În data de 19 septembrie 2023, armata Azerbaidjanului a lansat o nouă ofensivă pe teritoriul republicii nerecunoscute Karabahul de Munte și a pus în esență punct pe existența de 30 de ani a acesteia. Azerbaidjan a făcut uz de „fereastra posibilităților” și a restabilit controlul pe tot teritoriul recunoscut internațional. A restabilit controlul cu prețul războiului și al zecilor de mii de refugiați armeni.

În ziua ofensivei azerilor, șeful MAEIE Nicu Popescu a declarat într-un interviu pentru Politico că conflictul nesoluționat transnistrean nu va fi un impediment pentru aderarea Moldovei la UE. Autoritățile de la Chișinău mizează că Moldova va deveni membră a UE până în 2030, ceea ce înseamnă că admit faptul că până atunci problema transnistreană ar putea rămâne nesoluționată.

Atât evenimentele din Azerbaidjan, cât și mișcarea fulminantă a Moldovei în direcția UE sunt o consecință a aceluiași proces: slăbirea tradiționalului și deseori autoproclamatului arbitru, mediatorului și celui mai influent jucător din spațiul post sovietic – Rusia. Dar de ce Baku și Chișinău înțeleg diferit reducerea influenței Moscovei? De ce Azerbaidjan, profitând de această ocazie, atacă militar Karabahul, iar Moldova pare că încearcă „să nu observe” ceea ce se întâmplă la este de Nistru?

În ciuda multiplelor diferențe evidente dintre conflictul transnistrean și cel din Karabahul de Munte, acestea au câteva trăsături comune. Nu atât de multe, dar câteva sunt.

Conflictul transnistrean și cel puțin faza actuală a confruntării Armenia-Azerbaidjan s-au născut în timpul „paradei suveranității” de la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90 din secolul trecut, când elitele naționale ale fostelor republici sovietice au încercat să ia, profitând de ocazie, „atât de multă suveranitate de la puterea centrală cât au putut duce” cum spunea președintele de atunci a Sovietului Suprem al RSFSR și viitorul președinte al Rusiei Boris Elțin.

Doar că nici Baku, nici Chișinăul nu s-au grăbit la începutul anilor 90 să împartă suveranitatea cu alte regiuni sau grupuri etnice din interiorul țării. Erevanul, la rândul său, nu voia să renunțe la Karabahul de Munte, populat de armeni, iar Moscova își dorea să „să protejeze oamenii ruși” din Transnistria. Tot acest amalgam de probleme interetnice s-a creat inclusiv din cauză că hotarele republicilor URSS și a regiunilor autonome din interiorul lor au fost trasate sub influența unei combinații complicate de factori istorici și politici, unde factorul etnic nu întotdeauna a avut cel mai important rol. Pe timpul URSS, acestea erau doar niște hotare administrative, iar regulile de interacționare interetnică erau stabilite doar de către metropolă.

În forma lor modernă, Armenia și Azerbaidjan au apărut pe harta lumii abia în 1920, dar nu ca republici independente, iar până în 1936 ca parte a unei singure republici socialiste federale sovietice transcaucaziene. Din aceasta făcea parte și Georgia.

După prăbușirea Imperiului Rus și până la venirea bolșevicilor, Armenia și Azerbaidjan au luptat între ele pentru ași extinde teritoriile. Inclusiv au luptat pentru Karabah – regiune populată preponderent de armeni, dar înconjurată de pământurile Azerbaidjanului.

Încercând să atenueze tensiunea dintre armeni și azeri, în 1923 autoritățile sovietice i-au oferit Karabahului de Munte autonomie în componența Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan. Astfel în componența Azerbaidjanului a apărut regiunea autonomă Karabahul de Munte.

La sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut, confruntarea dintre armeni și azeri a început din nou să se intensifice. Această confruntare a dus la primul război din Karabah din perioada 1992-1994. Acesta s-a încheiat cu pierderea controlului Azerbaidjanului asupra republicii Karabahul de Munte, sub controlul căreia a trecut cea mai mare parte dintre teritoriile fostei regiuni autonome Karabahul de Munte și așa numita „zonă de securitate”.

Armenii au capturat teritoriile azere din apropiere, susținând că în așa mod țin la distanță artileria inamică de Republica Karabahul de Munte și o protejează de bombardamente. Populația azeră din aceste zone a fost nevoită să-și părăsească casele, iar armenii nu au populat aceste teritorii.

Din această „zonă de securitate” făceau parte integral cinci raioane ale Azerbaidjanului și două parțial.

În mai 1994, cu sprijinul unui mediator delegat de președintele Rusiei, părțile au semnat un acord de încetare a focului. Conflictul a intrat într-o faza unuia înghețat cu schimburi de focuri periodice.

Pentru reglementarea conflictului, încă în 1992 a fost creat un grup special al OSCE de la Minsk și pe toată perioada existenței Republicii Karabahul de Munte între părțile implicate în conflict a existat un dialog la diferite nivele.

În 2007, grupul de la Minsk a propus un scenariu de reglementare a conflictului denumit „Principiile de la Madrid”. Acesta prevedea eliberarea teritoriilor din jurul Republicii Karabahul de Munte, demilitarizarea întregii regiuni, crearea unui coridor între Armenia și Karabah și determinarea ulterioară a statutului Karabahului în cadrul unui referendum. Ambele părți la nivel de declarații au fost în principiu de acord cu această abordare.

În anii 2010 tensiunea din jurul Karabahului a început să crească. S-au întensificat bombardamentele și ciocnirile. În aprilie 2016 în regiune s-au produs confruntări de amploare, dar deja două luni mai târziu, prin medierea președintelui rus Putin, problema Karabahului a fost discutată de președinții Armeniei și Azerbaidjanului.

Intensitatea tensiunilor din jurul Karabahului a fost alimentată și de unele evenimente simbolice.

În august 2012, Ungaria a extrădat un ofițer azer, care în 2004 a ucis cu un topor un coleg de-al său din Armenia. Autoritățile Azerbaidjanului au promis că ucigașul își va ispăși pedeapsa, însă președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliev, l-a grațiat imediat ce a ajuns în țară după ce a fost extrădat. Mai mult, i-a mai oferit ucigașului un titlu.

În vara anului 2019, în cadrul vizitei sale în Stepanakert s-a remarcat premierul Armeniei Nikol Pashinyan, care a declar că „Arțah este Armenia și punct!”, folosind toponimul armean al Karabahului.

A urmat al doilea război din Karbah din 2020. Timp de 20 de ani , datorită petrolului și gazului său, Azerbaidjan și-a consolidat armata și s-a folosit de răcirea relațiilor dintre Moscova și Erevan pe fondul revoluției armene din 2018 și venirii la putere a lui Nikol Pashinyan.

Ofensiva azeră din septembrie-noiembrie 2020 a fost una de succes și aproape că a tăiat teritoriile Karabahului de Munte de Armenia. Ofensiva Azerbaidjanului a fost oprită abia după intervenția în ultimul moment al Moscovei.

Al doilea război din Karabah s-a încheiat cu semnarea de către liderii Armeniei, Azerbaidjanului și Rusiei a unui acord trilateral. Acesta i-a permis Rusiei să aducă în regiune pacificatori și a obligat Armenia să elibereze regiunile azere care se mai aflau sub controlul său. Documentul, de facto, fixa înfrângerea Armeniei în acest război, dar Erevanul nu avea altă soluție.

În coridorul Lachin (singurul drum care lega Jarabahul de Armenia) au intrat pacificatorii ruși.

Situația din Karabah a escaladat din nou în 2022, deja după invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina.

În decembrie 2022, Azerbaidjan a blocat coridorul Lachin. Inițial pe drum au protestat „activiștii ecologici”: locuitorii Azerbaidjanului au blocat drumul în semn de protest față de utilizarea fără control a resurselor naturale din Karabah. Baku a negat inițial că ar avea vreo legătură cu acest incident. În aprilie 2023, Azerbaidjan a instalat un punct de control la intrare în coridorul Lachin și a blocat complet drumul.

Primăvara și vara au avut loc o serie de întâlniri ale liderilor din Armenia și Azerbaidjan, în mare parte datorită intermedierii președintelui Franței Emmanuel Macron, cancelarului Germaniei Olaf Scholz și președintelui Consiliului European Charles Michel. În cadrul întâlnirilor s-a discutat un acord de pace între părți. Dar aceștia nu au reușit să ajungă la o înțelegere.

În data de 17 septembrie, cu două zile înainte ca Azerbaidjan să înceapă acțiunile militare în Karabah, Nikol Pashinyan a declarat că la reuniunea de la Granada un acord de pace nu va fi semnat. Peste două zile, Baku an lansat o operațiune de combatere a terorismului în Karabah, care a dus în esență la capitularea nerecunoscutei republici Karabahul de Munte.

Ultimele zile ale republicii Karabahului de Munte au fost urmărite cu „durere în suflet” de către Tiraspol. „Suntem solidari cu poporul fratern din Arțah și considerăm că niciun obiectiv sau ambiție politică nu pot justifica folosirea armelor și sacrificiile umane”, au declarat în data de 19 septembrie 2023 reprezentanții așa numitului minister de externe de la Tiraspol. Republica nerecunoscută Karabahul de Munte își trăia ultimele ore.

Iar în data de 15 octombrie, președintele Azerbaidjanului Ilham Aliev a sosit la Stepanokert - oraș carte a fost capitala Karabahului de Munte. Acolo el a ridicat steagul Azerbaidjanului și demonstrativ a călcat în picioare steagul republcii învinse Karabahul de Munte.

Putem să ne imaginăm un astfel de scenariu în Transnistria? Și pe președinta Moldovei Maia Sandu călcând pe steagul nerecunoscutei Republici Moldovenești Nistrene în Tioraspol?

Nerecunoscuta Republică Moldovenească Transnistreană de pe malul stâng al Nistrului este considerată succesoarea istorică a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenești (RSSAM). Acum aproape o sută de ani, un grup de comuniști - români și originari din Basarabia, sub conducerea formală a lui Grigori Kotovski - a scris Moscovei o scrisoare în care vorbea despre necesitatea creării în cadrul URSS a unei republici naționale moldovenești pe malul stâng al Nistrului.

La 12 octombrie 1924 s-a format Republica Autonomă Moldovenească ca parte a RSS Ucrainene. În 1940, după ce Basarabia a intrat în componența URSS, aceasta a devenit parte din nou formata RSSM, fără niciun statut special. Nicio „identitate transnistreană” specială nu a apărut pe malul stâng al Nistrului nici înainte, nici după unirea cu Basarabia.

Pe teritoriul Transnistriei, doar aproximativ o treime dintre locuitori sunt etnici moldoveni, în timp ce pe teritoriul Moldovei, moldovenii reprezintă etnia majoritară cu o pondere de 75-80% din populație.

Mișcarea de eliberare națională de la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 ai secolului trecut, lupta pentru proclamarea limbii moldovenești drept limbă de stat și recunoașterea identității acesteia cu limba română, apelurile la unirea Moldovei cu România nu găsesc sprijin în rândul majorității locuitorilor din Transnistria, Găgăuzia și minorităților etnice din Moldova. Ca urmare, sentimentele separatiste au început să crească pe malul stâng al Nistrului. Și în septembrie 1990, la Tiraspol, în cadrul unui congres extraordinar al deputaților de toate nivelurile din Transnistria, a fost proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană în cadrul URSS.

De remarcat din nou că cele două abordări se deosebesc doar prin nivelul cedărilor. Însă ambele presupus exclusiv mijloace de natură politică și diplomatică și niciuna dintre ele nu admite nici măcar posibilitatea soluționării conflictului pe calea agresiunii. Din momentul încheierii perioadei fierbinți a conflictului, în 1992, niciunul dintre politicienii moldoveni - nici de stânga și nici de dreapta, nu a vorbit nici măcar o singură dată despre posibilitatea soluționării conflictului transnistrean prin aplicarea forței.

Astfel că reglementarea conflictului transnistrean nu este doar căutarea compromisurilor între Chișinău și Tiraspol, dar este și o chestiune de consens pe malul drept al Nistrului.

Invazia Ucrainei a încălcat status quo-ul de decenii din jurul problemei transnistrene. Chișinăul speră cu adevărat că, în viitorul apropiat, pot apărea condiții geopolitice unice pentru rezolvarea problemei transnistrene. Dar luarea unei decizii încă întârzie. Atât șeful MAEIE, Nicu Popescu, cât și președintele Maia Sandu, au declarat în repetate rânduri că au în vedere scenariul aderării la UE doar a teritoriului Republicii Moldova controlat de autoritățile oficiale, cu soluționarea ulterioară a conflictului transnistrean.

Președintele Azerbaidjanului Ilham Aliev a făcut multe pentru a se asigura că ideea întoarcerii Karabahului a devenit o idee națională și apoi a realizat-o cu succes, chiar dacă prin mijloace militare.

Autoritățile moldovenești și-au stabilit prioritățile diferit: scopul principal - integrarea în UE, iar problema complexă și în mare măsură incomodă a Transnistriei nu este de o importanță primordială.

Politologul Dionis Cenușa consideră că Chișinăul totuși își consolidează în continuare pozițiile în problema transnistreană.

Analistul principal pentru România și Republica Moldova de la Centrul de Studii Orientale din Varșovia, Kamil Całus, este, de asemenea, încrezător că Chișinăul a este mult mai aproape de rezolvarea problemei sale teritoriale. În opinia sa, slăbirea influenței Rusiei în regiune și dependența crescândă a Transnistriei de Chișinău creează o „fereastră de oportunitate” pentru autoritățile moldovenești, care au șansa unică de a integra mai strâns această regiune separatistă în spațiul legal al Republica Moldova sau, poate, chiar rezolva conflictul transnistrean.

După ce Ucraina și-a închis granița pe tronsonul transnistrean, regiunea, potrivit lui Kamil Całus, este complet dependentă de bunăvoința Chișinăului în materie de import și export. Mai mult, furnizarea de gaze gratuite de la Gazprom, coloana vertebrală a economiei transnistrene, este acum amenințată, deoarece Ucraina a anunțat că nu va reînnoi contractul de tranzit cu Rusia după expirarea acestuia la sfârșitul anului 2024.

Dar dificultățile abia urmează: „Guvernul PAS trebuie să elaboreze un plan de acțiune cuprinzător în privința Transnistriei, inclusiv un plan de reintegrare a regiunii. Fără acesta, va fi imposibil să obțineți de la partenerii occidentali banii necesari pentru realizarea unui proiect atât de costisitor. La urma urmei, acești parteneri trebuie să știe cum vede Chișinăul procesul de reunificare și dacă este pregătit pentru realizarea lui. Între timp, autoritățile moldovenești par să considere această problemă de importanță secundară”.

Problemele din relațiile dintre Armenia și Azerbaidjan nu se limitează la nerecunoscuta Republică Karabahul de Munte. Pe lângă controlul complet asupra Karabahului, Baku are un alt obiectiv pe care încă nu l-a putut atinge - coridorul Zangezur, care, prin regiunea Syunik din Armenia, leagă Azerbaidjanul cu enclava sa - Nahicevan.

Mai este și problema delimitării și demarcării frontierei armeană-azere și problema enclavelor. Pe teritoriul Armeniei în perioada sovietică existau trei enclave azere (enclave pentru Armenia), iar pe teritoriul RSS Azerbaidjan a existat o enclavă armeană Artsvashen. Azerbaidjan insistă să readucă enclavele în jurisdicția sa.

Toate aceste probleme nerezolvate complică semnarea unui tratat de pace și pot provoca o nouă escaladare în regiune.

Victoria militară a Azerbaidjanului în Karabah a devenit posibilă, printre altele, datorită unei combinații de circumstanțe geopolitice. În timpul ultimei escaladări din Karabah, nu a existat nicio intervenție decisivă din partea Statelor Unite și nici a țărilor europene, care abia în ultimele luni au tins să joace un rol de mediere din ce în ce mai important în negocierile dintre Armenia și Azerbaidjan. Și există motive pentru asta din domeniul Realpolitik.

În primul rând, Armenia, formal, este încă un aliat militar al Rusiei în Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC). O bază militară rusă este încă amplasată pe teritoriul Armeniei, în Gyumri, iar granița cu Turcia este încă controlată de grănicerii ruși. Prin urmare, înfrângerea militară a Armeniei în războiul din Karabah a fost percepută din exterior ca un eșec al misiunii ruse de menținere a păcii și o lovitură adusă influenței ruse în Caucazul de Sud. În plus, UE, în special țările din sudul Europei, așteaptă cu nerăbdare să înlocuiască gazul rusesc din contul livrărilor în creștere din Azerbaidjan. În vara lui 2022, Baku a promis că va dubla livrarea de gaze către UE.

Dar principalul motiv al succesului militar al Baku este pierderea statutului și a greutății Rusiei în regiune. Președintele rus Vladimir Putin, evident, nu a putut și nici nu a vrut să strice relațiile cu Azerbaidjan, dat fiind faptul că anume pe teritoriul său se realizează comunicațiile terestre cu Iranul, aliat al Rusiei. Putin nu a putut și nu a vrut să strice relațiile cu principalul aliat și patron al Azerbaidjanului - Turcia. În plus, autocratul Aliev este un lider mult mai ușor de înțeles și mai familiar pentru președintele rus decât Pashinyan, un susținător al apropierii Armeniei de Occident, care a venit la putere în urma unui val de proteste.

După ce a pierdut Karabahul, Erevanul și-a învățat lecția și a lăsat să se înțeleagă că Moscova nu își îndeplinește rolul de pacificator. La două săptămâni după pierderea Karabahului, Armenia a ratificat Statutul de la Roma, care permite arestarea lui Putin în baza unui mandat al Curții Internaționale de Justiție. Armenia a început să cumpere arme din Franța, desfășoară exerciții comune cu Statele Unite și solicită o misiune civilă de observare a UE de-a lungul graniței cu Azerbaidjan.

„Într-un context local foarte dinamic, UE trebuie să-și depășească timiditatea istorică și să joace un rol mai activ în geopolitica acestei regiuni”, a scris Dionis Cenușa în rubrica sa de autor pe unul dintre portalurile Caucazului de Sud.

Operațiunea militară a Baku și strămutarea forțată a populației armene din întreaga regiune au forțat Erevanul să caute urgent noi garanții ai securității sale. Iar Bruxelles-ul a fost nevoit, din același motiv, să își reconsidere rolul în acest conflict.

Întrucât, după invazia rusă în Ucraina, capitalele europene și-au schimbat viziunea asupra politicii de extindere a UE și au acordat statut de candidat Ucrainei și Moldovei, iar problema teritorială a Republicii Moldova a devenit o problemă și pentru Bruxelles. Cu perspectiva ca acesta din urmă să ia conflictul teritorial nerezolvat în jurisdicția sa.

Dionis Cenușa consideră că UE va fi nevoită să se implice mai activ în soluționarea conflictului și, potrivit lui, acest lucru se întâmplă deja.

Kamil Całus, la rândul său, a remarcat că problema reintegrării Moldovei a devenit una dintre „problemele” UE cu mult timp în urmă - din momentul în care România a aderat la UE, astfel Moldova devenind vecină cu Uniunea Europeană.

După ce în 2022, Moldovei i s-a acordat statutul de țară candidat pentru aderarea la UE, Transnistria a devenit un subiect și mai presant pentru Bruxelles. Expertul nu are nicio îndoială că Uniunea Europeană va participa tot mai mult la procesul de reglementare a conflictului transnistrean. Dar Chișinăul, după părerea lui, nu trebuie să-și facă iluzii. El este cel care trebuie să dea dovadă de inițiativă și voință politică în a rezolva problema (ceea ce nu s-a observat de mulți ani). Bruxelles va ajuta cu expertize, politic și financiar, dar nu va înlocui Chișinăul.