11ºC Chișinău
Vineri 19 octombrie 2018

„Spune ce vrei, important e să nu fie răscoală”. Interviu NM cu actorul Ramaz Ioseliani despre cultură și libertate

La sfârșitul săptămânii trecute, Chișinăul s-a scufundat, pentru trei zile, în „atmosferă georgiană”: pe scena Teatrului „Eugen Ionesco” au evoluat actorii Teatrului „Valerian Gunia” din Poti, Georgia. În spectacolele susținute de aceștia, s-a putut recunoaște nu doar Georgia de astăzi, ci și Moldova. Într-un interviu acordat reporterului NM Olga Gnatcova, actorul Ramaz Ioseliani, care a interpretat rolul principal în spectacolul „Emigranții”, a povestit, de ce mor orașele din Georgia, cum reușesc totuși teatrele georgiene să adune săli pline pentru un spectacol care este montat a 705-a oară și prin ce se deosebește situația din arta Georgiei de cea a Moldovei.

„Într-o bună zi, vă veți trezi, iar în oraș nu va mai fi nimeni”

De ce ați ales anume aceste spectacole pentru a le prezenta în Moldova? Nu toate sunt georgiene. De exemplu, piesele „Război în grădina mea” și „Emigranții” au fost scrise și montate de autori polonezi.

În opinia mea, emigrația este o problemă comună. Ea ne afectează și pe noi, și pe voi: oamenii pleacă, fără să știe sigur unde. Unii pleacă din considerente politice, alții – pentru că aici trăiesc rău. Și în piesa noastră „Emigranții” sunt doi eroi: unul a plecat din motive politice, altul – din cauza situației materiale. Din această cauză – starea financiară, șomajul – oamenii pleacă în primul rând, la fel cum e, probabil, și la voi. 

Această piesă a fost scrisă cu aproape 50 de ani în urmă, de dramaturgul polonez Slawomir Mrojek, cu toate acestea, ea este modernă și actuală. Am obținut spectacolul de astăzi, pe care „l-am refăcut” în stil georgian.

La Chișinău, noi am adus și o piesă pur georgiană și foarte actuală – „Orașele moarte”.

Însă acolo este vorba despre Neftegorsk, Detroit, Pripeat.

Acesta este un subiect global. Dramaturgia contemporană se ține doar pe astfel de probleme – ale pământului, relațiilor, urii – generale și pe înțelesul tuturor.

Care din aceste spectacole vă pare cel mai actual și mai apropiat de ceea ce se întâmplă în prezent în Georgia?

Aș spune că ambele. Ambele sunt despre ceea ce se întâmplă chiar acum în Georgia. „Orașele moarte”, de exemplu, a fost scris anume despre Poti. Acolo se întâmplă același lucru. Nimănui nu-i este interesant acest oraș, nici chiar autorităților. Deși acesta este un oraș-port, este o ușă spre mare. Vă imaginați, ce bani nebuni vin din port, dar nicio copeică pentru oraș. 

Dar unde ajung banii?

Naiba știe. Totul este vândut. Portul este vândut. Portul este al olandezilor sau al norvegienilor, terenurile – ale arabilor etc. Țara aproape că nu mai este. Și trebuie să strigăm despre asta. Același lucru va fi și la voi.

Fabricile, marile companii sunt cumpărate de străini. Localnicii nu au afaceri – cu ce să le cumpere? Deschiderea și susținerea de sine stătător a fabricilor și a oamenilor – este o nouă bătaie de cap pentru stat, de aceea totul este dat cuiva. Desigur, cu anumite tipuri de beneficii.

Cum trăiește, în asemenea condiții, arta georgiană, în special, teatrul? Este susținut de stat?

În prezent, teatrele de stat, așa cum este și al nostru, de exemplu, nu trăiesc prea bine, pentru că finanțările din partea statului sunt foarte mici. Noi supraviețuim.

Slavă Domnului, spectatorii georgieni sunt foarte buni: ei merg la teatru. Dacă nu greșesc, în toată Georgia sunt 54 de teatre. Este foarte mult pentru o țară mică. Numai în Tbilisi sunt 25 sau 28 de teatre, la o populație de aproximativ 1,5 milioane de oameni. Slavă Domnului, oamenii merg la spectacole și acest lucru ne ajută.

În afară de aceasta, noi nu avem problema voastră – actorii noștri nu pleacă. Ai voștri pleacă, de exemplu, în România, pentru că acolo nu există bariera lingvistică. Și ei pleacă încolo și lucrează liber. Dar unde este a doua Georgie, pentru ca să putem și noi să plecăm încolo și să lucrăm? Bariera lingvistică este foarte serioasă pentru un actor. De aceea noi rămânem și lucrăm acasă.

Și bariera lingvistică are avantaje.

Desigur. Eu, de exemplu, nu mă tem că într-o bună zi, brusc, partenerul meu de spectacol va pleca undeva. Acest lucru se întâmplă foarte rar.

Eu mă uit la acest teatru [„Eugen Ionesco”]. Acesta este teatrul meu preferat în Moldova. Cu Petru [Vutcărău, directorul teatrului] prietenim deja mai mult de 30 de ani. Și eu văd cum actorii lui pleacă treptat, unul după altul. E groaznic. Statul trebuie să strige SOS, pentru a-și salva teatrul, poporul, orașul. Nu se poate așa. Ei trebuie opriți. În primul rând, prin salarii bune, pentru ca starea materială să fie normală, pentru ca să se poată trăi.

Dacă s-ar închide un teatru, altul, se va ajunge la acel oraș mort. Îmi pare foarte rău pentru voi. Trebuie să vă gândiți și la aceasta. Într-o bună zi, vă veți trezi, iar în oraș nu va mai fi nimeni.

1 of 2

În unele sate din Moldova așa și este deja.

Și la noi e același lucru. Iarna, dacă mergi în sat, vezi totul: dacă din hogeacul casei iese fum, înseamnă că în această casă locuiește cineva. Dar sunt sate în care nu este niciun fum.

Poti este un oraș mic, cu o populație de 40-50 de mii de locuitori, adică de 10 ori mai puțini decât sunt în Chișinău. Însă la dvs. teatrul se umple de spectatori, iar în Chișinău adesea pot fi văzute săli semi-pustii. Cum îi atrageți pe spectatori?

Georgienii sunt oameni teatrali, ei iubesc teatrul. Ei au în vene talentul actoricesc și teatralitatea. Ei simt necesitatea teatrului.

Ce-i drept, în orașele mari și în provincie, situația privind spectatorii e un pic diferită. Se întâmplă că în provincie, un spectacol nou este prezentat cu săli arhipline, de patru-cinci ori, maximum de zece ori. De aceea acolo, cel mai adesea sunt montate spectacole noi, comparativ cu teatrele din Tbilisi, de exemplu, unde sunt mult mai mulți spectatori. În schimb, o salvare pentru teatrele din provincie sunt turneele frecvente. Noi, de exemplu, am fost în Polonia, România, Țările Baltice, Minsk, Erevan. În multe țări. Teatrele georgiene călătoresc foarte mult.

„Au deschis ferestrele și ușile – cică, libertate. Dar unde-i libertatea?”

Cum se răsfrânge asupra agendei teatrale situația din țară: transformările, conflictele militare, politica externă? Teatrul reflectă ceea ce se întâmplă astăzi în Georgia?

Bineînțeles. De exemplu, la noi este un teatru independent - «Свободный театр» („Teatrul liber”), care a montat un spectacol despre conflictul din Abhazia. Și eu am avut un rol în acest spectacol. Păi iată, în trei-patru ani, noi am prezentat acest spectacol de 705 ori. Și de fiecare dată – cu sala arhiplină.

Această piesă e despre o familie în care nepotul cel mai mic pleacă la război și moare. Este un spectacol foarte dificil, dar bun. Noi l-am prezentat în toată Georgia și am ajuns chiar și la Moscova.

Spectacolul nu a fost criticat pentru conținut și abordarea subiectului?

Nu, noi am adunat săli pline de spectatori. Acolo nu a fost nimic concret sau indicații precum că este vorba strict despre Abhazia. În spectacol se vorbea despre  război și despre un oraș ocupat. Inițial, aceasta a fost o piesă engleză, care a fost adaptată pentru Georgia.

Aveți în țară mulți regizori și autori tineri? Mai ales care să fie pregătiți să vorbească despre problemele actuale.

Regizorii tineri sunt foarte mulți. Au apărut și dramaturgi și scenariști tineri foarte buni. Numărul regizorilor de film a devenit și mai mare.

Ce îi face să aleagă arta, dacă statul susține prost acest domeniu?

Ei caută sponsori, granturi, proiecte străine. Pentru că finanțarea filmelor de către stat, de exemplu, este foarte modestă. La concursul pentru finanțare cinci regizori depun cereri, dar bani abia de ajung pentru un film.

Eu, de exemplu, m-am filmat acum în două pelicule, practic, fără bani. Băieții doresc să filmeze, scenariile sunt excelente. De aceea trebuie să-i ajutăm, deși suntem nevoiți să lucrăm fără o copeică. Așa ceva se întâmplă la noi. Ce să-i faci?

Dar cel mai important e că în prezent, Georgia s-a pomenit în centrul atenției tuturor studiourilor de cinema din lume. La noi, vine un studio din China, să filmeze un serial din 200 de episoade, la noi, filmează Bollywood, americanii, europenii. Ei sunt atrași de peisajele noastre, de natura noastră. În plus, la noi a fost adoptată o lege – dacă studiourile își cheltuie banii în Georgia, statul le restituie 20 la sută din aceste investiții. De aceea lor le este foarte convenabil să vină la noi. Este foarte bine, pentru că ei îi angajează pe muncitorii noștri. Și acestora li se plătește mai bine decât actorilor locali.

În teatrul georgian există problema cenzurii?

Nu, slavă Domnului, cenzură nu avem.

Dar autocenzura? Se întâmplă că se pare, iată „despre aceasta” deocamdată nu face de vorbit? În Moldova, de exemplu, din anumite cauze, sunt foarte puține spectacole despre problemele actuale.

Nu, noi spunem tot ce dorim. Însă aceasta nu contează. Pentru că oricât ai vorbi, dar dacă la aceasta nu se va atrage atenție... Politica este următoarea: spune ce vrei, important e să nu fie răscoală. Scărpinați-vă limbile și gata.

Iar în ce privește actualitatea, la noi e totul normal. Important e ca guvernul să nu ne ofere vreo surpriză. Georgienii sunt cât sunt reținuți, dar apoi bah! Și ei [autoritățile] știu bine asta.

Din câte știu, în spectacolul „Emigranții” lucrați alături de fostul dvs. student. Încă mai predați?

Nu, am avut o grupă la arta actoricească în institutul nostru teatral. Însă e deja al șaselea an de când eu nu mai predau.

Școala teatrală din Georgia este foarte bună, au fost pedagogi foarte puternici. Astăzi, cu părere de rău, nu. Au plecat deja. Iar cei noi... ei sunt la fel ca peste tot. Această civilizație și, cică, democrație au adus mai mult gunoi decât ceva bun, cu regret. Iar în acest gunoi, noi nu căutăm ceva bun, ci adăugăm gunoaie noi. Au deschis ferestrele și ușile – cică, libertate. Dar unde este libertatea? Libertatea trebuie să fie în interior și nu în exterior.

***

Teatrul dramatic de stat „Valerian Gunia” din Poti este unul dintre cele mai vechi din Georgia, el are 136 de ani. În Chișinău, teatrul a venit cu trei spectacole: „Orașele moarte”, „Emigranții” și „Război în grădina mea”.

Ramaz Ioseliani s-a născut în anul 1958, în Tbilisi. În anul 1979, a absolvit Institutul Teatral de Stat „Rustaveli” din Georgia. Din anul 2001, este actor al Teatrului dramatic de stat „Griboedov” din Tbilisi. De asemenea, activează la Teatrul „Valerian Gunia” din Poti. Este laureat al Premiului „Mardjanișvili” și al Premiului „Masca de Aur”.

Autor: Olga Gnatcova

Партнерские ссылки