1ºC Chișinău
Joi 13 decembrie 2018

«Piatra filozofală» a lui Ghimpu. Alexei Tulbure despre responsabilitatea pentru trecut și necesitatea unei politici echilibrate a memoriei în Moldova

La 25 iulie 1941, în Chișinău, a fost creat ghetto-ul, în care au fost alungați toți evreii care se aflau atunci în oraș. Aproape nimeni din cei care au nimerit acolo nu a supraviețuit. 

La 25 iulie 2017, eu am publicat pe Facebook o mică postare în care am propus ca ziua de 25 iulie să fie proclamată Zi Națională a memoriei victimelor Holocaustului. Noi marcăm această zi la 27 ianuarie, însă această dată nu are nicio legătură cu Holocaustul. Data respectivă este legată de alt eveniment care a avut loc pe teritoriul țării noastre: la 27 ianuarie 1945, armatele sovietice au eliberat prizonierii lagărului morții Auschwitz. Această dată mai este și Ziua internațională a memoriei. Consider că noi avem nevoie de o zi a memoriei a noastră, dedicată Holocaustului în Basarabia.

În comentariile care au urmat după postarea mea am fost învinuit că aș fi mancurt și românofob, aceste insinuări fiind expuse, în mod tradițional, într-o formă vulgară și agresivă: să mă ocup de cercetarea deportărilor, cărora au fost supuși inclusiv strămoșii «tăi» (ai mei — n.a.), dar și să nu uit că în Siberia, moldovenii au fost exilați de către «comisarii-evrei».

M-am obișnuit deja cu asemenea învinuiri și aproape niciodată nu reacționez la ele. Însă a fost un comentariu cu caracter vădit antisemit, care conținea toate elementele-standard — recomandări de a mă ocupa cu deportările, de a nu uita de «comisarii-evrei», dar a fost și ceva nou: propunerea de a-i lăsa pe evrei să-și plângă singuri decedații, deoarece ei știu cum se face asta.

Acest comentariu este probabil mai demonstrativ decât toate celelalte. Dar despre aceasta voi vorbi mai târziu.

Istoria paralelă

Nu demult, liberalii moldoveni au montat corturi pe Piața Marii Adunări Naționale, lângă piatra comemorativă instalată în memoria victimelor represiilor sovietice. Potrivit afirmațiilor liberalilor, piatra va fi păzită ca să nu fie scoasă de pe piață și să nu fie distrusă de oamenii lui Dodon, care a promis că va scoate piatra până la sfârșitul lunii august.

Această piatră a fost amplasată la 28 iunie 2010, prin decretul lui Mihai Ghimpu și în corespundere cu decizia primarului de Chișinău Dorin Chirtoacă. Pe atunci, Ghimpu îndeplinea obligațiunile președintelui Moldovei. Pe placa comemorativă fixată de piatră se spune că în acest loc va fi ridicat un monument în memoria victimelor regimului totalitar comunist.

Deși piatra a fost amplasată cu încălcarea normelor legale, în ultimii șapte ani, ea a devenit un simbol al memoriei victimelor represiilor politice ale puterii sovietice. În primul rând, pentru înseși victime — cei deportați și urmașii lor. În acest sens, piatra comemorativă a obținut legitimitate care însă nu are nicio tangență cu nuanțele legislative ale montării ei.

Încercările Partidului Socialiștilor și ale președintelui Igor Dodon de a scoate piatra, în ordine univocă, vor duce la creșterea numărului de adepți ai păstrării pietrei pe piață și o vor transforma într-un simbol al rezistenței față de puterile care laudă stalinismul. Cu atât mai mult că printre socialiști sunt și oameni care își exprimă entuziasmul deschis față de «liderul popoarelor». 

Am propus să nu atingem «piatra lui Ghimpu», ci să lansăm un dialog deschis despre ce fel de monument dedicat victimelor represiilor sovietice trebuie ridicat și unde anume. Acest dialog deschis ar putea fi extins: păstrarea memoriei despre tragediile trăite de țară. În acest dialog s-ar găsi loc și pentru discuțiile despre muzeul național al Holocaustului și în general despre formele și metodele de păstrare a memoriei victimelor distrugerii în masă a evreilor și romilor din Basarabia. Cine dacă nu președintele ar trebui să lanseze un asemenea dialog public, care să conțină un potențial stabilizator enorm?

Am mai scris pe Facebook că «piatra lui Ghimpu» poate fi scoasă doar în rezultatul unei decizii de consens despre ridicarea unui monument fundamental în cinstea victimelor represiilor perioadei sovietice. Aceste represii au fost, victime au fost și sunt, iar memoria despre suferințele miilor de oameni, despre crimele statului împotriva propriilor cetățeni trebuie păstrată. 

Comentariile care au însoțit această postare, ca și cele despre Holocaust, erau de așteptat: «piatra a fost montată nelegitim și trebuie scoasă», «această piatră nu este comemorativă, ci româno-unionistă», «trebuie să fie zdrobită pentru pietriș». Și nimeni nu s-a gândit la faptul că piatra a fost amplasată în memoria victimelor represiilor sovietice, de aceea revendicarea de a o distruge poate fi interpretată ca o insultă la adresa celor care au avut de suferit din cauza represiilor. Nimeni nu a vorbit despre identificarea unei variante de compromis de păstrare a memoriei cu ajutorul dialogului și al dezbaterilor publice.

Sub postarea mea despre «piatra lui Ghimpu» au apărut și comentarii care îndreptățeau represiile staliniste și represiile în general. În formulările extreme, acestea sunau așa: «... în timpul lui Stalin, Uniunea Sovietică a făcut un salt grandios înainte, iar acest lucru, cu regret, nu se face fără jertfe. Germania pe care o venerează eurointegratorii noștri l-a avut pe Hitler, care în doar cinci ani, a scos Germania dintr-o groapă foarte mare și a făcut acest lucru nu în mănuși albe. Cu toate acestea, în Germania, despre el oamenii își amintesc și acum și, apropo, este pomenit nu doar de rău...».

Comentarii asemănătoare sunt din plin și la mărturiile verbale ale victimelor deportărilor, publicate pe rețelele de socializare: «când se taie un copac, sar surcele», «aceștia au fost trădători de patrie», «așa dicta situația internațională», «au fost alungați ciocoii și fasciștii». Comentatorii «săreau» cu ușurință peste faptul că printre cei exilați în anul 1941 au fost și câteva mii de copii. Iar în anul 1949, printre cei exilați au fost 12 000 de copii, care nicidecum nu puteau fi nici ciocoi, nici trădători, nici fasciști.

General în loc de privat

De ce scriu toate acestea? Nu pentru a compara sau egala crimele a două regimuri totalitare. Eu nu sunt adeptul concepției «două genocide», promovată activ în unele țări din Europa de Est. Două tragedii — da, dar nu două genocide. Aceasta este o temă pentru un studiu aparte. Scopul articolului meu este altul. Vreau să atrag atenția asupra faptului că în memoria istorică a unor anumite categorii de oameni lipsesc evenimentele din trecut, în special cele pe care, cu toată certitudinea, le putem numi catastrofe naționale. Aceste catastrofe ar trebui să-i vizeze pe toți locuitorii țării, să fie o dramă, o tragedie comună.

Lipsa unui sentiment de soartă comună a fost resimțită în trecut, o observăm și în prezent.

Populația Basarabiei, cea ne-iudeică, nu considera o tragedie comună nimicirea sutelor de mii de evrei din Basarabia, care a avut loc în anii 1941-1942. Chiar dacă nu erau omorâți niște evrei «abstracți», apăruți de undeva în orașele și satele provinciei. Erau omorâți vecini, consăteni, prieteni, iubiți, colegi de clasă, amici de pahar, parteneri de afaceri, erau omorâți basarabeni care, decenii la rând, au trăit alături. Însă aceste omoruri în masă erau îndreptățite, iar uneori chiar salutate. Participarea la distrugeri de vieți omenești, refuzul de a-i ajuta pe supraviețuitori, denunțarea evreilor care căutau refugiu au devenit acțiuni acceptate de ne-iudei. În ce-i privește pe evrei, nu mai funcționau legile general-umane și cele ale statului. Ei au fost excluși din rândurile oamenilor, din componența «poporului basarabean».

În cartea sa «Ghetto-ul din Chișinău. Anii 1941-1942», Paul A. Shapiro scrie despre faptul că după închiderea tuturor evreilor în ghetto-ul din Chișinău, apariția lor în oraș (chiar și însoțiți de convoi) pentru cercetarea activității lor sau pentru altceva îi speria și deranja pe ceilalți locuitori ai orașului, ne-iudei. Creștinii i-au exclus pe evrei din matricea lor mentală, din universul lor și «revenirea» acestora în lumea din care au fost excluși, apariția lor în calea orășenilor provocau celor din urmă o frustrare profundă. 

Despre ce fel de tragedie basarabeană generală putea fi vorba? Ce-i drept, atunci, acesta era un fenomen evreiesc — evreii nu erau protejați de nimeni și nicăieri, ei erau omorâți de toți și oriunde. De aceea nu putem vorbi despre faptul că locuitorii Basarabiei se evidențiau pe fundalul general-european (iată atunci noi eram «europeni» — ce ironie dură!).

Astăzi însă Europa de Vest își construiește identitatea pe baza responsabilității asumate pentru Holocaust. Însă nu și noi. Nu și Moldova.

La noi, Holocaustul este o tragedie a evreilor și a romilor, dar nu și a poporului moldav. De aici, pornesc și comentariile asemănătoare cu cele menționate: să-i lăsăm pe evrei să-i plângă singuri pe cei omorâți. De aici, și Ziua națională a victimelor Holocaustului, care nu are nicio legătură cu evenimentele locale. Doar aceasta nu este problema noastră — este problema evreilor. În cel mai rău caz, este problema celor care au nimicit evrei în camerele cu gaze, în lagărele morții, iar noi nu am avut așa ceva.

Acum 76 de ani, evreii din Basarabia au fost excluși din rândurile oamenilor, iar astăzi — din memoria colectivă a poporului moldovenesc. Așa cum susțin moldovenii, acest lucru s-a întâmplat cu cineva, numai nu cu noi. Acesta este un exemplu al inconștienței generale.

Inconștiența generală provoacă recidive. De aceea spun mereu că toate se pot repeta. Doar că nu în raport cu evreii — aceștia aproape că nu au mai rămas la noi. În raport cu alții. De exemplu, pot să «se descurce» cu găgăuzii. În anul 1990, a fost deja «o expediție a voluntarilor asupra Găgăuziei»: oficialii din Chișinău îi trimiteau pe aceștia la sud pentru a omorî. În anul 2012, un conducător inteligent al statului moldovenesc, Nicolae Timofti, i-a numit pe găgăuzi dușmani ai statalității. «Se vor descurca» și aceasta nu va deveni pentru noi o tragedie națională.

Dar dacă în țara noastră ortodoxă se va decide izbăvirea de sectanți: martori ai lui Iehova, adventiști de ziua a șaptea, baptiști? Se vor izbăvi de ei și acest lucru nu va deveni o tragedie națională. În calitate de «neoameni» îi pot alege pe români sau ne-români și să se «descurce» și cu aceștia. Și iarăși, nu va fi o durere și tragedie comună și nu va fi nicio rezistență împotriva omorurilor. Totul se poate repeta. Nu am învățat nimic din istorie.

Dacă cineva crede că este o exagerare, reamintesc: chiar și după aprobarea legilor rasiste din Nürnberg, după «Noaptea de cristal», puțini oameni din Germania și din restul lumii (amintiți-vă de Conferința din Evian) s-au gândit la faptul că naziștii vor recurge la distrugerea fizică a milioanelor de oameni nevinovați, la «rezolvarea definitivă a problemei evreilor». Au recurs.

Iată de ce vorbesc despre importanța reinstaurării Holocaustului în memoria socială a poporului moldovenesc. În memoria noastră nu există evrei. Dar ei trebuie să fie, pentru că sunt o parte a istoriei noastre. Trebuie să educăm generațiile în creștere în așa fel, ca ei să perceapă ceea ce s-a întâmplat cu concetățenii noștri — evrei și romi — ca pe o catastrofă proprie, ca pe o tragedie proprie. O tragedie care se referă la toți. Acest lucru este important mai mult pentru ne-evrei — practic, evrei nu mai sunt aici. Acest lucru ne trebuie nouă, cei care trăim în Moldova, pentru a supraviețui. Iată de ce vorbesc despre Ziua națională a memoriei victimelor Holocaustului, în contextul evenimentelor locale.

Represiile sovietice. Potrvit unor date, în anul 1940, în închisorile NKVD de pe teritoriul Moldovei se aflau 2624 de oameni, în anul 1941 — 3951. Printre aceștia, condamnații constituiau cel mult 5%.

În anii 1944-1946, au fost arestați 5197 de oameni, ei fiind învinuiți de spionaj, trădare și colaboraționism. În anii 1947-1948, 266 de oameni au fost arestați fiind învinuiți de terorism, instigare la răscoală, propagandă antisovietică.

În anii 40 — începutul anilor 50 ai secolului trecut, organele puterii sovietice au organizat în RSSM trei deportări în masă ale populației. În noaptea din 12 spre 13 iunie 1941, din RSSM au fost deportați 18 392 de oameni. În opinia puterii sovietice, acești oameni erau dușmani ai noului regim. Cinci mii de capi de familie au fost trimiși în lagăre, unde cei mai mulți dintre ei au murit, ceilalți membri ai familiilor au fost deportați în «localitățile speciale» din regiunile îndepărtate ale Federației Ruse și Kazahstan.

Pentru îndeplinirea sarcinii de colectivizare capitală a agriculturii RSSM, cu alte cuvinte, pentru a-i impune pe toți țăranii să intre în kolhozuri (în RSSM, la fel ca și peste tot, se opunea rezistență contra acestui proces), la 6 iulie 1949, peste 35 de mii de oameni — moldoveni, ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei ș.a. — din RSSM au fost deportați pentru «surghiun pe viață» în îndepărtatele regiuni ale RSFSR și Kazahstan. Din aceștia, aproximativ 12 mii erau copii. Au fost exilați fără a fi anchetați și judecați. În vagoane pentru transportarea animalelor. 30 de eșaloane. 

Rezistența opusă contra puterii sovietice a fost distrusă. La sfârșitul anului 1949, colectivizarea agriculturii din Moldova Sovietică practic s-a încheiat — după deportările din luna iulie, țăranii speriați de represii au început să intre masiv în kolhozuri. 

În aprilie 1951, din RSSM au fost exilați aproximativ 2 mii de așa-ziși «sectanți» — reprezentanți ai organizației religioase «Martorii lui Iehova».

Deportări au fost și în 1940, și în 1944. Se poate afirma că acestea nu au încetat până la începutul anilor 50. Însă au fost în masă doar cele 3 valuri de exilare forțată care au fost menționate mai sus. 

Foametea din anii 1946-1947 a fost provocată nu atât de secetă, cât de politica canibală a puterii sovietice, în care, pentru îndeplinirea planului de achiziții de stat, de la țărani erau luate toate rezervele alimentare, inclusiv cele semincere.

Birurile exagerate, refuzul statului de a revedea planul de achiziții, interdicția impusă țăranilor de a se deplasa în căutare de produse alimentare (în special, din sate în orașe, unde situația cu alimentele nu era atât de dramatică), lipsa susținerii din partea statului — toate acestea au condamnat la moarte prin înfometare mii de oameni. Foametea era atât de îngrozitoare, încât s-au înregistrat cazuri de canibalism. Cei care au murit din cauza foamei — potrivit unor date, e vorba de cel puțin 123 de mii de oameni — de asemenea au fost victime ale puterii sovietice, deși această politică a organelor de partid și a organelor puterii sovietice nu poate fi numită represie.

Memoria și politica

Despre represiile politice se poate vorbi în continuare, la fel ca și despre anii «Marii terori» 1937-1938 din RASSM, și mobilizarea în armata muncitorească, și orientarea forțată a tinerilor spre așa-zisa instruire industrială (pentru fabrici și uzine) ș.a. Chiar și cele enumerate sunt suficiente pentru a înțelege câteva lucruri foarte simple:

În primul rând, represiile au fost. Și ele nu pot fi îndreptățite. În multe cazuri, nici nu putea fi vorba despre respectarea justiției, chiar și a celei sovietice. Oamenii erau pedepsiți pentru crime pe care nu le săvârșeau. Deportările erau o varietate a pedepselor colective, deși a fost instaurat principiul «fiul nu răspunde pentru faptele tatălui său».

În al doilea rând, este evident faptul că represiile politice au provocat suferințe fizice și morale enorme pentru zeci de mii de oameni. Mulți oameni au murit în lagăre, majoritatea capilor familiilor, care au fost deportați în primul val de deportări (anul 1941), nu s-au mai întors. Mureau și în exil. Deosebit de grele au fost primele ierni (cele din anii 1941-1942 și 1949-1950 au fost deosebit de aspre), când cei exilați trăiau în condiții precare, nu aveau haine groase și erau nevoiți să se ocupe cu muncă fizică — să taie copaci. Apoi s-au obișnuit, însă mulți nu au supraviețuit în prima iarnă.

În al treilea rând, este important să înțelegem că pentru mulți oameni din Republica Moldova repesiile politice sovietice sunt o temă foarte sensibilă și despre aceasta trebuie să ne amintim mereu. Iar discuțiile despre tot ce este legat de represii trebuie să se facă cu tactul și respectul corespunzător.

În al patrulea rând, represiile politice din RSSM, memoria despre victime — sunt o parte (în orice caz, așa trebuie să fie) a memoriei noastre sociale comune, a istoriei noastre comune. Aici nu există loc pentru împărțiri: acestea sunt «problemele lor», iar acestea — «problemele noastre». Și pentru aceste crime, ca și pentru Holocaust, noi toți purtăm răspundere. Ca să nu se repete.

De aceea maniera în care Igor Dodon și aliații săi au declarat că până la sfârșitul lunii august vor scoate «piatra lui Ghimpu» și «o vor zdrobi în pietriș» nu este binevenită. Asemenea declarații sună ca o blasfemie.

E clar că Mihai Ghimpu și Partidul Liberal folosesc tema represiilor pentru rezolvarea unor sarcini politice curente. Dar chiar și înțelegând acest lucru, despre tot ce e legat de crimele de stat ale regimurilor totalitare din trecut trebuie să se vorbească altfel, deoarece sunt afectate sentimentele zecilor sau chiar sutelor de mii de oameni.

Eu i-aș recomanda șefului statului să declare public, clar și pe înțelesul tuturor, că Moldova trebuie să elaboreze o politică de stat care să garanteze păstrarea memoriei despre cele mai importante evenimente din istoria țării noastre, inclusiv despre Holocaust și represiile sovietice și victimele acestor tragedii.

E necesar să se declare că pe timpul URSS, au fost săvârșite crime de stat, au fost victime ale acestor crime și memoria despre toate acestea trebuie păstrată. E logic ca șefului statului să i se propună să fie discutată păstrarea acestei memorii, formele și metodele ei, inclusiv monumentul victimelor represiilor sovietice.

Dar poate șeful statului (statul are rolul principal în problemele ce țin de păstrarea memoriei) să propună crearea unui martirolog general al victimelor represiilor politice ale secolului XX? Să se instituie un monument în memoria tuturor victimelor crimelor de stat? Să nu se compare și să nu fie aliniate crimele, să nu fie cercetată și apreciată fiecare în parte. Însă cred că trebuie să fie o atitudine comună față de victime: ele nu trebuie divizate în «drepte» și «nedrepte», în «ale noastre» și «ale lor». În astfel de discuții trebuie implicați politicieni, savanți, activiști civici.

O asemenea abordare ar fi corectă pentru șeful statului. Așa trebuie să fie comportamentul corect și abordarea corectă a problemei. Asfel, va apărea șansa unei soluții normale. În caz contrar, acțiunile agresive provoacă rezistență agresivă și niciun argument al justiției sau de alt gen nu va fi de ajutor.

«Piatra lui Ghimpu» poate deveni un început al unei rezistențe ordinare acute în interiorul țării și starea de lucruri se orientează spre aceasta. Dar poate fi și un început pentru dezbateri naționale despre aceea, ce să facem cu trecutul nostru și cu memoria despre acesta? Despre aceea, cum poate fi inclus în memoria colectivă a tuturor locuitorilor Moldovei tot ce s-a întâmplat în istoria noastră, inclusiv paginile ei tragice. 

Învățându-ne să fim responsabili pentru trecutul nostru comun, ne vom învăța să răspundem pentru prezent și viitor. Noi, cei care, în 25 de ani de independență, ne aflăm în căutarea unui nou Stăpân în afara țării: la Moscova, București, Washington, Bruxelles, trebuie să încetăm aceste căutări și să luăm în propriile mâini soarta Moldovei. O discuție deschisă și corectă despre trecut și despre păstrarea memoriei — este un indiciu indispensabil pentru obținerea acestui scop.

Autorul — magistru în istorie al Universității Central-Europene (Budapesta), fostul Reprezentant Special al Moldovei la ONU și în Consiliul Europei

Opinia autorului poate să nu coincidă cu cea a redacției.

Партнерские ссылки