-3ºC Chișinău
Marți 18 decembrie 2018

„Dacă noi avem HIV, nu înseamnă că ne-au crescut mai multe mâini sau picioare”. Interviu NM cu Andrei Stolearenco, care de opt ani este purtător de HIV

Peste 10 mii de oameni din Moldova trăiesc cu diagnosticul HIV (Virusul Imunodeficienței Umane). Și chiar dacă multe stereotipuri despre „ciuma secolului XX” au rămas în trecut, puțini sunt cei care, din diferite motive, sunt gata să vorbească deschis despre statutul lor HIV. Consultantul „de la egal la egal” al organizației neguvernamentale „Inițiativa pozitivă” Andrei Stolearenco a povestit reporterului NM Olga Gnatcova de ce a decis, anul acesta, să vorbească deschis despre statutul său HIV, cum a trebuit să plătească pentru toate „plăcerile și mofturile” sale și de ce chiar și oamenii HIV pozitivi din Moldova visează să plece la muncă în străinătate.

„Mulți oameni cu HIV încă mai au frică – dacă vor afla, vor spune că sunt lepros”

Andrei, din câte știu, ai o familie mare – ești unul din cei șapte copii. Toate rudele tale știu despre statutul tău HIV?

Noi suntem foarte prietenoși, comunicăm și ne iubim unii pe alții. Însă unii membri ai familiei știu despre statutul meu, iar alții – nu.

De ce?

Unor surioare nu le-am spus că sunt HIV pozitiv. Așa s-a întâmplat. Dacă vor afla de undeva sau vor întreba, le voi povesti. Pur și simplu nu am avut timp să discut cu ele despre ce se întâmplă în viața mea. Deși ele știu cu ce mă ocup și despre activitatea mea ce ține de HIV și SIDA (în afară de ONG „Inițiativa pozitivă”, Andrei Stolearenco mai activează la Dispensarul Municipal Dermato-Venerologic. – NM).

Unora le-am spus personal. Alții, posibil, bănuiesc, dar nu întreabă, pentru că nu vor să mă afecteze. Pentru mine însă aceasta nu este o problemă. Tatei nu i-am povestit și nici nu vreau. Pentru că se va începe: „Dar de ce?”, „Eu doar ți-am spus” ș.a. Însă așa s-a întâmplat că așa trăiesc. Și nu merg prin viață deprimat din cauza că sunt infectat cu HIV. Nu mă simt absolut deloc un oarecare „alt” om.

Cum s-a întâmplat că tatăl tău nu știe, iar tu trăiești „deschis” și oferi interviu ca persoană HIV pozitivă?

Dacă tatăl meu va vedea reportajul despre mine că sunt HIV pozitiv, îi voi spune: „Da, așa este. Însă eu nu ți-am spus, pentru că vei avea o reacție incorectă”.

El este fost polițist. Va începe să mă certe, să întrebe de ce s-a întâmplat așa. Însă eu am deja 33 de ani și să fiu mustrat la această vârstă... e cam târziu. Probabil, trebuia să fie mai devreme. De aceea nici nu vreau să vorbesc despre aceasta. Sunt prea multe întrebări în plus. Și probabil, îmi fac griji mai mult pentru el decât pentru mine.

Spune-ne, de ce, în general, ai decis să vorbești public despre statutul tău?

Am mers mult până la aceasta. Trăiesc deja opt ani cu infecția HIV. Eu nu știam cum să fac acest pas, din care parte. Mă gândeam, cum mă vor privi oamenii, cum vor reacționa, chiar și prietenii. Deși am mai spus că nu depind de părerea altora, mi-am dat seama că mult timp nu mă puteam decide să fac acest pas.

Anul trecut însă am fost la un stagiu la ONU și nu știu de ce am înțeles că trebuie să depășesc această frică. Și am făcut aceasta. Și nu văd nicio diferență dintre situația de până acum, când doar câțiva oameni știau despre statutul meu și cea din prezent, când despre aceasta știu mulți. Atitudinea prietenilor mei față de mine este ca și cea de până acum și deocamdată nu m-am confruntat cu niciun fel de discriminare. Absolut.

Dimpotrivă, mă sună și îmi scriu persoane cunoscute pe facebook din alte țări: te vom ajuta, e bine, trebuie să ai o forță foarte mare ca să te „descoperi”, respect. Îmi scriu și oameni necunoscuți, la fel HIV pozitivi, cer să le dau un sfat, cum „să se descopere”.

Cred că, parțial, am făcut acest pas pentru a demonstra locuitorilor Moldovei că persoanele HIV pozitive nu se deosebesc prin nimic de altele. Dacă noi avem un statut, aceasta nu înseamnă că ne-au crescut mai multe mâini sau picioare. Noi suntem la fel ca toți ceilalți: trăim la fel, ne bucurăm, naștem copii. Statutul HIV pozitiv nu este o barieră pentru viață.

Tu ești asistent social și mereu îi consulți pe pacienții infectați cu HIV. Le vorbești despre aceea ca ei să-și facă public statutul? Sau acest lucru nu e pentru toți?

Multor persoane HIV pozitive le este teamă – dacă va afla cineva? Dacă vor afla, vor spune că este lepros. Așa se spunea în anii 90: „SIDA este ciuma secolului XX”. Și la oameni așa și a rămas în minte. Însă nu e așa. În Moldova, infecția HIV se consideră maladie cronică.

„Pentru unele plăceri și mofturi trebuie să plătești”

De ce ai decis să lucrezi în sfera socială legată de HIV și SIDA?

La început, am fost voluntar. Le spuneam oamenilor că există o asemenea maladie, că se poate trăi cu ea, că există tratament gratuit. Cu timpul, am devenit asistent social și am început să activez la spital.

În realitate, eu mi-am găsit locul în viață. M-am ocupat cu multe și mult îndelungat nu puteam decide. Acum însă mă ocup cu ceea ce-mi place: cu oamenii pe care pot să-i ajut. Mă bucur când la ei e totul bine, când îmi amintesc, cum au venit acum un an și văd cum arată acum. Ei zic: „Mă simt foarte bine, mulțumesc”. E plăcut să îi poți ajuta pe alții.

Așa s-a întâmplat că am aflat despre HIV atunci când eram deja voluntar într-o organizație care se ocupa de această problemă. Sunt întrebat, cum s-a întâmplat: eu le povesteam oamenilor despre ce înseamnă infecția HIV și singur am dat de ea. Dar nu m-am îngropat. Este – este. Când mi s-a spus că sunt HIV pozitiv, m-am gândit: „Mda... ei bine...”.

Cunoscându-mi viața, cum am trăit și ce prostii am făcut, nu m-am mirat. Pentru unele plăceri și mofturi trebuie să plătești. Acest lucru nu m-a speriat.

Despre ce prostii vorbești și cum ai reușit să renunți la ele?

Se întâmplă, apar anumite companii: te atrage, vrei să încerci, totul pare interesant. În viața mea a fost anume așa. Am făcut cunoștință cu un grup de narcomani. Chiar am încercat să miros clei, apoi am trecut la fumat iarbă, extasy. Mai târziu, a fost și alcool, pentru că există diferite dependențe. Cineva o termină foarte rău, altcineva reușește să se salveze. Eu am reușit.

Însă aceasta este o experiență. Eu am trecut prin aceasta și acum nu consum nimic. Am trecut peste aceasta și nu mai vreau. În plus, mi-am schimbat radical cercul de oameni cu care comunic: acum, cea mai mare parte a comunicării ține de activitatea mea.

Cum s-a întâmplat că te-ai contopit în acea companie?

Atunci trăiam la Telecentru. Eu – la etajul întâi, iar băieții care consumau droguri – la etajul cinci. Dacă îmi doream ceva, puteam urca repede la etajul cinci și găseam tot ce voiam.

În acel apartament, tavanele erau de culoare galbenă, pentru că acolo se fierbeau în permanență substanțe narcotice. Acești oameni erau deconectați de la toate – gaz, apă. Ei erau narcomani și nu plăteau nimic. Le rămăsese doar căldura pentru că țeava nu poate fi tăiată.

Cea mai rea experiență a mea a fost drogul intravenos. Ne-am îmbătat, am fumat și noi aveam pastile. Însă mai aveam nevoie de ceva, ne era puțin. Am decis să încercăm să ne injectăm. Și iată, omul încearcă să-mi nimerească vena și e clar că nu poate face acest lucru... el nu nimerește vena, ci alături. Mi se umflă mâna.

Mi-i groaznic să-mi amintesc despre toate acestea. Însă atunci nu-mi părea așa: tu ești neadecvat și pur și simplu te gândești: ei bine. Oamenii așa și mor. În adăposturi, de exemplu, mor din cauza că celorlalți le este totuna ce se întâmplă alături. Când omului „îi este bine”, chiar dacă cineva de alături e pe cale de a muri, el nu observă acest lucru, pentru că nu conștientizează ce se întâmplă în jur. Așa, la noi a murit o fată. A avut supradoză, ochi – ieșiți din orbite, însă nimeni nu i-a acordat nicio atenție: e culcată, doarme, ei și ce? Așa și a murit.

Părinții nu observau că ți se întâmpla ceva neobișnuit?

Observau și numai ce nu au încercat să facă. Până la urmă însă nu am trecut nici măcar de etapa de reabilitare – singur m-am debarasat de aceasta.

Cum ai reușit?

La început, a fost greu. Am renunțat atunci când am aflat că sunt infectat cu HIV. Când am ieșit din spitalul în care mi-au spus despre statutul meu, am început să mă gândesc, ce să fac mai departe. Să merg să înghit pastile? Dar pentru ce?

A fost o altă variantă: să merg la spital, să dau analize de sânge, să văd ce e cu sănătatea mea. Și așa s-a întâmplat că în acel moment trecea pe alături microbuzul nr. 173, care ajunge la Dispensarul Dermoato-Venerologic. Am urcat în el.

Acolo, am fost luat la evidență. Și s-a început. Am dat analize de sânge. Atunci aveam deja imunitate scăzută și se manifesta prin faptul că era ceva în neregulă cu organismul meu. Însă am început terapia, mergeam la medic în mod regulat. Și iată așa, sunt în acest regim deja de opt ani. 

„Omul care abia a aflat despre statutul său HIV, întreabă: „Câți ani voi trăi?””

Poți să ne povestești mai multe despre activitatea ta? În ce constă ea și de ce te ocupi cu aceasta?

Activitatea mea constă în susținerea psihosocială a persoanelor care trăiesc cu HIV. La noi, la Dispensarul Dermato-Venerologic, se adresează și cei care de mult au aflat despre diagnosticul lor, și cei cărora abia li s-a spus despre aceasta. Cei din urmă au nevoie de susținere și încurajare. Eu le spun: „Vedeți, eu trăiesc deja opt ani cu HIV, și la voi va fi totul bine”. Oamenilor le este greu să înțeleagă. Unii nici nu cred că sunt HIV pozitiv: „Ne vorbești așa, pentru că vrei să ne încurajezi”. Însă aceasta este viața oamenilor și nu sunt glume, de ce să-i mint? Eu le spun că totul este bine, pentru că deja de opt ani urmez terapia Antiretrovirală (ARV) și eu nu am probleme cu infecția HIV. Merg la sală, fac sport, mă odihnesc la fel ca și toți oamenii.

La Dispensarul Dermato-Venerologic vin oameni să dea analize, să primească pastile, într-un cuvânt, să fie la evidența medicului. Ca să-și afle dinamica analizelor: cum este imunitatea, încărcătura virală, analizele generale. Și noi lucrăm cu fiecare pacient care vine acolo.

De ce?

Indiferent de câți ani se află la evidență, pacientul are mereu întrebări referitoare la tratament. Lui i se poate întâmpla ceva sau a uitat de tratament și își face griji în acest sens. Medicii au mai puțin timp pentru pacienți decât asistenții sociali. Desigur, nici la noi nu vine un singur pacient pe zi. Însă ne străduim să acordăm timp fiecăruia, ca să ajutăm să-și rezolve nu numai problemele medicale, ci și cele sociale, psihologice. Dacă are nevoie de psiholog, îl îndreptăm spre acesta. Dacă are nevoie de alți medici, la fel, îl îndreptăm spre aceștia. Noi suntem în strânsă legătură cu alte clinici și putem să-i îndreptăm spre medicul care va oferi mai multă informație decât oricine altcineva.

Iar eu sunt un simplu asistent social, însă pot vorbi cu o persoană HIV pozitivă de la egal la egal, pentru că am trecut prin aceasta. Este important. Pot să vorbesc despre aceasta din proprie experiență și este efect. Când pacientul vede pe cineva ca și el, reacționează altfel.

Cu ce întrebări și temeri vin cel mai adesea la tine?

Cel mai adesea, persoana care abia a aflat de la medic despre statutul său, întreabă: „Câți ani voi trăi?”. Pentru că el nu înțelege dintr-odată, ce înseamnă infecția HIV și cum poți trăi cu ea: știe puțin, a citit puțin, i s-a vorbit puțin.

De aici apare și asemenea întrebare. În așa caz, eu spun: „Dacă veți lua pastile așa cum vă spune medicul, veți putea trăi până la adânci bătrâneți, până la 80 de ani”. La început, ei nu înțeleg: „Cum e posibil, dacă eu am HIV?”. Acest lucru e posibil, dacă urmeză tratamentul.

Adică acești oameni nu vin imediat la terapia ARV? De ce?

Mulți citesc diterite lucruri pe internet. Acolo, foarte multe lucruri sunt de prisos. Sunt oameni care spun că o asemenea boală nici nu există. De aceea noi avem multă literatură în care e scris totul scurt și clar. Unii nu vor să înceapă imediat tratamentul, deoarece cred că acestea sunt niște investigații, experimente, „chestii americane”.

Ei trebuie convinși, să li se explice că este într-adevăr un tratament eficient. Și acest tratament este urmat nu doar de un singur om, ci de mii. Și e real faptul că toți obțin rezultate bune.

Persoana care ia pastile fără un regim strict, începe să aibă probleme de sănătate. Medicamentele trebuie administrate mereu la aceeași oră, conform indicației medicului și nu așa cum vrea pacientul. Virusul trebuie ținut sub control 24 de ore sau 12 ore, în funcție de terapia fiecăruia. Mult depinde de persoană, de faptul cât de responsabilă este atitudinea lui față de tratament.

De ce mulți au îndoieli? Terapia are și efecte adverse, o încărcătură suplimentară asupra organismului?

Sigur că are. Fiecare pastilă, chiar și paracetamolul, are efecte adverse. Fiecare organism are propria reacție la acestea. Când am administrat primul preparat, am avut alergie pe tot corpul. Unii amețesc, alții au diaree. Însă toate acestea sunt temporare, până organismul se obișnuiește.

În afară de aceasta, când începi să „atingi” virusul care e în organismul tău, lui nu-i place. Până începi să-l controlezi cu pastile, el se simte șeful. Însă când îl iei sub control, începe să-și arate mendrele.

Trebuie să se înțeleagă că pastilele sunt foarte puternice, ele blochează virusul, în organism se duce o luptă serioasă.

„Medicii zic, de exemplu: „Tu vei muri, copilul tău, care se va naște, va muri””

Există vreo diferență între atitudinea medicilor față de persoanele HIV pozitive, de exemplu, de acum opt ani, când ai aflat despre diagnosticul tău, și cea de acum?

Sigur că este. De aceea se lucrează în permanență. Sunt cazuri că ceva nu merge: de exemplu, medicul îi spune persoanei noutatea despre diagostic în mod neadecvat ori nu știe cum să spună despre aceasta. Însă eu cred că dacă nu știi cum să anunți, mai bine nici nu mai spune. Îndreaptă-l către cineva care va face acest lucru mai bine, pentru că nu toți sunt competenți în ce privește HIV și SIDA. Deși infecționiștii trebuie să știe despre aceasta.

Dar dacă este vorba despre medicii generaliști și nu infecționiști? De exemplu, ai răcit, te doare gâtul, trebuie să faci o ultrasonografie – există vreo atitudine specifică sau „încordare” din partea medicilor?

Mie nu mi s-a întâmplat niciodată ca medicul de familie să aibă o atitudine diferită față de mine. Probabil, pentru că el înțelege că eu îmi cunosc drepturile. Dar nici ceva în exces nu a fost.

Însă eu comunic cu alți oameni și știu că ei se confruntă cu discriminarea sau oferirea incorectă a informației. De exemplu, li se spune: „Tu vei muri, copilul tău, care se va naște, va muri”. Oamenii ies cu lacrimi în ochi, nu știu ce să facă mai departe. Și aceasta este o problemă. Dacă omul lucrează într-o instituție medicală, el trebuie să știe, ce înseamnă infecția HIV. Și trebuie să vorbească despre aceasta corect, pentru ca omul să nu se spânzure după ce iese din cabinetul medicului.

„Pentru unii, sănătatea este pe planul doi, iar pe primul – să plece, să câștige bani”

La noi, terapia pentru persoanele HIV pozitive este gratuită, există centre speciale, medicii încep să înțeleagă mai bine ce înseamnă aceasta. Care sunt, în opinia ta, problemele ce țin de profilaxia și tratamentul HIV?

Problemele rămân a fi pacienții: oamenii nu întotdeauna înțeleg, cât de prețioasă este propria sănătate. Pentru mulți, este prioritară partea materială. Eu înțeleg că viața este materială și întotdeauna este nevoie de bani. Însă uneori oamenii nu înțeleg, chiar și cei cu infecția HIV, că fără sănătate, nu vei putea pleca la muncă, nu-ți vei putea să-ți educi copiii, să-ți ajuți părinții și pe cei apropiați.

Oamenii doresc să plece undeva să câștige bani și nu îi deranjează faptul că sănătatea lor încă lasă de dorit. Și trebuie să mai aștepte un pic, pentru a-și reveni, iar după aceasta, să înceapă să lucreze. Însă partea materială este mai presus. Și se încep probleme din cauza că nu au bani, nu au putut veni. Sau nu înțeleg până la urmă, cât de important este tratamentul. Aceasta este neglijență.

Poate oare medicul să influențeze acest lucru?

Medicii nu pot ține pe nimeni aici. Însă merg la compromis. Oferă un pic mai multe pastile, pentru ca pacientul să poată veni acasă nu la fiecare trei luni, ci peste patru-șase luni, de exemplu. Acest lucru este posibil.

Excepție este dacă abia ai început să urmezi terapia: peste o lună trebuie neapărat să fii la medic, ca el să te consulte, să controleze ce se întâmplă cu tine după ce ai început să iei pastile, ca să nu fie reacții adverse.

Dorința de a pleca la muncă este o problemă foarte mare. Da, toți au nevoie de bani. Însă când imunitatea unui om este din 35 de celule și el vrea să plece în Israel, de exemplu... Cine are nevoie acolo de tine, dacă se va întâmpla ceva? 35 de celule imunitate – aceasta nici nu este imunitate.

Care este cea normală?

Normală este de la 500 și mai mult. De fapt, trebuie să fie 1200. Iar aici sunt 35 de celule. Aceasta nu este imunitate. Și dacă acolo, brusc, ți se va face rău, nimeni nu te va ajuta. Când mergi cu contract de muncă în Israel, ți se cere testul HIV. Acesta este dreptul lor. În Rusia, la primirea permisului de ședere, de asemenea se cere certificatul despre statutul HIV. Dacă ești HIV pozitiv, vei fi deportat – pleacă și te tratează acasă, nu muri în țara noastră.

Партнерские ссылки