Omul fără patrie
Mihail Calarașan despre Transnistria, identitate și o peliculă foto
Când părinții au decis să mă conceapă, nici nu s-au gândit că lumea în care ei s-au obișnuit să trăiască s-a prăbușit pentru totdeauna. Și acea țară măreață, cunoscută întregii lumi ca Uniunea Sovietică, și-a încetat existența nu numai pe hârtia semnată de oameni mari în Pădurea Belovejskaia, dar și în realitate.
MIG-urile moldovenești care zburau și îndemnurile de a acoperi geamurile cu pături pentru ca acestea să nu se spargă din cauza exploziilor nu i-au ajutat pe oameni să înțeleagă că lucrurile nu vor mai fi ca înainte. Acest lucru va fi conștientizat mult mai târziu, când, de la ecranele televizoarelor, crainicii de la «Pervâi kanal» vor începe să vorbească despre moldoveni ca despre «lucrători migranți din CSI».
Un an mai târziu, m-am născut eu. Când am inspirat aer pentru prima oară, țara mea era deja împărțită în două: malul stâng și malul drept. De atunci, oamenii care zeci de ani au trăit alături au devenit dușmani, au ridicat un zid al neînțelegerii și au încercat, fiecare în parte, să se regăsească într-o lume nouă, în continuă schimbare.
În multe privințe, Transnistria amintea de un adolescent care încearcă să le facă pe toate în pofida părinților săi. Începând cu astfel de lucruri banale, cum ar fi telecomunicațiile, valuta, armata și retorica oficială și terminând cu mândra afirmație «Republică Independentă».
Nu a fost niciun fel de independență nici în anul 1993, nici în anul 2017. În realitate, niciodată nu am putut înțelege: eu m-am născut într-o familie în care tatăl este moldovean din Moldova din dreapta Nistrului, iar mama este rusoaică, de pe același mal drept. Prietenii, cunoscuții, rudele noastre – toți trăiau acolo, pe malul drept. Încă la începutul «perestroikăi» (restructurării), în anul 1985, părinții mei au decis să se mute într-un oraș industrial cu mai multe perspective și și-au lăsat rădăcinile aici. Și eu trebuia să le las.
Fiind băiat mic, în pantaloni scurți și sandale, în fiecare săptămână, urcam într-un «Zaporojeț» vechi, roșu și plecam cu părinții la bunicii din satul de pe malul drept al Nistrului, cât mai departe de coșurile uzinelor și de politică. Odată cu trecerea timpului, nu s-a schimbat nimic esențial. Eu creșteam, învățam la școală, unde era arborat drapelul Transnistriei, iar la «primul sunet» de la începutul lunii septembrie, răsuna imnul transnistrean.
Încă pe când eram în clasa întâi, mic, cu un buchet de flori pentru învățătoare, într-un sacou cam mare pentru mine, eram în banca a doua și ascultam cuvintele învățătoarei despre formarea «republicii noastre independente». «Mămăligarul», «moldavașca» – acestea erau cuvintele folosite de noii mei colegi de clasă atunci când încercau să ofenseze pe cineva.
Simțeam cum Transnistria mă absoarbe așa cum o face apa sfărâmând piatra. Apa șlefuiește piatra, însă pentru aceasta, e nevoie de mult timp. Am decis să nu mă las absorbit și, după absolvirea școlii, am plecat pe malul drept, la Chișinău.
Limba mea maternă este rusa, deși în sinea mea, mă simt moldovean. Cu ce m-am ales eu până la urmă? În Transnistria, sunt moldovean și «dușman intern», în Moldova – rus și «strain», în pofida cetățeniei și apartenenței mele la acest popor.
Eu sunt un străin. Pretutindeni. Eu nu am patrie. Sunt doar niște rămășițe ale amintirilor din copilărie, care nicicum nu sunt legate de realitatea obiectivă din acea perioadă. Cu acest sentiment, trăiesc până în prezent. Profesorii de la universitatea în care am învățat trei ani, de la început până la sfârșit, fără a mai absolvi masteratul, îi numesc pe oamenii de genul meu «persoane cu identitate etnică difuză».
Așa sau altfel, omul este o ființă curioasă. Și pentru că eu sunt om, la fel, sunt curios. În special, cine sunt, de unde și de ce?
Călătorii înverșunați ar putea spune că cel mai bine omul se înțelege pe sine atunci când se familiarizează cu o cultură străină. Imediat se declanșează însemnele «al meu – străin». Când am împlinit 23 de ani, am revenit în Transnistria, pentru a cerceta locul în care m-am născut și am trăit în primii 18 ani de viață.
Cu zeci de spoturi de pe o peliculă îngustă în mână, eu redescopăr pentru mine patria mea. Pentru că de la prima mea suflare, «patria» mea se limita la casa în care am crescut, cărarea de beton ce duce spre școală și zecile de sate pe care le-am văzut de-a lungul întregii vieți doar din automobil, în drum spre bunica și bunelul.
Am început să fac fotografii și acestea sunt imaginile unei persoane care își vede patria pentru prima dată. Uneori, eu nu înțeleg nimic, alteori, mi-e teamă, dar, totuși, studiind mai mult, înțeleg că «acest lucru e al meu» și că nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să fie al meu. Această cultură a devenit părticică din mine și nimic nu poate s-o elimine din straturile adânci ale sufletului meu.
Eu sunt de-o seamă cu Transnistria și noi retrăim aproape în același ritm unele și aceleași crize psihologice. Acum, am 25, aproape 26 de ani și am descoperit locul meu în această lume. Însă nu pot afirma același lucru despre Transnistria.
Tot ce pot face eu e să montez de nenumărate ori pelicula foto color în aparatul de fotografiat și tot de atâtea ori să trec Nistrul, pentru a simți atmosfera în care trăiește un stat minuscul, nerecunoscut de nimeni, care se află, practic, chiar în centrul Europei. Pentru a-l vedea cu ochii unei persoane de aceeași vârstă.
Text: Mihail Calarașan
Prezentare: Cristina Demian
Foto: Mihail Calarașan
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacției.