„Persoana care spune adevărul – fie și într-o formă amuzantă, este periculoasă”. Interviu NM cu Valeriu Curtu, caricaturist moldovean

Guvernarea a fost întotdeauna de părere că dacă poporul râde – e ceva periculos. Pentru aceasta, bufonii, satiricii și caricaturiștii erau detestați și chiar pedepsiți. Caricaturistul moldovean Valeriu Curtu, care de mai mult timp trăiește în Germania, a povestit pentru NM despre riscurile profesiei sale, despre renumita hartă a Moldovei, al cărei autor este, precum și de ce, astăzi, unele sate moldovenești provoacă o impresie îngrozitoare.

 „Acum, desigur, e mai vesel”

De ce harta neobișnuită a Moldovei pe care ați pictat-o are două variante?

Prima hartă am pictat-o acum 25 de ani, în anul 1994, când am plecat în Germania. Aceasta a fost ultima mea lucrare efectuată aici. Harta Moldovei a devenit foarte populară și era folosită ca suvenir: ea era tăiată în fragmente și lipită pe căni, farfurii și acestea erau comercializate.

Un sfert de secol mai târziu, am decis să actualizez această hartă, completând-o cu detalii. În această perioadă, au apărut lucruri noi fără de care nu ne mai imaginăm viața: telefoanele, iPhone-urile, calculatoarele etc. Chiar și bătrânelele sunt astăzi cu laptopuri, își fac selfie-uri...

Harta demonstrează că dvs. cunoașteți foarte bine viața din Moldova.

Oricât ar părea de paradoxal, am văzut adevărata Moldovă abia de când trăiesc în Germania. Cât am trăit în Moldova, nu aveam timp să călătoresc: lucrul, familia, copiii. Acum însă, când vin în Moldova, petrec câteva zile în nordul țării, unde călătoresc în compania foștilor colegi cooperatori, care cunosc regiunea. În termeni restrânși, reușim să vedem multe, redescoperind pentru noi Patria.    

Unde caricaturile lui Valeriu Curtu sunt astăzi cele mai solicitate?

Sunt multe reacții și rezonanță printre moldovenii care trăiesc departe de Moldova: în Canada, în America. Neștiind numele autorului, ei cercetează amănunțit harta Moldovei al cărei autor sunt. Mi se întâmplă că aud vorbindu-se: un pictor a desenat harta Moldovei. Când le spun că eu sunt autorul, ei se miră.

În general însă puțini sunt cei, din lumea mare, care știu unde se află Moldova. Publicarea primei hărți și a celei de-a doua a demonstrat că denumirea „Moldova” este confundată cu Morava – un râu din Cehia, iar alții cred chiar că Moldova este o țară africană. Și de aceea, mai întâi de toate, eu am ilustrat intenționat, sub hartă, o imagine, ca să fie clar pentru toată lumea: Moldova se află în centrul Europei. Anume de la aceasta am și început lucrul asupra elaborării hărții, să conturez detaliile. Am lucrat aproape un an la elaborarea acestei hărți.

Mai mult de 25 de ani trăiți și lucrați în Germania. În opinia dvs., cum s-a schimbat Moldova în această perioadă?

Când noi am plecat, Moldova era depresivă și tristă. Acum, desigur, e mai vesel. Deși, pe de altă parte, călătorind prin țară, suntem nevoiți să constatăm: multe sate ale Moldovei sunt pustii. Desigur, o asemenea tragedie nu e numai aici: și în spațiul rural din Rusia și Germania sunt locuri pustii și se creează impresia că intenționat, se eliberează spațiu de locuit pentru cineva.

O priveliște neplăcută mi-a fost dat să văd în timpul unei călătorii: într-un sat aproape pustiu erau case părăsite, garduri șubrede, iar în locul cutiei poștale era instalat un ghiozdan vechi. Și iată așa, într-o astfel de cutie poștală improvizată, poștașul lasă scrisorile. Dar poate și înștiințările despre transferurile bănești. Cutia era arhiplină. Iar el tot aduce și aduce. L-am întrebat, de ce aduce dacă aici, demult nu mai trăiește nimeni – poate că destinatarul nu mai trăiește? Iar poștașul a răspuns: „Oamenii nu știu. Ei scriu”.

Înfricoșător. Sincer.

Veniți în fiecare an în Moldova?

Mă străduiesc să vin de două ori pe an: primăvara și toamna, pentru că anume în aceste perioade, aici au loc expoziții, vernisaje. Încerc să nu ratez ocazia de a mă întâlni cu oamenii de creație.

 „Caricaturiștii pot fi comparați cu prezicătorii”

Cine sunt ei, caricaturiștii? Și ce înseamnă pentru dvs. caricatura?

Caricaturistul este un om deosebit. Cineva îl va numi „măscărici”. Dar el nu este un măscărici. Este un critic care privește și vede mai multe fațete ale realității, nu numai una, este o persoană care gândește neconvențional. Artiștii nu merg în pas cadențat. Ei sunt rebeli, revoluționari. Și de aceea sunt în conflict cu realitatea.

În general, caricatura nu este atât de simplă cum pare dintr-o parte. Pentru că poți râde în diferite feluri. Poți râde cu bunătate, dar și cu răutate.

Umorul binevoitor ne ajută să supraviețuim în realitatea care este, să privim altfel la cele ce se întâmplă, din alt punct de vedere și să râdem. Este un fel de opțiune suplimentară – să râdem ca să nu ne ieșim din minți.

Dar să înveți caricatura este foarte dificil. Pictura clasică, să zicem, poate fi învățată, dar iată caricatura – e mai complicat.

Caricaturiștii pot fi comparați, cu îndrăzneală, cu prezicătorii. Din cauza gândirii critice, ei adesea prevăd bucuriile și necazurile.

Și riscă. Să luăm, de exemplu, cazul tragic care s-a întâmplat în anul 2016, în Franța, în redacția revistei „Charlie Hebdo”, când au fost împușcați câțiva caricaturiști.

Cnoșteam acești băieți de la distanță. Încă în perioada URSS, am ajuns întâmplător într-un salon de presă din Franța și am văzut lucrările caricaturiștilor de la această revistă, când ei erau abia la început. Nu mi-au plăcut caricaturile „Charlie Hebdo”, pentru că, în opinia mea, ele sunt agresive și dure. Cum să vă spun. Este un umor „sub centură”. Dar nu eu trebuie să judec. Aceasta este cultura artei franceze contemporane. Pe de o parte, eu înțeleg cauzele care au dus la deznodământul sângeros. Conflictul s-a iscat din cauza apariției caricaturilor despre islamiști. Acum, un val mare al imigrării islamice a inundat Europa și în special Franța. Imigranții impun noi norme și dogme, noi condiții de viață în Europa: ce să îmbraci, ce să mănânci. Europei i se impune astăzi islamismul. Îi compătimesc pe colaboratorii revistei.

Reiese că un curent al artei, amuzant, animat, are un nivel înalt de risc?

Umorul nu a fost niciodată agreat de guvernanți. Bufonii erau omorâți de militari, pentru că aceștia criticau guvernarea țării, luau în derâdere preoții, râdeau de țar. Există o asemenea expresie: când poporul râde, e periculos. Cum adică – râd, sunt veseli? E bine atunci când oamenii plâng, când au necazuri, probleme.

De aceea umorișii nu sunt iubiți. Persoana care spune adevărul, fie și în formă amuzantă, este periculoasă. La Teheran, de exemplu, caricaturiștii sunt băgați în închisoare, li se taie degetele.

Și iată o altă latură: după actul de terorism de la „Charlie Hebdo”, multe redacții au renunțat la caricaturile politice tăioase, pentru că se tem de impact. Și acest lucru este incorect, anormal.

Iar o caricatură își poate atinge ținta mult mai exact decât textul. „Кукрыниксы” („Kukryniksî”) este un exemplu elocvent în acest sens. Pliantul satiric al acestora a fost o lovitură foarte puternică asupra dușmanului în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, a căpătat recunoaștere populară. Goebbels și-a pus scopul: să ajungă la Moscova și să-i pedepsească pe cei de la „Kukryniksî”. Pliantele acestora erau traduse și în limba germană.

Un alt exemplu: maestrul francez al caricaturii politice din secolul al XIX-lea, Honoré Daumier, a fost întemnițat în Bastilia. Aproape un an a stat la închisoare din cauza unei caricaturi a noului mornarh.

Apropo, încă pe când trăiam în Moldova, în perioada când a izbucnit conflictul de pe Nistru, am făcut o caricatură a lui [Mircea] Snegur. Primul președinte în lupta pentru putere cocheta atunci și cu Frontul Popular, și cu Moscova. Eu am făcut caricatura la indicația redactorului ziarului, Elena Zamura, dar am avertizat-o că publicația riscă. Caricatura a apărut, redacția era foarte mulțumită, însă peste o săptămână, ziarul a fost închis. Am venit la redacție, credeam că acolo e doliu, dar nu. Colaboratorii erau veseli, se bucurau spunând: ne-au închis, ne-au observat!

Cel mai interesant e faptul că ex-președintele personal nici nu știa despre incident, i-au spus oamenii din anturajul său.

Ați avut propuneri profesionale pe care le-ați refuzat categoric?

În timpul alegerilor, am primit propuneri să fac caricaturi. Nu voi spune de la cine. Am refuzat să fac caricaturi ale personalităților, deși pentru aceasta se plătea foarte bine.

Credeți că e posibilă o uniune dintre un politician și un caricaturist?

Ei, nu. aceasta nu va mai fi caricatură, ci cochetare cu guvernarea.

Ați făcut vreodată abuz de umor și satiră?

Nu s-a întâmplat așa ceva. Eu simt limitele. De exemplu, niciodată nu fac caricaturi pe subiecte ce țin de religie.

Trebuie de menționat că în Germania, este o categorie specială a umorului. Aș spune chiar că e aproape de vulgaritate. Ba mai mult, în caricaturile lor este mult text. Până citești totul, nu mai este deloc amuzant. În lucrările mele aproape că nu este text, iar aceasta înseamnă că nu există nici barieră lingvistică.

În unele lucrări de-ale dvs. se întrezărește desenul clasic.

Eu am avut o școală bună. Mai întâi am absolvit școala de arte din Chișinău, apoi, din prima încercare, am fost admis la VGIK, la Facultatea Animație. A fost un concurs foarte mare. Eu am susținut examene la pictură. În grupa noastră erau doar șase persoane din întreaga URSS.

 „Eu nu dețin cetățenia Germaniei”

Povestiți-ne despre filmele cu desene animate pe care le-ați produs.

În ce privește desenele animate, eu nu am reușit aproape nimiic. Am lucrat la cinci sau șase pelicule cu desen animat. Imediat după absolvirea VGIK, am fost înrolat în armată, am slujit un an și jumătate în Odessa. Am dat mită comisariatului militar (râde). Ei aveau nevoie, la cartierul general, de un pictor cu studii superioare, așa că am fost persoana potrivită la timpul și locul potrivit. În timpul serviciului militar, adesea veneam în Moldova. Am lucrat într-un studiou cinematografic, am fost pictor de animație în filmele cu desene animate, iar apoi am fost admis la cursuri superioare de regie, am studiat la pictorii de animație Iurii Norstein și Fiodor Hitruk. După absolvire, am realizat filmele „Neam-neam”, „Toate culorile”, „Optimistul”, „Sfânta Duminică” și alte câteva foarte mici.

De ce nu ați rămas în domeniul desenelor animate?

Erau timpuri grele. S-a început perestroika, totul se ruina. Văzând că studioul abia mai respiră, am plecat să lucrez în calitate de pictor șef la ziarul sindicatelor „Vocea poporului”. Acesta apărea în două limbi, într-un tiraj destul de bun, salariul era cât de cât. Pe atunci, problema banilor era o catastrofă. Am lucrat la acest ziar până la plecarea mea în Germania.

Credeam că în Germania voi continua să mă ocup de desene animate. Și într-adevăr, în scurt timp, am avut șansa să lucrez conform profesiei. Pentru aceasta însă trebuia să plec în alt oraș, să las familia pentru un an, și am refuzat.

Absolut întâmplător m-am angajat în calitate de ilustrator șef la un ziar de limba rusă, unde am activat timp de cinci ani. Apoi ziarul s-a închis și am fost nevoit să lucrez în mod independent, pentru onorarii.

Unde activați în prezent?

Sunt artist liber. Trăim din veniturile pe care le obținem din ceea ce am creat, am vândut, am organizat. Nu este simplu deloc. În Germania, astfel de oameni de artă – jurnaliști, pictori, artiști, scriitori – sunt doar 3-4%. Noi facem parte din așa-zisa categorie a profesiilor de risc. În organele financiare se fac glume pe seama noastră, numindu-ne oameni-luptători, Kampf, ceea în traducere ce înseamnă „luptă”.

Una dintre direcțiile activității mele la Berlin este crearea schițelor pentru o firmă de suveniruri. Am un contract cu ei care îmi aduce un venit stabil bun. În baza schițelor mele, în Germania este creată figura-suvenir a ursului de la Berlin, „Vechiul transport de la Berlin” sau „Berlinul la drum”, pe care este imprimat transportul orașului Berlin din anii 30. Urșii-suveniruri berlinezi sunt ilustrați de mulți pictori, inclusiv de caricaturiști, însă, așa cum afirmă nemții, nimeni în afară de mine nu pictează urșii atât de „caricaturizat”.

Să înțeleg că pictorul Valeriu Curtu este cetățean al Moldovei și doar al Moldovei?

Da. Eu nu dețin cetățenia Germaniei și nici nu o doresc. Pentru ce?

Da, însă deschizând motorul de căutare în internet, la solicitarea Valeriu Curtu, eu citesc – caricaturist german...

Anume în Germania eu primesc premii. Și peste tot se scrie – Germania. Dar dacă e să fiu sincer, mie personal mi se pare această situație un pic stranie.

Ce-i drept, în acest sens, nemți merită să fie apreciați. Ei sunt foarte atenți cu oamenii de creație. De exemplu, am zburat în Taiwan pentru a ridica un premiu. La această întrevedere au venit reprezentanți ai ambasadei germane, m-au felicitat, mi-au înmânat premiul. Apare întrebarea: de ce? Pentru că eu reprezint țara lor. Se simte respectul, deși eu sunt străin, nu vorbesc germana la perfecție.

Cum vă împăcați cu limba germană?

Rău. Sunt leneș. În schimb, soția mea Iulia vorbește la perfecție în cinci limbi. Ea învață mai ușor limbile. Copiii vorbesc fluent în trei-patru limbi.

Și cu româna?

Am început să vorbesc în limba română, pentru prima oară, la vârsta de 30 de ani, când în Moldova a devenit acută problema lingvistică. Rădăcinile mele sunt multinaționale: sunt și moldoveni, și nemți. Numele meu inițial era Curt, apoi s-a schimbat în Curtu, din cauza că strămoșii mei au locuit timp îndelungat în Moldova.

Deci, sunteți neamț?

Nu, eu sunt moldovean. Bunicul meu Curt a fost primarul satului Alcedar, raionul Rezina. În anii 30, bunicul meu, neamț, a ridicat un monument în cinstea sătenilor care au participat la Primul Război Mondial. Acest monument este și în prezent, ce-i drept, câte puțin se ruinează.

Notă NM: Valeriu Curtu a participat la numeroase concursuri și festivaluri de caricatură. A obținut peste 300 de premii, medalii și diplome, 20 dintre acestea fiind de gradul întâi. Din anul 2010, organizează și desfășoară Concursul internațional de caricatură de la Berlin. Lucrările lui Valeriu Curtu au fost achiziționate de Galeria Tretiakov din Moscova (Rusia), Muzeul de caricatură din Basel (Elveția), Muzeul de caricatură din Vianden (Luxemburg), Muzeul Național de Artă din Moldova, Muzeul din Kyoto (Japonia).

Autor: Lada Cravcic, Edineț

Textul a fost scris în cadrul Școlii NM pentru jurnaliștii regionali

Партнерские ссылки