de viață demn. Oamenii sunt luați de la oamenii simpli, care sunt nevoiți să trăiască în sărăcie. Mijloacele alocate pentru dezvoltare ajung în câteva buzunare și acest lucru duce țara în impas. În afară de aceasta, cred că trebuie să nu se mai facă apel la unirea cu România: acest lucru doar provoacă tensiune suplimentară pe ambele maluri ale Prutului. Cu siguranță, Moldova nu are nevoie de așa ceva: ea și așa se află într-o situație dificilă.
Text: Olga Gnatcova
Foto: din arhivele personale ale eroinelor, copertă – Asa Sjostrom