„Cititorii noștri principali sunt liceenii. Ei încep să cumpere cărți bune, apoi pleacă peste hotare"
Interviu NM cu editorul Gheorghe Erizanu
„Cititorii noștri principali sunt liceenii. Ei încep să cumpere cărți bune, apoi pleacă peste hotare"
Interviu NM cu editorul Gheorghe Erizanu
Editura „Cartier" a împlinit, săptămâna trecută, 23 de ani de la fondare. În această perioadă, ea a editat peste 1,6 mii de titluri de carte. În portofoliul „Cartier"-ului sunt autori moldoveni și români contemporani, cercetări istorice, opere non-ficțiune, cărți ale scriitorilor ruși și ucraineni care pentru prima oară au fost tipărite aici în limba română. Reporterul NM Olga Gnatcova a discutat cu directorul Editurii „Cartier" Gheorghe Erizanu despre cum este construită piața cărții în Moldova, de ce orice editură este o ideologie și cum stau alături, pe aceeași poliță, cărțile lui Serhei Jadan, participant activ al Euromaidan-ului și cele ale lui Zahar Prilepin, care a luptat în Donbass pentru „revenirea Malurosiei".
Editura „Cartier" a împlinit, săptămâna trecută, 23 de ani de la fondare. În această perioadă, ea a editat peste 1,6 mii de titluri de carte. În portofoliul „Cartier"-ului sunt autori moldoveni și români contemporani, cercetări istorice, opere non-ficțiune, cărți ale scriitorilor ruși și ucraineni care pentru prima oară au fost tipărite aici în limba română. Reporterul NM Olga Gnatcova a discutat cu directorul Editurii „Cartier" Gheorghe Erizanu despre cum este construită piața cărții în Moldova, de ce orice editură este o ideologie și cum stau alături, pe aceeași poliță, cărțile lui Serhei Jadan, participant activ al Euromaidan-ului și cele ale lui Zahar Prilepin, care a luptat în Donbass pentru „revenirea Malurosiei".
„Piața moldovenească înseamnă manuale, cărți de drept și, în principiu, gata"
Într-un interviu, dvs. spuneați că simțiți și vă considerați „editor român" și că activați în acest spațiu. De ce, în opinia dvs., în cei 23 de ani de activitate în Moldova, așa și nu s-a format o piață a cărții?
O piață a cărții trebuie să aibă cititori. La noi, au mai rămas un milion sau două milioane de cititori de limba română. Cei mai activi au plecat. Aici au rămas pensionarii și copiii. Și în ultimul timp, oamenii pleacă tot mai activ, de aceea editurilor le este greu să lucreze doar pentru piața moldovenească.

Piața moldovenească înseamnă manuale, cărți de drept și, în principiu, cam atât. Mult mai tare se simte concurența cu editorii din România decât cu ai noștri. În Republica Moldova sunt înregistrate aproximativ 300 de edituri, însă doar 5-10 dintre acestea sunt active. Celelalte activează ca tipografii sau agenții care tipăresc la comandă și tot ce li se transmite. În condiții normale, o editură citește de cinci-șase ori mai multe cărți decât editează. Acesta este un filtru. Multe manuscrise care nu au fost tipărite la noi s-au tipărit la alte edituri. Însă fără o selecție, aceasta nu ar fi o editură, ci pur și simplu o tipografie.

Încă de la început, noi ne-am poziționat ca editură pentru piața românească. Unica problemă constă în faptul că pentru cărțile care se vor vinde în România, noi trebuie să plătim în avans la vamă 5% TVA. Dar cărțile noastre sunt desigur și pe polițele librăriilor din România, și pe cele din Moldova.
Editura dvs. este specializată în literatură intelectuală: și artistică, și non-ficțiune. Care este specificul acestei nișe în România și în Moldova?
Specificul constă în faptul că literatura non-ficțiune bună se vinde mai mult pe piața românească. Uneori, mai mult de 90% din tiraj pleacă în România și doar 5-10% rămâne pentru Republica Moldova.
De ce este o asemenea diferență?
Pentru că la noi sunt 2 milioane de cititori, iar acolo – 20 de milioane. E matematică simplă, sunt cifre.
În asemenea condiții, o editură poate deveni o afacere profitabilă ori trebuie să contați pe granturi și susținerea fundațiilor?
Dacă editura este vie, înseamnă că ea vinde cărți. În diferiți ani, noi am participat în proiecte deschise. În prezent, Ministerul Culturii din Moldova organizează concurs pentru editarea literaturii naționale. Și în România sunt concursuri asemănătoare. Prin anii 2000, am participat și în programul Fundației Soros, însă...
Dar nu puteți conta pe aceasta?
Nu, o editură nu poate conta doar pe aceasta. Nu se poate trăi doar din granturi: în așa caz, nu va mai fi editură. Va fi Uniunea Sovietică, atunci când onorariile erau plătite nu pentru cum se scrie, ci pentru ideologie. Această deosebire s-a simțit mai ales în anii 1990: scriitorii noștri nu înțelegeau, de ce înainte onorariile erau atât de mari, încât se putea trăi din ele un an sau doi, iar acum nu se poate. Aceasta era plata pentru ideologie: pe piață nu existau prețuri reale.

Desigur, statul poate... nu doar să ajute, pentru că acesta nu este un ajutor. Statul este obligat să cumpere cărți pentru biblioteci. Iată ce trebuie să facă el.

De exemplu, pe piețele din Austria și Germania se tipăresc cărți în limba germană. Dar din cauza că Austria este o țară mai mică, cărțile sunt mai scumpe: prețul depinde de tiraj. Dacă tirajul este mare, cartea costă mai ieftin și invers. În Austria este o lege despre prețul minim. O carte cu un anumit număr de pagini nu poate costa mai puțin decât, să zicem, €20. Acest lucru e făcut pentru a nu se crea un dumping din partea editorilor germani și bibliotecile să achiziționeze cărți la un preț real, ca să-i susțină pe editorii austrieci. În caz contrar, aceștia nu ar supravieți în concurența cu nemții.
În anii 1990, oamenii credeau că literatura trebuie să fie gratuită. Ei nu înțelegeau că, procurând o carte, tu investești în următoarea.
La noi există problema privind formarea prețurilor?
La noi e altfel. În anii 1990, oamenii credeau că literatura trebuie să fie gratuită. Ei nu înțelegeau că, procurând o carte, tu investești în următoarea.

Noi, de exemplu, nu putem stabili un preț real, deoarece avem o putere de cumpărare scăzută. Deși la noi, cărțile ar trebui să coste la fel ca și în Europa, deoarece noi importăm hârtie, carton, clei, vopsea și chiar ață la prețuri mondiale. Unica „reducere" este salariul celor care activează la tipografie și editură. O carte de 200 de pagini, în Europa costă €20, adică aproape 400 de lei. Noi însă nu putem vinde cărți cu un asemenea preț.
Cum este acoperită diferența?
În Europa, prețul este stabilit astfel: costurile sunt înmulțite cu opt sau 12. Noi le înmulțim cel mult cu patru.

Prevăd întrebarea: de ce, în general, se înmulțește costul de producție. Pentru că din 10 cărți, doar una se vinde complet. Și eu spun aceasta despre piața globală. Să presupunem că editorul tipărește 10 cărți. Dacă una dintre acestea se va vinde într-un tiraj mare, ea va acoperi cheltuielile pentru celelalte. Nu se întâmplă ca fiecare carte a editurii să se vândă sută la sută. Mai ales că ele, cărțile, se vând timp de doi-trei ani. De aceea în ultimii cinci-șapte ani, noi lucrăm cu tiraje mici: e mai convenabil să nu lucrezi pentru depozit, ci direct pentru librării. Noi tipărim câte 500 de exemplare.
Sunt tiraje mici.
Foarte mici, însă practica demonstrează că aceste tiraje sunt reale nu doar pentru Republica Moldova, ci și pentru piața românească. Pentru că 1000-1500 de exemplare înseamnă un tiraj inițial bun chiar și în România.
„În cultură, valoarea adăugată este mult mai mare decât în alte domenii"
V-ați pus un scop personal sau pentru editură de a instrui publicul moldovenesc, să organizați lecții, prezentări în orașe și raioane?
În Chișinău, noi organizăm prezentări ale fiecărei cărți noi: la aceste evenimente participă autorul și criticii literari care vorbesc despre lucrare. În anii 2010-2012, noi am încercat să organizăm festivalul Zilele literaturii române, iar anul trecut, noi l-am reluat. Îl vom organiza și anul acesta. Vom încerca să-i invităm la Chișinău pe autorii celor mai bune cărți din România din anul trecut, ca oamenii să vadă ce înseamnă literatură bună. Când intri într-o librărie și vezi 20 de mii de titluri, dacă nu ai o experiență bogată de cititor, îți este foarte greu să te orientezi.

Îmi amintesc că, fiind în clasa a cincea, am cumpărat catea unui poet moldovean din Orhei. Atunci, mama mi-a predat prima lecție despre literatura bună și cea rea. Și mi-a spus de ce nu trebuie să cumpăr cărți rele.
Era atât de rău?
Era un poet atât de rău, că eu am înțeles totul. Viața este prea scurtă și nu trebuie să citești cărți proaste atunci când sunt atât de multe bune, încât nu reușești să le citești.

La toamnă, la Iași, va avea loc festivalul de carte FILIT – unul dintre cele mai mari din Europa de Est. O parte a acestui eveniment va avea loc și la Chișinău. De obicei, la Iași vin doi laureați ai Premiului Nobel. Sper că pe unul cel puțin îl vom aduce și la Chișinău. Acest eveniment va avea loc în luna octombrie.
Care carte din cele editate anul trecut ați considera-o cea mai importantă?
Este o întrebare preferată de jurnaliști, dar dificilă pentru editor. Cartea Tatianei Țâbuleac „Vara în care mama a avut ochii verzi" este, probabil, cea mai vândută în ultimul timp. În nouă luni, au fost vândute 4,5 mii de exemplare în Moldova și în România. Noi am vândut drepturile de autor pentru traducere în Franța: versiunea franceză va fi prezentată la târgul de carte din Paris. În plus, ea va apărea în Brazilia, în limba portugheză, iar acum suntem în negocieri pentru piața germană. Literatura românească este matură și ea poate merge la export.

În cultură, valoarea adăugată este mult mai mare decât în alte domenii. Concurență îi pot face, poate, drogurile și tutunul. De exemplu, la €1 investit în festivalul de teatru din Avignon, în sudul Franței, organizatorii primesc un profit de €7. Aceasta este cultura.

La noi, în anii 1990, a fost: la început pâinea, apoi limba. Însă dacă nu va fi cultură, nu va fi nici pâine. Nu există țări bogate și țări sărace. Există administrare bună și rea. Atât. Nu contează dacă ai gaze. Fără cultură, nu vor fi administratori buni.

Cartea nu trăiește dacă nu este în librării.
Da, însă la noi, aproape nimic nu se investește în cultură.
În ultimii ani, puțin, dar se investește. Până în anul 2012, chiar nu era nimic. Înainte, statul aloca un milion de lei pentru editarea cărților. Numai că acești bani erau oferiți editurilor de stat. Și această literatură era transportată imediat în biblioteci, ea nu putea fi găsită în librării. Cartea nu e vie dacă nu este în librării.

Trebuie să ținem cont și de următorul fapt: dacă anterior cartea se învechea pe rafturile librăriilor în aproximativ trei ani, apoi în doi, acum – într-o jumătate de an. Interesul dispare repede, apar foarte multe cărți. Atrageți atenție la faptul că în librării, aproape toate cărțile de pe polițe stau cu cotorul spre cititor și nu cu coperta. Pentru că ele sunt prea multe.
Cred că e bine că sunt multe.
Nu sunt sigur. Să vă povestesc despre Flowers, o mică rețea de librării din Anglia: cumpărătorii lor știu că acolo, toate cărțile sunt îndreptate cu coperta spre dvs. Acolo sunt puține cărți, însă cele care nimeresc pe raft, trec printr-o selecție foarte dură.
La noi e posibilă deschiderea unui asemenea magazin?
Nu știu. Cele care funcționează acum susțin că e nevoie de mai multe cărți, ca oamenii să poată alege. Însă eu îmi doresc să fie un asemenea magazin. Aceasta înseamnă că cei care vor lucra acolo, trebuie să cunoască foarte bine piața rusă și cea românească. Noi avem o problemă: în librăriile din Chișinău nu există cărți bune în limba rusă. Segmentul românesc este prezent cât de cât. Iar în limba rusă, sunt doar manuale, cărți didactice și pop-beletristică. Însă despre aceasta trebuie să fie întrebați editorii care editează cărți în limba rusă.
Dar ele există la noi?
Au fost. De exemplu, editura „Axul Z" a fost unica editură din Moldova care lucra pentru piața rusă. Însă acolo, piața este foarte dură, mie nu-mi place. Cea românească este deschisă, iar cea rusă a fost închisă de la început de jucătorii ruși.
Da, acolo sunt doi-trei giganți, inclusiv „Exmo".
În România nu există o asemenea concentrare ca în Rusia, unde sunt două edituri mari și atât. În România, cred, sunt 10-20 de edituri mari. Dar este foarte mult loc și pentru ceilalți.
„Chiar dacă eu am viziuni de dreapta, noi îi tipărim și pe autorii „de stânga"
Dvs. ziceați că editura este un filtru pentru cititori. Cum se formează politica dvs. redacțională: cum alegeți cărțile pentru traduceri și pentru editarea noilor autori?
Noi avem câteva colecții și de fiecare este responsabil o anumită persoană. Numele acesteia este indicat întotdeauna în pagina tehnică. De exemplu, responsabil de literatura românească contemporană este Emilian Galaicu-Păun, iar de seria Cartier Popular sunt responsabil eu, de Cartier Istoric: Virgil Pâslariuc ș.a.m.d. Redactorul responsabil de colecție alege și propune ce să fie editat, apoi se ia o decizie colectivă.
Reiese că aceasta este viziunea personală a redactorului sau vă conduceți de anumite criterii generale?
Este. În primul rând, cartea trebuie să corespundă colecției. Cărțile care sunt editate în afara colecției sunt foarte greu de vândut. Dacă există o serie, fiecare carte atrage după sine o alta.
Există în portofoliul editurii dvs, cărți pe care ați putea să le numiți de compromis? De exemplu, cartea nu v-a plăcut, dar ați știut că ea se va vinde bine.
Au fost asemenea cărți, dar cu vreo 20 de ani în urmă. Nici măcar nu-mi amintesc titlurile lor. De aceea noi am stabilit numele celor care sunt responsabili de cărți. Când numele tău este tipărit în pagina tehnică, nu rămâne loc pentru compromis.
Dar în ultimii câțiva ani?
Nu, dimpotrivă. Chiar dacă o carte nu se vinde sau dacă noi știm că ea nu se va vinde repede, dar ea are o valoare literară sau ideologică (în principiu, editura este și ideologia), noi o tipărim.
Dvs. susțineți că editura este o ideologie. În ce constă ideologia dvs.?
În primul rând, cărțile bune. În al doilea rând, cărțile liberale și cele despre democrație sau despre cum aceasta trebuie construită. Însă apropo, chiar dacă eu am viziuni de dreapta, noi îi tipărim și pe autorii „de stânga". Trebuie să existe o platformă pentru discuții.

Cred că în anul 2008, noi am tipărit o carte despre condamnarea comunismului în România. În anii 2000, au fost abordate problemele homosexualilor. Atunci, oamenilor încă le era frică să vorbească: nici în Moldova, nici în România nu era niciun fel de legi despre egalitatea de gen. Iar noi l-am tipărit pe George Balan: în anii 1970, el a fost critic muzical în România, apoi a emigrat în Germania. Am tipărit două cărți de-ale sale. Una dintre ele – „Celălalt Eros", titlul celei de-a doua cărți îmi scapă acum. Din cauza situației existente atunci, autorului îi era teamă să-și indice numele. Însă anume aceasta a fost unica noastră condiție pentru tipărire: numele real. Pentru că era un nume bine cunoscut în România.
Și cum a fost acceptată în Moldova și în România?
Rău.
De ce?
Pentru că oamenii nu-i iubesc pe cei care nu seamănă cu ei. Atunci, acest lucru era considerat incorect, contrar valorilor creștine, cum se spune astăzi la noi.
Cum s-a răsfrânt acest lucru asupra tirajelor? Cartea era înjurată, dar cumpărată?
Greu de spus. Eu nu-i văd pe cititorii care laudă sau critică. Însă, de exemplu, la târgurile de carte din București au fost scandaluri. Iar unele librării din România pur și simplu nu voiau să ia aceste cărți.
În prezent, aveți cărți care provoacă o reacție similară?
Nu. Acum sunt alte probleme. Este foarte greu să-i promovezi în România pe scriitorii basarabeni, moldoveni. Ei pur și simplu nu sunt cunoscuți. Noi ne străduim să lucrăm pentru piața comună, însă aproximativ până în anii 2000, scriitorii noștri răzbăteau foarte greu pe piața cărții din România.
Dar totuși au răzbătut?
Da, acum noi exportăm cărțile scriitorilor noștri în România. Chiar astăzi, de exemplu, am trimis „Trilogia basarabeană" de Val Butnaru, „Copilul teribil" de Nicolae Esinencu și „Adio, lucruri" de Igor Guzun. Aceștia sunt autorii noștri care deja săptămâna viitoare vor apărea pe rafturile librăriilor din România.
„Până în anii 1990, istoria era scrisă sub influența ideologiei partidului comuniștilor, iar după 1990, s-au întors la 180 de grade"
În seria istorică a editurii dvs. sunt cărți dedicate istoriei Moldovei, Rusiei, României, războiului rece. Foarte mult este dedicat perioadei sovietice în Moldova. De ce? Sunt acestea „punctele" de bază ale istoriei pentru editura dvs.?
Pentru că aceasta este istoria noastră. Oamenilor le este interesant să citească despre ce a fost cu noi. Însă noi îl editam, să zicem, și pe Eric Hobsbawm. Este un istoric de stânga din Marea Britanie, care a intrat în top-5 cei mai buni istorici ai secolului XX, conform The Guardian.

Ultima lucrare a acestui autor pe care am tipărit-o este „Bandiții". Anul acesta, va fi reeditat studiul său fundamental în câteva volume: „Era revoluțiilor", „Era capitalului", „Era imperiilor" și „Era extremelor".

De exemplu, noi am tipărit „Toți oamenii Kremlinului" de Mihail Zâgari, pentru că, în opinia mea, este cea mai bună și cea mai onestă carte despre cum este construită administrația lui Putin. Și aceasta este o viziune din interior: în lucrare sunt multe date la care nu era acces liber.
Mai este cartea lui Barry Buzan „Popoarele, statele și frica". El este cel mai bun analist al perioadei de după războiul rece. Toți cei care au scris după el, au recunoscut: „Aceasta este cartea principală, noi doar facem niște trimiteri la subsol". Nu e o carte despre Moldova sau România, ea este o carte universală. Practic, este un manual pentru toți cei care studiază politologia.

Noi am mai tipărit „Republica Mldova: un stat în căutarea națiunii", pe care am tradus-o din limba franceză. Autorii acesteia sunt Matei Cazacu, istoric român, care scrie în limba franceză și Nicolae Trifon, lingvist. Noi am tipărit cartea, pentru că istoricii noștri se confruntă cu următoarea problemă: până în anii 1990, ei scriau istoria influențați de ideologia partidului comunist, iar după 1990, s-au întors la 180 de grade și scriu dintr-un punct de vedere diametral opus. Pentru mine, sunt interesanți istoricii care scriu echidistant, independent de propriile simpatii.

Acum noi am tipărit cartea istoricului italian Alberto Basciani „Dificila unire. Basarabia și România Mare, 1918-1940". Această carte nu va fi pe placul unioniștilor, deși ea este despre unire. Însă eu consider că aceasta este o interpretare corectă și obiectivă a istoriei. În afară de datele din arhivele române, basarabene și ruse, el are și foarte multe date din arhivele italiene.

În curând, la noi, va mai apărea o lucrare a altui autor italian. Ne este interesant, cum văd istoria noastră cercetătorii străini.
În opinia dvs., în Moldova e posibilă o viziune unică asupra istoriei?
Dacă toți ar scrie obiectiv, da. Dar dacă vor spune, de exemplu, că Ștefan cel Mare înseamnă totul, iar restul – nimic, probabil, nu va fi o viziune unică. La sfârșitul anilor 1990, noi am tipărit cartea lui Ovidiu Pececan „Sânge pe zăpadă" – despre epoca lui Ștefan cel Mare – o viziune critică asupra acestei perioade: nu doar victoriile acestui domnitor, ci și modalitățile de administrare, corupție la nivel de stat și multe altele.
Afirmați că o viziune comună ar fi posibilă dacă toți ar fi obiectivi. Dar acest lucru este posibil?
Acum apare o nouă pleiadă de istorici tineri. Ei cunosc limbi străine și scriu în limbi străine. Petru Negură și-a lansat cartea „Nici trădători, nici jertfe" în limba franceză, iar apoi a apărut la noi în versiune românească. Această carte este despre scriitorii anilor 1950. Este o perioadă interesantă și complicată pentru literatură: era o luptă între scriitorii din Tiraspol, care aveau în spate deja 20 de ani de regim comunist și scriitorii din Basarabia, care au acceptat să lucreze sub noul regim, însă nu voiau să lucreze cu acea limbă cu care au venit autorii din Tiraspol. În mediul scriitorilor se ducea o luptă serioasă între aceste două tabere. Despre aceasta este și „Lupaniada" lui Ion Druță.

Dacă istoricii tineri se orientează spre istoria contemporană ca spre o știință, cred că totul va fi bine. Va fi și firesc, și bine. Problema constă în altceva: când? În societățile sănătoase, acest lucru se întâmplă mai repede, în cele „dificile", se mișcă cu greu.
Adică societatea noastră poate fi numită „dificilă"?
Prea puțin probabil că eu voi trăi până atunci. Dvs. puteți.
Nici eu nu sunt sigură, cu regret.
Mai este ceva. Până în anul 1972, istoricii scriau pentru istorici. Prima carte care a spart această practică a fost „Montaillou, sat occitan". A fost vândută într-un milion de exemplare. Această carte povestește despre viața de zi cu zi a unui sătuc din sudul Franței, în secolul XII sau XIII. Însă ea este scrisă atât de bine și viu, că oamenii au citit istoria ca pe o poveste.

Istoricii noștri au început să scrie nu doar pentru ei, ci și pentru publicul larg abia după anii 1990. Istoricii sunt o castă deosebit de curioasă. Ei nu lasă pe nimeni în interior. Dacă nu ești istoric, nu ai dreptul să scrii cărți istorice. Dacă scrii cărți istorice pentru popularizare, la fel, ești undeva la hotar. Trebuie să scrii în așa fel, ca să te înțeleagă numai istoricii.
Probabil, Zâgari nu ar fost apreciat de astfel de istorici.
Zâgari nu este istoric.
Însă anume el și-a publicat cartea istorică „Imperiul trebuie să moară".
Da, însă cu regret, pentru traducere, aceasta este o carte prea mare. Există și o asemenea problemă: cărțile voluminoase costă scump și pentru traducere, și pentru editare. În afară de aceasta, pentru toate traducerile e nevoie de drepturile de autor, care costă bani. De aceea Zâgari este scump.
Fiecare autor este subiectiv. Important e ca subiectivismul să fie corect. Pentru că anume în aceasta constă diferența dintre bun și rău: un autor bun este un autor onest.
Ați vorbit mai devreme despre Hobsbawm. El este cunoscut ca istoric-marxist, un critic consecvent al naționalismului și autor al termenului „tradiție inventată", căreia îi pot fi atribuite și panglica Sf. Gheorghe, și tricolorul. Cum credeți, de ce acum el trebuie citit și în Moldova, și în România, pe lângă faptul că el este un istoric cunoscut? De ce el este important pentru noi?
Pentru că noi trebuie să vedem și un alt punct de vedere. Și chiar dacă el este marxist, viziunea sa este democratică. El spune ce gândește, bazându-se doar pe fapte și își face propriile concluzii. Fiecare autor este subieciv. Important e ca subiectivismul să fie corect. Pentru că anume în aceasta constă diferența dintre bun și rău: un autor bun este un autor onest.

Un politician nu poate fi un scriitor sincer, pentru că el spune una, dar gândește alta. Cartea însă este ca o oglindă: ea demonstrează totul imediat și cititorul vede falsitatea.
Ce vă este mai aproape în opera lui Hobsbawm și ați dori să le transmiteți și cititorilor?
Viziunea sa sintetică asupra istoriei. Pentru că nu există o altă cercetare de acest gen – din anul 1789, când a avut loc Marea revoluție franceză, până în anul 1989, când s-a produs perestroika lui Gorbaciov și căderea zidului de la Berlin.

Acum, toți istoricii lucrează pe domenii înguste. Hobsbawm avea o viziune largă, din anul 1978 până în anul 1989, schimbările au fost colosale.
„Până la Donbass, nu mă interesa că el este națbol"
Pare destul de straniu faptul că paralel cu Hobsbawm, în altă serie, l-ați editat pe Zahar Prilepin, cartea sa despre națbol „Sankea". Cum se înscrie această carte și autorul ei în politica dvs. redacțională?
Noi îi tipărim pe autorii buni. Am considerat și consider că „Sankea" lui Zahar Prilepin este o carte extraordinară. În ea este o istorie despre cum dintr-un centru raional era dus un sicriu la cimitir și corpul neînsuflețit, și sicriul se descompuneau încet-încet pe drum. Doar un mare autor poate să scrie așa ceva. Ceea ce a făcut Prilepin în Donbass... Cred că prin aceasta, el a distrus un scriitor bun. Pentru că eu îl consider pe Prilepin un scriitor bun. După Donbass, el nu a mai fost văzut cu ochi buni la festivalurile literare din Europa și nu știu cum este editat acum în afara Rusiei.
Am auzit că o editură germană a reziliat contractul cu el.
Da, după Donbass. Până la Donbass, nu mă interesa că el este națbol. El mă interesează doar ca scriitor. Dacă el este un scriitor bun, eu îl voi tipări.

Noi l-am tipărit și pe Serhei Jadan, autor ucrainean. Acum noi am tradus cartea sa „Internat". În curând va apărea cartea ucraineanului Iurii Andruhovici. Noi încercăm să-i tipărim pe scriitorii buni. Pe piață se duce o luptă dură pentru cine va reuși primul să tipărească autori buni.
Din câte îmi dau seama, dvs. adesea reușiți să fiți primul. Așa cum a fost cu cartea lui Jadan, de exemplu.
Da, pentru că editorii din România se tem. Nouă ne este mai ușor, pentru că ei urmăresc literatură anglosaxonă.
De ce?
Ea se vinde mai bine, este mediatizată în toată lumea. Un autor necunoscut, oricât de bun ar fi, se vinde foarte greu. Noi, de exemplu, l-am editat pe autorul sârb Sveatoslav Basar. Este o carte extraordinară, dar nu se prea vinde.
Ce așteptări aveți de la Jadan?
Jadan a fost la festivalul din Timișoara și dacă va mai apărea la câteva festivaluri în România, se va vinde.
Dar se pare că Jadan este interesant în Moldova și nu în România...
Nu, în Moldova sunt interesante cărțile care sunt incluse în programa școlară. Sunt câțiva oameni care îi citesc pe autorii buni – 10-20. Din câte văd în librării, cititorii noștri principali sunt liceenii. În ultimii ani de școală, ei încep să cumpere cărți bune, iar după aceasta, peste patru ani, de obicei pleacă peste hotare. În cel mai rău caz, în România, ceilalți – în alte țări. Și noi începem să lucrăm cu un public nou. Cred că am avut deja patru sau cinci fluxuri de astfel de cititori: ei citesc împreună cu noi, apoi pleacă, uneori reapărând vara, când vin acasă în vacanță.
Apropo, cum s-a schimbat cititorul în Moldova în cei 23 de ani de activitate a dvs.?
Să vă ofer cifre referitoare la manuale. Dacă în anul 1998, tirajele manualelor în limba română erau de 88 de mii de exemplare, iar în limba rusă – 27 de mii, în ultimii ani, în limba română au fost aproximativ 35 de mii, iar în rusă – 9-10 mii. Manualele sunt tipărite cu rezerve. Și aceasta este doar o statistică.
Și o oglindă a situației generale.
Este o oglindă a locului unde ne aflăm noi acum. Dacă ne-am îndepărta la 50 km de Chișinău, am vedea sate în care au rămas doar bătrâni. La 200 km de Chișinău, la nord – în genere nu mai e nimeni sau doar câțiva oameni îmbătrâniți prin sate.
Dar ce se întâmplă în România?
România este o țară normală, deși și de acolo au plecat foarte mulți, însă acolo... Eu am simțit acest lucru când mă întorceam din Bulgaria. Bulgaria seamănă cu noi – acolo sunt sate moarte. Când treci Dunărea, vezi sate românești vii. Apoi traversezi Prutul și vezi satele noastre, care abia-abia mai trăiesc. Noi suntem ca și Bulgaria. Este o observație subiectivă.

În plus, dacă la noi totul este concentrat într-un singur oraș, în România totuși la fiecare 50 km este câte un oraș. Și fiecare oraș încearcă că organizeze un festival literar. Acolo bibliotecile lucrează mult mai activ. La noi, în afară de Chișinău, nu știu dacă mai funcționează ceva. În acest an, eu nici măcar nu știu dacă vreo bibliotecă a achiziționat cărți.
Adică nu prea achiziționează?
Nu, pentru că ele, cărțile, sunt achiziționate cu bani oferiți de administrația publică locală. Bani pentru cărți – acesta este ultimul capitol în bugetul local, pentru că ei au alte priorități și probleme. Îmi pare că Churchill a spus despre această atitudine. În timpul războiului, când ministrul finanțelor a venit la el și i-a arătat proiectul de buget pe anul viitor, pentru cultură, era zero. Churchill a întrebat, de ce. „Noi doar suntem la război! Care cultură?", i s-a răspuns. „De ce dar luptăm dacă nu avem cultură?". În Republica Moldova părerea lui Churchill n-a ajuns încă la Finanțe.
Text: Olga Gnatcova
Foto:
Tatiana Bulgac