-4ºC Chișinău
Joi 24 ianuarie 2019

„Chişinăul este o civilizaţie compactă în care este tot, dar s-a pierdut abilitatea: ce-i de făcut cu toate acestea?”. Interviu NM cu urbanistul rus Sveat Murunov

Ce înseamnă un oraş? Avem noi oare dreptul la el şi în ce constă acesta? Suntem responsabili de oraşul nostru? Dacă v-aţi pus asemenea întrebări, înseamnă că puteţi fi numit orăşean şi nu un simplu locuitor al oraşului. Sveatoslav Murunov, cunoscut urbanist din Rusia, fondator al Centrului de Urbanism Aplicat, este sigur de faptul că semnificația „orăşean” începe de la întrebările formulate corect. În interviul acordat reporterului NM Evghenii Ceban, Sveatoslav Murunov a explicat de ce Chişinăul se pierde, transformându-se într-un fel de spaţiu deformat comercial şi de oficii, de ce oraşele au nevoie de hide-parcuri – platforme publice pentru dialog, şi cum Chişinăul poate reveni la rădăcinile sale şi îşi poate obține identitatea.

„Acum, Chişinăul încearcă să se şteargă, luând parcă totul de la zero şi transformându-se într-o locuinţă, într-un mare centru comercial”

Ce v-a adus la Chişinău şi cu ce vă ocupaţi aici?

Sunt pentru a doua oară la Chişinău. Am venit aici prima dată în luna martie, când am predat câteva lecţii. A fost primul pas, o inițiere în tema oraşelor. După aceasta, noi am organizat o Școală de Urbanism Aplicat, eu am povestit despre modelele noastre, despre experienţa post-sovietică, despre identitate. Însă aceasta a fost, mai degrabă, o activitate de informare.

Băieţii de la Centrul de Urbanism din Chişinău au propus să continuăm colaborarea. Ei au solicitat o Școală de Moderare Urbană. Este vorba despre moderatorii urbani care sunt capabili să organizeze un dialog urban. [Urbanistul rus Veaceslav] Glazâcev susţinea că oraşul este un dialog al comunităţilor urbane. Rezultatul unui asemenea dialog nu poate fi cunoscut din timp. Acest dialog este întotdeauna o discuţie cu cineva diferit de tine, sunt mereu poziţii diferite. De aceea la dialog trebuie să participe un moderator pregătit. Iată de ce această solicitare mi s-a părut foarte importantă.

Şcoala de Moderare Urbană poate contribui la realizarea unor transformări cu adevărat calitative. Pentru că şcoala nu mai înseamnă lecţii, ci o practică, care îi va permite Centrului de Urbanism să se dezvolte în mod independent.

Iată aşa am ajuns la Chişinău.

Şcoala de Moderare nu este unica dvs. invenţie în Chişinău. Aţi predat o lecţie la Biblioteca civilizaţiilor „Marc Bloch”, intenţionaţi să organizaţi o întâlnire cu comunitatea Occupy Guguţă.

Eu reacţionez întotdeauna la toate solicitările urbane. Aceasta este o modalitate de a te iniția în oraş. Și lecţia de la bibliotecă a fost din domeniul meu. Mi-a plăcut că la ea au venit mulţi chişinăuieni. A fost interesant să urmăresc, la care lucruri reacţionează comunitatea urbană. Am observat că avem foarte multe probleme comune, dar, în acelaşi timp, sunt şi deosebiri calitative. Această lecţie-cercetare a fost importantă şi pentru mine. Când vorbeam despre impresiile mele, despre identitatea Chişinăului, am înţeles, după reacţia ascultătorilor, că am simţit ceva. Eu am văzut foarte multe oraşe şi îmi doresc să văd și să simt unicitatea fiecăruia.

Istoria cafenelei Guguţă la fel este deosebit de interesantă, pentru că ea poate fi cercetată nu doar ca un obiect, ci ca un oarecare simbol pentru câteva generaţii de chişinăuieni. De aceea soarta cafenelei necesită alt gen de discuţii. Eu am văzut proiectul care este propus să fie realizat pe acest teren. Acest lucru e o simplificare urbană, o distrugere a identităţii urbane şi o transformare a oraşului într-un oarecare spaţiu deformat pentru oficii, care nu are nicio legătură cu spiritul acestui oraş, al acestui loc.

Îmi este interesant, cine sunt aceşti oameni, ce înseamnă Occupy, cum arată auto-organizarea în Chişinău. Şi aceasta este o cercetare, o inițiere.

La lecţia dvs. de la bibliotecă nu erau locuri libere. Probabil, interesul faţă de astfel de evenimente este în toate oraşele pe care le vizitaţi. De ce orăşenii de astăzi sunt atât de interesaţi de amenajarea oraşelor lor, de natura acestora? Acest interes este un fenomen nou?

Cred că aceasta este o consecinţă, fie şi lentă, a reflexiei urbane. Într-un fel sau altul, în oraş se acumulează experienţă. Stresul din anii 90 prin care a trecut tot spaţiul post-sovietic – destrămarea Uniunii Sovietice, auto-identificarea şi supravieţuirea, care au fost urmate de o epocă nebună a consumului, a cauzat înclinarea balanţei în cealaltă parte. Noi revenim la semnificațiile fundamentale: de ce s-au întâmplat toate acestea, ce va urma?

De rând cu ceea ce se întâmplă în oraş, ei se bazează pe întrebările: ce este, de fapt, un oraş, ce înseamnă dezvoltare? Ei îşi pun întrebări referitoare la identitate: cum să se dezvolte conform unui model chişinăuian, moldovenesc şi nu unui american, new yorkez. Există o cale proprie?

Funcţionarii din oraş înseamnă o oarecare funcţie. Sarcina lor este de a emite regulamente şi de a asigura realizarea deciziilor logistice mărunte. Desigur, lor nu le pasă de dificultăţi, reflexe, analize aprofundate. La rândul său, businessul se află în situaţia „bate fierul cât e cald”. Adică, atât cât mai sunt terenuri libere, trebuie de construit. Cât mai sunt nişe, ele trebuie ocupate.

Orăşenii sunt unicii care, fie şi modest, nesistematic, dar totuși acumulează experienţă urbană. Anume experienţa face dintr-un oaspete un rezident al orașului. Reflexia acestei experienţe este: dar cum trăim noi, ce va urma? Anume aceste întrebări lansează cultura urbană. Cred că în Chişinău, la fel ca şi în oricare alt oraş, acum este conflictul: când oraşul încearcă să se şteargă, de parcă ar începe de la zero, să se transforme într-o locuinţă, într-un mare centru comercial. Toate acestea provoacă împotrivirea orăşenilor. Ei încep să îşi pună întrebări mult mai complicate.

De aceea în fiecare oraş în care activăm noi începem de la lucrurile primare. Nu există modele de oraşe, de semnificații. Şi întotdeauna vedem feedback-ul: mi se spune „şi noi ne gândim la aceasta”. Eu sunt aici în rolul de mecanism de lansare, care dă start acestei discuţii.

Important este să nu așteptați că cineva va explica totul în locul vostru, ci să faceți aceasta în mod independent. Încă nimeni din spaţiul post-sovietic nu a analizat, ce înseamnă un oraş şi dezvoltarea acestuia. Şi cred că Chişinăul, ca un oraş cu o cultură foarte complicată, încearcă, în felul său, să abordeze aceste subiecte.

 

„Noi nu avem tradiţia să ne expunem poziţia undeva în oraş și ea să fie auzită de toți, noi nu avem hide-parcurile noastre”

Dvs. ziceaţi că în fiecare oraş post-sovietic sunt câteva module şi percepții despre oraş: ţărănesc, orientat pe comunităţi, apropiere de mediu şi conformism, şi cel industrial - reglementat, dur, sovietic. Dar ce este, de fapt, urban într-un oraş? Cine sunt purtătorii acestei mentalităţi și semnificații urbanistice? Cine poate fi considerat orăşean?

Acum, orășean este cel care a recunoscut pentru sine că este un pic ţăran, un pic lucrător la uzină, un pic erou sovietic. A analizat pentru sine şi a spus: bine, eu sunt aşa, însă eu sunt şi orăşean. Şi a început să se întrebe: dar ce înseamnă un oraş, ce înseamnă Chişinău, ce înseamnă dreptul meu la oraş, cum răspund eu pentru el?

Adică cel care acum nu doar reflectă asupra propriei identităţi, ci şi încearcă să se poarte ca un orăşean: participă la lecţii şi audieri publice, se ocupă de politica internă a oraşului, salvează ceva, protejează, discută. Astfel, el încearcă pentru sine roluri noi. Este ceea ce în perioada sovietică era dificil de încercat, iar în Europa de mult a devenit o tradiţie culturală.

Adică un orăşean este neapărat și activist?

Într-un sens oarecare, el este un amator. Nu se poate spune că el este un activist care face totul. El nu este indiferent. El îşi face griji. Uneori, această pasiune se transformă în acţiune și el devine activist, iar uneori el poate susţine financiar, moral, poate sensibiliza în alt mod. Pentru că îl interesează oraşul şi soarta acestuia.

Din ceea ce afirmaţi, se reliefează o imagine deosebit de sumbră: orăşenii sunt puţini, comunităţile sunt prost organizate şi cu greu găsesc limbaj comun. Din cauza că nu sunt capabile să influenţeze procesul de luare a deciziilor în oraşe. Este o imagine tipică pentru Chişinău. Un exemplu elocvent este istoria Stadionului Republican: autorităţile au decis să dea teritoriul acestuia pentru construcţia noii ambasade a SUA. Sunt mulţi oameni nemulţumiţi de acest lucru, însă această nemulţumire nu a fost în niciun fel manifestată, în afară de o petiţie online. În opinia dvs., cum îşi pot restitui orăşenii dreptul la oraş?

În întrebarea dvs. sunt câteva răspunsuri. Ați vorbit despre petiția online. Internetul nu este un spațiu public. E un fel de mediu de comunicare. O platformă publică în oraș, acolo unde orice frază va fi recunoscută ca fiind spusă public. Administrația nu consideră internetul ca fiind o platformă publică. Nici mediul de afaceri nu îl consideră ca atare. Așa cred doar activiștii, pentru că acolo, lor le este ușor și simplu să se exprime.

În orașele post-sovietice nu există platforme publice pentru discuții. Noi nu avem tradiția să ne expunem poziția undeva în oraș și ea să fie auzită de toți. Noi nu avem hide-parcurile noastre. Vedeți orașele europene. Acolo, orice proiect ar fi, oamenii imediat ies în stradă, pichetează, protestează, își stabilesc poziția. Și abia după aceasta ei se mută în spațiul online.

În prezent, în Chișinău și în alte orașe post-sovietice, unica posibilitate a orășenilor de a-și expune cumva poziția este de a ieși în oraș. Și această ieșire trebuie să fie luată în calcul de toți subiecții orașului. Trebuie de ales o asemenea modalitate de prezentare a informației, ca locuitorul orașului, care trece pe lângă această acțiune, să nu bolmojească: ce nebuni mai sunt și ăștia? Ci din contra, să se întrebe: ce fac ei, de ce sunt aici, de ce au blocat drumul?

Trebuie studiat orașul, trebuie alese platformele care pot fi publice și să fie transformate în publice. Ele trebuie discutate cu toți: cu poliția, cu administrația. Orășenii trebuie să inițieze un dialog cu autoritățile. Adesea funcționarii nici nu știu ce înseamnă un dialog, cum să organizeze o discuție.

Iar în ce privește istoria cu ambasada americană, în tot spațiul post-sovietic autoritățile acționează la fel. Luarea deciziilor cu ușile închise, realizarea acestora, iar după aceasta, toată durerea lor de cap se reduce la legitimarea deciziei și suprimarea protestului. Sau tot ei imită susținerea masivă a acestei decizii.

Cauza tuturor acestor istorii este luarea deciziilor cu ușile închise. Trebuie să înțelegeți, de ce funcționarii se comportă în felul acesta. Ori ei s-au obișnuit să ia decizii în acest mod și trebuie dezobișnuiți, ori funcționarii au o imagine greșită a lumii. Poate că ei se gândesc că activiștii sunt niște nebuni care nu se bucură de susținere socială și nu exprimă interesele cuiva. Utilitatea comunităților urbane constă în faptul că în anumite probleme, ei pot avea o poziție consolidată. Doar că nimeni nu o poate elabora. De aceea eu sunt aici, predau despre moderarea urbană.

Și petiția nu trebuie să pară niște semnături personale ale activiștilor, ci semnături ale comunităților. Comunitatea bicicliștilor, comunitatea arhitecților etc. Iată acesta poate deveni un argument. Din propria experiență pot spune că atunci când funcționarul vede petiția care a fost semnată de câteva sute de oameni într-un oraș cu o populație de o jumătate de milion de persoane, aceasta pare nereprezentativă, iar când petiția a fost semnată de 20 de comunități, sunt cu totul alte argumente pentru funcționari. Acesta este alt nivel de influență.

„În spațiul post-sovietic trăiesc patru generații cu o imagine a lumii absolut diferită. Ce le poate uni?”

La lecția pe care ați predat-o ați spus că ați dori să exportați din Moldova capacitatea reprezentanților diferitelor culturi de a conlocui pe același teritoriu. Noi, desigur, suntem condamnați să ne înțelegem. Însă imposibilitatea de a forma o viziune unică asupra acelorași etape și crearea lanțurilor paralele de coduri culturale deocamdată doar îi împiedică pe chișinăuieni să găsească un limbaj comun și să stabilească legături sociale între comunitățile urbane. Cum poate fi depășită această problemă?

În timpul lecției, eu am încercat să indic instrumentele. Când nu există o ideologie comună, care anterior era formată de către stat, probabil, are sens să se revină la anumite principii, semnificații originare, determinante, care ar identifica particularitățile geografice și climatice, peisajul. Probabil, există o anumită activitate de bază, care-i unește pe reprezentanții diferitelor grupuri. Oricine ar trăi aici – evrei, armeni, români, ruși, toți ei, chiar dacă încep să se ocupe cu ceva pe acest teritoriu, fiecare o face în felul său.

Orașul trebuie să revină la originile sale. Să răspundă la întrebările: ce înseamnă Chișinău, ce îi reușește Chișinăului cel mai bine? E posibil ca discuția despre aceasta să fie o etapă de bază pe care orașul trebuie s-o depășească, pentru a se sprijini pe niște răspunsuri comune pentru toți. Trebuie formulată o concepție și nu o idee. În general, să se lucreze asupra identității locale. Voi aveți deja totul. Sunt și oamenii, este și cultura. Trebuie să se lucreze cu memoria, ca ea să fie reflectată. Mai ales e vorba de perioada sovietică, care încă nu este reflectată nicăieri.

Dacă în Rusia nu este reflectată perioada sovietică, ce să mai vorbim despre Moldova, unde, în aceeași perioadă, guvernarea s-a schimbat de cel puțin patru ori.

Este necesară o reflexie a unei perioade îndelungate. Cândva m-a uimit faptul că în Germania, după reunificarea RFG și RDG, a fost adoptat un program de asimilare și reflexie culturală pe o perioadă de 40 de ani. Acesta includea centre culturale, lucru cu manualele, muzeele, filmele, cărțile, discuțiile profesionale și cercetările științifice. Ei au luat în considerare generațiile care au fost afectate de toate acestea și au elaborat un program de 40 de ani. Iar în spațiul post-sovietic trăiesc patru generații cu o imagine a lumii absolut diferită. Și nu există niciun program serios care ar lansa această reflexie îndelungată.

Comunitatea urbană ar putea deveni parte a unui astfel de program. Iată un exemplu. Când elaboram concepția de dezvoltare a centrului istoric în orașul Kazani, am pornit de la semnificații și nu de la planuri și scheme. Atunci, eu am propus să începem concepția de dezvoltare a centrului istoric cu un manifest adresat viitoarelor generații. Cu un mesaj pentru viitor.

Pentru a depăși contradicțiile trecutului?

Da. Și acest lucru i-a unit pe toți: dezvoltatorii, funcționarii, arhitecții. Mi se pare că aceasta este o extindere temporară – trecutul este aici și viitorul este acum – este răspunsul la întrebarea ce-i de făcut. Acum noi ne aflăm într-un continuum temporar neclar. Trebuie să recunoaștem că ne aflăm aici, iată realitatea, așa cum este. Trebuie să recunoaștem trecutul comun. Avem noi trăiri diferite ale acestui trecut, dar avem și ceva comun. Acest trecut trebuie extins până în viitor și pe această extindere temporară să fie readunate identitatea, scopurile și visurile.

„Indiferent de orice, orașul Chișinău n-a devenit supradimensionat în raport cu omul: vrei să-l atingi, să te plimbi prin el”

La Chișinău ați organizat deja câteva lecții, seminare, întâlniri. Ați comunicat cu chișinăuienii. Se poate spune că inițierea în oraș a avut loc. În opinia dvs., care este situația privind agenda urbauă autentică din Chișinău?

Cred că orașul Chișinău încearcă să câștige din ceea ce nu are. Orașul are un context cultural bogat, foarte complicat și contradictoriu. Are o arhitectură peisagistică extraordinară – în jurul orașului și în interiorul acestuia. Iar el încearcă să simplifice toate acestea, să le transforme într-un proiect de dezvoltare, prelungind astfel istoria urbană sovietică, în loc să înceapă să câștige din contul schimbului cultural, al competențelor istorice.

Dar acest lucru este complicat.

Păi noi vorbim despre oraș, iar orașul este o reținere a complexității. Probabil, aici este și problema universităților, care nu au rezistat presiunii și s-au transformat în fabrici de diplome și nu în centre științifice. Este și problema businessului care, în goană după profit, și-a pierdut gândirea strategică și nu s-a încadrat în lucruri umanitare, în propria dezvoltare, în cercetări, nu s-a încadrat în această complexitate.

Chișinăul mi s-a părut un oraș unic, pentru că, indiferent de orice, n-a devenit supradimensionat în raport cu omul. El rămâne verde, vrei să-l atingi, vrei să te plimbi prin el. Însă kolhoznicii își parchează mașinile în așa mod încât ești nevoit să le înconjori pe partea carosabilului. Mașinile scumpe sunt parcate absolut în mod kolhoznic, cică – e orașul meu, aici nu este loc pentru pietoni.

Iată ieri, de exemplu, am avut o zi ideală. Ea s-a început la săpături în Chișinău – cu 350 de ani în interior.

Apoi a fost întâlnirea de la Uniunea Artiștilor Plastici, după care am plecat într-un sat, iar mai târziu a urmat o lecție. Eu am simțit că orașul Chișinău este o civilizație compactă în care, în principiu, este tot, dar s-a pierdut abilitatea: ce-i de făcut cu toate acestea?

Chișinăului i se potrivește următoarea metaforă: o insulă care a fost înconjurată de diferite imperii și a supraviețuit. Aici au rămas diferite artefacte ale acestor imperii - și în limbă, și în cultură, și în tradiții. Abilitatea principală a Chișinăului este cum să supraviețuiască unui imperiu și să rămână el însuși.

Acum, multe orașe încep să folosească altfel muzeele – ca un driver al dezvoltării teritoriului. Nu ca o platformă pentru colecționarea artefactelor, ci ca loc pentru regândire. Ca un atelier, laborator de educație.

Un nou tip de muzee, centre ale artei contemporane, laboratoare de creație – iată ce îi lipsește orașului Chișinău. Aici ai de unde te inspira. Și în Moldova nu există consumator al tuturor acestora. El are un potențial de exportator. O țară mică din Europa poate exporta anumite tendințe, semnificații, subculturi etc.

Iată aceasta, în opinia mea, este important pentru Chișinău. Însă aici nu este nimic din toate acestea. Deocamdată, totul este foarte aproape de pământ.

Autor: Evghenii Ceban

Партнерские ссылки