3ºC Chișinău
Miercuri 12 decembrie 2018

Cum să înțelegi că la grădiniță sau la școală își bat joc de copilul tău? Interviu NM cu psihologul

În luna noiembrie, în presă au apărut înregistrări audio de la o grădiniță, în care se aude, cum educatoarele strigă, îi numesc „idioți” pe copiii de trei ani și îi bat. Această istorie a provocat un scandal la care au reacționat poliția și Ministerul Educației. Tatiana Cozman, psiholog pentru copii, a explicat într-un interviu acordat reporterului NM Olga Gnatcova, ce trebuie să facă părinții în astfel de situații, cum să înțeleagă la timp că la grădiniță sau la școală se întâmplă ceva urât și cum o experiență neplăcută să nu fie transformată într-o traumă psihologică.

 „Nu trebuie adresate întrebări directe copilului, de exemplu: dar la grădiniță te bat?”

Cum se poate depista, din comportamentul copilului, că la grădiniță se întâmplă ceva urât sau mai ales că este supus violenței fizice?

Trebuie urmăriți trei factori. În primul rând, starea emoțională a copilului. Trebuie să vă pună în gardă dacă adesea se irită, se enervează, se supără fără motive, dacă au apărut frici și fobii, dacă doarme rău noaptea.

În al doilea rând, starea sa intelectuală. Deci, trebuie să vă îngrijorați dacă el este distrat, nu poate să se concentreze, a început să memorizeze mai rău informația, dacă a început să fie bâlbâit, șovăit, să vorbeasă incoerent. Toate acestea pot fi un rezultat al tensiunii emoționale puternice care îl împiedică pe copil să se dezvolte normal.

Și al treilea factor de care trebuie să se țină cont, sunt schimbările în comportamentul copilului. De exemplu, dacă seara, după grădiniță, el începe să se poarte într-un fel nefiresc pentru el: țipă, strică jucării, îi obijduiește pe frații și surorile mai mici, este obraznic cu părinții. Sau dimpotrivă, devine foarte ascultător, nu se împotrivește, nu vrea să facă nimic, își pierde interesul pentru orice.

Astfel de reacții – nefirești pentru copil – trebuie urmărite fără a face concluzii pripite. Dacă ele apar uneori, trebuie de verificat, din ce cauză. Cauze ale manifestărilor situaționale pot fi conflictele în familie, relațiile cu părinții, criza în dezvoltare, starea fiziologică a copilului, dispoziția, chiar și starea vremii. Dacă aceste manifestări apar constant mai mult de o lună și factorii menționați mai sus sunt excluși, se poate spune că se întâmplă ceva cu copilul la grădiniță. Și e mai bine să vă adresați unui specialist.

Informații suplimentare în acest caz pot fi obținute urmărind felul în care se joacă copilul, mai ales dacă el se joacă „de-a grădinița”.

Nu țin minte asemenea jocuri.

Nu este vorba despre jocuri concrete „de-a grădinița”, ci despre improvizarea situațiilor care presupun lider și subordonați. Chiar dacă băieții se joacă cu mașinuțele, o anumită mașinuță va fi lider. Trebuie să atrageți atenție la cum vorbește și ce face copilul care se joacă cu această mașinuță. Adesea, în timpul jocurilor, copiii îi imită pe maturi. Dacă părinții nu și-au recunoscut în acest joc propriile fraze și cuvinte, cel mai probabil, acestea sunt utilizate de către educatoare. Trebuie să urmăriți, cui atrage mai multă atenție liderul în timpul jocului: celor care reușesc ceva sau celor care nu reușesc nimic și cum reacționează copilul în acest caz. Cel mai degrabă, acest lucru va însemna că așa ceva copilul vede la grădiniță.

După reacțiile imitative ale copiilor de vârstă preșcolară se poate urmări, ce se întâmplă în anturajul lor. Deși, desigur, trebuie să se știe că la copiii de la 4,5 până la 6 ani, predomină gândirea mistică.

Ce înseamnă aceasta?

Copiii inventează foarte mult și cred ei înșiși în aceasta.

Cum pot fi deosebite fanteziile de reacțiile imitative? Și cum poate fi recunoscută trauma emoțională, dacă un copil și așa este capricios și distrat?

În primul rând, repet, copilul trebuie urmărit o vreme. Dacă anumite reacții se păstrează timp îndelungat, cel mai probabil, aceasta nu este o invenție. Fanteziile se schimbă. Realitatea este mult mai stabilă.

În niciun caz nu trebuie adresate întrebări directe copilului, de exemplu: dar la grădiniță te bat? Sau: acolo este cineva jignit? Astfel de întrebări îi oferă copilului aluzie, precum că ar putea folosi răspunsuri în favoarea sa. Și dacă la grădiniță nu i se oferă jucării sau este impus să doarmă ori să mănânce, el se va gândi: „Păi, este și o asemenea soluție. Se poate spune că mă bat/mă jignesc”. Și copilul va spune că se întâmplă ceva, pentru a vedea implicarea emoțională a părinților în situația sa.

 „Obișnuindu-se cu o asemenea atitudine, copilul începe să asocieze dragostea cu durerea”

Înainte, mulți părinți considerau ceva firesc dacă la grădiniță, educatoarea îi dă o palmă copilului. Astăzi, pentru mulți părinți, aceste măsuri sunt inacceptabile. Cum să înțelegem, ce se întâmpă în realitate la grădiniță și cum toate acestea influențează asupra copilului? Că doar el poate evita isteriile, chiar dacă s-a întâmplat ceva.

Ideea că violența nu afectează în niciun fel este o iluzie. Ceva de genul: „Eu așa am fost educat și nimic nu mi s-a întâmplat, am crescut om normal”. Chiar și urmărirea cazurilor de violență fizică și/sau psihologică asupra altui copil, dar mai ales atunci când se resimte pe propria piele, are întotdeauna consecințe. Unii copii sunt deosebit de afectați atunci când văd că cineva este pălmuit, tras de ureche, pus la ungher. Copiii sunt foarte sensibili, ei cred că și față de ei va fi aceeași atitudine și „se închid” în sine.

Iluzia precum că acest lucru nu se răsfrânge asupra copilului, apare pentru că cel mai adesea, violența vine din partea părinților. Ei își pălmuiesc copiii și la aceștia se formează ideea că aceasta este o normă. Ba mai mult, mâna mamei sau cea a tatei este percepută de către copil ca fiind susținere și ajutor. Iar când această mână este un instrument de pedeapsă, provocare de durere fizică și psihologică, copilul își pierde încrederea fundamentală în maturi și în general în oameni.

Obișnuindu-se cu un astfel de stil de comunicare, copilul începe să asocieze dragostea cu durerea. Și la grădiniță, inconștient, el creează situații pentru a obține „dragostea” în acest mod: „Dacă mă bat, înseamnă că mă iubesc. Iar dacă nu mă bat, înseamnă că nu mă iubesc”. Deci, se formează o idee constantă precum că dragostea poate fi câștigată printr-un comportament urât.

Cum se răsfrânge acest lucru asupra persoanei când aceasta devine matură?

Adesea copiii care și-au format o astfel de „formulă a dragostei”, atunci când devin maturi, își caută, inconștient, un partener care îi va pedepsi – fizic sau psihologic. Este un scenariu strâmb al vieții, care poate duce la relații codependente, de exemplu, cu un partener dependent de alcool, droguri, jocuri de noroc etc.

Poate oare un preșcolar să fie pregătit pentru un colectiv în care nu sunt părinții? Să i se explice, ce se poate admite și ce nu?

Desigur. În general, cu un copil de 2-3 luni, deja se poate vorbi, u doar de gângurit. Dar mai ales cu copilul care frecventează grădinița, unde, alături de el, vor fi alți copii și maturi. Copiii înțeleg multe, doar că trebuie de vorbit în limba lor. Iar în limba copilului, cel mai bine vorbește părintele. Niciun psiholog și niciun pedagog emerit nu va explica mai bine decât mama sau tata.

În primul rând, copilului trebuie să i se explice ce înseamnă spațiul său personal, că acest spațiu poate fi încălcat doar de oamenii apropiați. Și acești oameni apropiați trebuie să fie menționați. Să i se explice, cine poate să-l atingă și cine trebuie să întrebe, chiar dacă doar dorește să-l ia de mână.

Copilului trebuie i se deseneze „cercurile de încredere”. La o palmă întinsă dinspre tine – este zona personală, care poate fi încălcată doar de părinți, bunici și chiar de educatori, atunci când aceștia doresc să îmbrace copilul. De asemenea, în această zonă pot pătrunde prietenii cărora copilul le permite acest lucru, precum și medicii, atunci când trebuie să-l examineze. Următoarea zonă este la distanța de un cot. Acesta este cercul de prieteni. Ei se pot afla la o asemenea distanță, iar dacă vor dori să vină mai aproape, ai dreptul să te ferești ori să le ceri să nu se apropie. Cea de-a treia zonă este la distanța unei mâni întinse. La această distanță se pot afla oamenii necunoscuți.

Astfel, copilul începe să înțeleagă, când, cui și ce i se poate permite. De asemenea, mai trebuie să i se explice că dacă cineva i-a provocat durere, trebuie neapărat să povestească celor maturi. Desigur, ar fi minunat dacă acești maturi ar fi educatorii.

De asemenea, copilul trebuie învățat să se apere, nu să bată, drept răspuns. A învăța să dea înapoi înseamnă a permite agresivitatea. În loc de aceasta, se poate, în formă de joc, să se improvizeze, de exemplu, capturarea: „Tu vezi că o mână zboară spre tine – hai să ne imaginăm, cum o apuci din zbor”. Toate acestea îi vor permite copilului să înțeleagă ceînseamnă spațiul său personal, dar și că un astfel de spațiu îl au și alți oameni și acesta trebuie respectat și apreciat.

 „Nu trebuie să luați copilul imediat din grupă și să organizați „biciuirea” publică a educatoarei”

Cât de des vă confruntați în practica dvs. cu cazuri de aplicare a violenței fizice față de copii? Mai ales în grădinițe și școli. Astfel de cazuri devin mai multe sau dimpotrivă, mai puține?

În opinia mea, acum, cazurile de violență fizică atât în familii, cât și în instituții de învățământ, au devenit mai puține. Dar sunt și alte forme de violență – psihologice, de exemplu. Aici însă trebuie să fim sinceri cu noi înșine. Noi toți folosim aceste metode. Altă întrebare este: conștientizăm aceasta sau nu? Și dacă conștientizăm, vorbim depre aceasta, mai târziu, cu copilul, spunem că nu am fost corecți, că părinții nu trebuiau să procedeze așa? Trebuie să ținem minte, copilul învață prin exemplele noastre să-și aprecieze comportamentul și consecințele acestuia.

Violența fizică era întâlnită mai des până în anul 2013. Atunci, a fost elaborată „procedura de susținere a copiilor în cazurile de abuz, neglijență, exploatare și trafic de copii”. În baza acestui program, au început să fie organizate seminare, împreună cu pedagogi, să li se povestească despre tipurile și simptomele violenței, despre ce se consideră violență și ce nu. De atunci, a crescut și continuă să crească educația psihologică a pedagogilor.

Ați menționat violența psihologică. Puteți să ne vorbiți mai detaliat despre ea?

Este vorba despre înjosiri, insulte, învinuiri, de exemplu, când se spune „singur ești vinovat”, „acest lucru s-a întâmplat pentru că ești neatent/rău/agresiv”. Și subestimarea celor întâmplate țin de violență psihologică – fraze de genul „nu acorda atenție”, „e un fleac”, „nu-ți fie teamă/nu te enerva” și chiar gaslighting (modalitatea de a-l impune pe om să se îndoiască de percepția adecvată a realității, - NM) – „ți s-a părut”, „nu s-a întâmplat așa ceva”.

Mulți aud atfel de fraze în fiecare zi.

Da, adesea, noi nu acordăm atenție acestor lucruri și considerăm o „normă” a comunicării, însă astfel de violență psihologică afectează psihicul. Copilul care se confruntă în fiecare zi cu subaprecierea, și-o atribuie ulterior, considerând că el însuși este neimportant și nevaloros.

Apropo, acum, violență psihologică este considerată chiar și încruntarea și ridicarea vocii – este vorba despre agresiune nonverbală și subapreciere.

Dacă s-a constatat că la grădiniță se întâmplă ceva grav, cum ar trebuie să reacționeze părinții? Trebuie oare luat imediat copilul de la grădiniță sau este suficientă o discuție cu educatoarea?

Eu aș face totul treptat. Dacă la grădiniță este un psiholog – iar el nu este în toate grădinițele, la început, trebuie să vă adresați la el, apoi la șefa grădiniței. Nu trebuie să luați copilul imediat din grupă, să organizați scandal și „biciuirea” publică a educatoarei. Se va întâmpla la fel ca și cu copiii, care văd violența asupra altora. Presa scrie despre astfel de cazuri – răspicat și deosebit de agresiv. Educatoarele care nu-și permit să se comporte așa cu copiii și părinții, reacționează foarte emotiv la aceasta: se dezamăgesc, își pierd încrederea în colaborarea cu părinții, își pierd speranța că munca lor este respectată.

Este important să urmați toți pașii administrativi și să nu vă grăbiți să faceți publice toate aceste lucruri. Asemenea situații își lasă amprenta asupra întregii familii.

Cum?

Cazul de violență asupra copilului la grădiniță sau școală nu i-ar lăsa indiferenți pe părinți. Însă vreo familie ar putea decide să ascundă acest lucru, pentru a păstra vizibilitatea calmului și a bunăstării, pentru a nu-și păta reputația etc. Îi recomand unei astfel de familii să se adreseze specialistului, să elimine stresul, să stabilească buna comunicare.

Iar în altă familie se va decide mediatizarea cât mai pe larg a cazului. Atunci există probabilitatea că, pe neobservate, ei își vor schimba rolul din „victimă” în cel al „agresorului”.

Nici prima variantă, nici cea de-a doua nu sunt benefice pentru părinți și pentru copil. Dacă e să vorbim despre copil, el va suferi un stres dublu: consecințele violenței și tensiunea din relațiile dintre cei maturi, din cauza lui. De aceea cea mai bună variantă este soluționarea problemei. La început, la nivel de grădiniță, apoi, dacă față de copil a fost aplicat un comportament inuman ori s-au depășit toate limitele eticii pedagogice și ale normelor psihologice, acești educatori trebuie pedepsiți conform legii.

 „Părinții sunt îngrijorați și speriați”

Înainte, se considera că grădinița constituie o etapă importantă în socializarea copilului, iar acum, aceasta este mai mult o necesitate: copilul nu are cu cine să rămână acasă. Cum credeți, dacă copilul ar avea cu cine să rămână acasă, ar mai trebui dus la grădiniță?

Sunt diferite forme de socializare – terenurile de joacă, întâlnirile cu prietenele și copiii lor. Nu e bună varianta care presupune ca cel mic să stea acasă doar cu bunicii, bonele sau părinții. Astfel, la copil se formează propria experiență de comunicare și soluționare a conflictelor. Se formează doar o astfel de experiență, a maturilor. Și la șase ani, copilul devine „bătrânel”, care nu înțelege multe lucruri, însă imediat ce se confruntă cu o situație de stres, nu o poate depăși. Nu poate, pentru că încă nu este capabil să „prelucreze” această experiență de matur.

Eu consider că orice formă de socializare este bună. Chiar și acasă poate fi organizat un grup din 5-6 copii și să fie lăsați să se certe, să se descurce. Așa e mai bine decât îngrădirea copilului de orice colective de copii.

Ce aleg azi părinții?

În ultimul timp, părinții examinează foarte activ educația și metodele de socializare de alternativă: întâlnirile mamelor cu copii, lecții cu pedagogi care vin la domiciliu. Acest lucru nu este nici bun, nici rău, aceasta este decizia și alegerea lor, la care au dreptul.

Una dintre cauzele acestei tendințe este faptul că părinții sunt îngrijorați și speriați. Ei aud și știu prin ce au trecut ei înșiși și apropiații lor la grădiniță sau la școală. Probabil, cineva își amintește de propriile înjosiri și traume.

Însă important e pe acest subiect să se pună accent mai mult decât e necesar. De altfel, se pot confrunta cu „efectul de handiap”. E când copilul care trăiește consecințele violenței, este numit în permanență „sărmănelul, bietul”, se povestește despre aceasta rudelor și pretenilor în prezența copilului, el fiind întrebat dacă și-a revenit după toate cele întâmplate. Dacă e să facem o analogie, e ca și cum i s-ar da unui copil sănătos cărjele atunci când el poate alerga și sări, fără probleme.

Acum, în unele grădinițe, sunt instalate camere video, ca instrument de control. Cum se răsfrânge acest lucru asupra copiilor și a educatoarelor?

De obicei, asupra copiilor nu este nicio influență. Dar iată că educatoarele sunt afectate. Imaginați-vă că dvs. sunteți urmărit – cât de productiv veți lucra? Este o chestiune ce ține de încredere. Cred că dacă părintele a decis să-și dea copilul la grădiniță, el trebuie să se orienteze asupra acelui matur, căruia i-a încredințat copilul. Iar dacă are dubii, înseamnă că trebuie să caute pentru copil un matur de încredere până când îl va găsi. Atunci și problema camerelor și a încrederii va fi soluționată.

Este și o altă modalitate de control al educatoarelor sau al profesorilor – ceasurile electronice inteligente, cu ajutorul cărora părinții pot „asculta” ce se întâmplă la lecții. Cât de bună este această metodă dacă, de exemplu, copilul nu știe că ceasul are o asemenea funcție?

Acest lucru se transformă într-un joc psihologic al maturilor, în care copilul este un instrument de obținere a informației. Mai devreme sau mai târziu, copilul va înțelege că el a devenit o verigă intermediară în conflictul maturilor. Dar pentru că gândirea copiilor de vârstă preșcolară este egocentrică („problemele maturilor sunt din cauza mea”), ei nu vor putea aprecia obiectiv și calm situația și atunci – bună ziua, nevroză!

Autor: Olga Gnatcova

Партнерские ссылки