Marioca Fiul Ploii. În memoria artistului plastic Mark Verlan

Au trecut 40 de zile de la neaşteptata dispariţie a apreciatului artist plastic Mark Verlan, care-a trăit toată viaţa la Chişinău, iar jurnalista Natalia Şmurgun, curatoarea ultimei sale expoziţii, cea în VR de pe portalul TheOpen-Art.com, îşi aminteşte cum (nu) l-a cunoscut pe regretatul artist. 

Marioca

Individualitatea lui „termonucleară“ îţi sărea imediat în ochi şi, literalmente, te dobora. Pentru mine, care îi admir, neîncetat, talentul, el a fost din aceeaşi „specie“ cu Paradjanov, Dali, Harms… Soarta nu a vrut să mă întâlnesc personal cu Mark Verlan, însă mi-a dat posibilitatea ca, în ultima luna de viaţă a pictorului, să mă apropii la maximum de creaţia sa unică. Astăzi se împlinesc patruzeci de zile de când vorbim despre el la timpul trecut…

Interviul meu cu Mark Verlan ar fi trebuit să aibă loc pe 4 ianuarie – în ajunul acestei date s-a deschis, la Bucureşti, expoziţia sa personală virtuală în care am fost implicată. Pregătind expoziţia în decembrie şi lucrând cu materialul „verlanez“, atât de fermecător şi viu colorat, m-am încărcat de adrenalină creatoare, căci anticipam, cu nerăbdare, multaşteptata întâlnire cu el…

Dar la 1 ianuarie am aflat, cu toţii, ceva ce ne-a şocat şi era de neconceput – omul atât de iubitor de viaţă, Marioca Fiul Ploii, nu mai este…

În momentul acela era imposibil să îţi închipui că nu o să-l mai vedem niciodată pe zâmbitorul şi cu inima larg deschisă Mark, plimbându-se prin Chişinău, cu o pălărie nouă, magnifică, inventată de el, cu pensulele care îi ieşeau din buzunar şi oprindu-se la fiecare câine vagabond.

Verlan a fost „puzzle-ul“ intrinsec al Chişinăului, parte a codului său cultural, a istoriei sale contemporane…

Nu este pe deplin clar care a fost cauza tragicului sfârşit al pictorului, însă anul 2020, cu ritmul său deviat şi intensitatea scăzută a vieţii, se „armoniza“ prea puţin cu imensul sistem solar numit „Mark Verlan“.

El a făcut parte din acea categorie de creatori a căror însemnătate, în timpul vieţii, era imposibil să o apreciezi, şi doar acum încep cu toţii, încet, încet, să conştientizeze întreaga dimensiune a personalităţii sale unice. Aşa se întâmplă atunci când priveşti „cu ochi noi“ tablourile şi ansamblurile lui, când îi reciteşti şi îi revezi interviurile. A fost sincer şi copilăreşte spontan în fiecare dintre ele, în fiecare îşi nara atitudinea faţă de viaţă şi… moarte.

„Probabil că unul din cele mai importante momente ale vieţii este starea interioară a forţei spirituale, un fel de coloană vitală, care fie există, fie nu. Iar corpul fizic este doar «cămaşa» pe care o porţi şi o arunci. Păcat că oamenii contemporani şi culţi, chipurile, sunt atât de legaţi de aspectul material: chiar şi după ce au părăsit această lume se înmormântează, îşi ornamentează cu lux propria moarte“.

„Distracţiile şi plăcerile nu se schimbă. În copilărie ai unele jucării, ai crescut – aceleaşi, dar cu o altă dimensiune şi un alt preţ. Însă ideea este aceeaşi: cine are o maşină mai grozavă, tricoul mai colorat. Totul pentru a confirma propria însemnătate. De la început şi până la piatra funerară”.

Cu toată aversiunea faţă de ritualurile somptuoase, Verlan a fost înmormântat la un cimitir al „vedetelor“, Cimitirul Armenesc, dar, probabil, este cel mai puţin din ce au putut face prietenii şi apropiaţii, ca semn al recunoaşterii talentului său. Un ultim acord al prezenţei strălucitoare a pictorului pe acest tărâm efemer au fost focurile de salvă trase din „şampanomet“ (şampanie-mitralieră) – o ciudăţenie de artă inventată, cândva, de „regele spectacolelor“, Marioca.

„Compoziția numărul 25”

Asemenea „unicate“, chiar şi nerealizate până la final, au fost multe în arsenalul de creaţii al lui Verlan. Căci un pictor adevărat nu este doar o profesie, ci un mod de gândire.

„Să fii pictor este o mare responsabilitate şi o onoare faţă de cosmos. Oamenii care se ocupă de creaţie sunt cu o treaptă mai sus în plan cosmic. Dacă te gândeşti la bine şi sufletul este acordat pentru vibraţii fine, lumea ţi se deschide…“.

De remarcat că, lucrând în domeniul contemporary art şi generând furori în 2011 la Bienala de la Veneţia, lui Mark Verlan (foto dreapta) îi plăcea creaţia impresioniştilor, iar arta contemporană o privea cu precauţie, considerând că, adesea, era folosită de cei pe care Dumnezeu nu i-a înzestrat cu talent.

„Toate aceste acţiuni artistice de acum, în chip de spectacol, sunt o mare prostie. Ei, se poate să te prosteşti o dată – ieşi în natură, te relaxezi şi, neavând ce face, îţi faci nevoile pe un zid, dându-i apoi un titlu intrigant, de genul «Compoziţia numărul 25». Dar când se adună o mulţime de oameni şi, cu un aer inteligent, încep să analizeze «concepţia» unor asemenea aiureli – este prea de tot. Am fost în străinătate, am participat la diferite expoziţii, evenimente, «mese rotunde», şi am tot ascultat-ascultat, şi din răsputeri am încercat să înţeleg, dar până la urmă nu am înţeles nimic… De fapt, nu: ceva-ceva tot am înţeles.

Mulţi oameni, care se autodenumesc «pictori», folosesc arta contemporană pentru a-şi ascunde propria neîmplinire…“.

Verlan a reuşit ca în orice lucru neînsemnat să găsească ceva interesant şi original, a fost un maestru inegalabil în a răsturna realitatea din unghiul lui personal, neobişnuit. Nu se ştie din ce adâncuri ancestrale i-au venit aceste gene unicat (Mark a crescut într-o familie sovietică obişnuită, fără legături cu arta: mama a fost bucătăreasă, tatăl jurist), dar încă din clasa întâi desena peste tot – pe bancă, pe manual, pe marginea caietelor de şcoală. La vârsta de zece ani a intrat la o şcoală de pictură. Însă la Şcoala Republicană de Arte Plastice „I. Repin“ din Chişinău nu a fost admis de prima dată. Directorul instituţiei de învăţământ a considerat că tânărul gândeşte exagerat de „neformal“ şi l-a respins. Verlan a devenit student al şcolii numai după încheierea stagiului militar.

„Odinioară, în timpul şcolii, umblam cu un mic album în care făceam desene şi schiţe şi, în naivitatea mea, le-am arătat directorului şcolii. Ca urmare, el a declarat că fie eram drogat, fie nebun, fie amândouă, şi că era obligatoriu să fiu testat. Am fost trimis la Spitalul Clinic de Psihiatrie Costiujeni, unde desenele mele au fost examinate de vreo zece nene serioşi, într-un cabinet mare, la o masă rotundă. Cu feţe inteligente îmi puneau întrebări: «ce înseamnă acest desen, ce înseamnă acela?». Era cam înfiorător, iar eu dădeam explicaţii cum puteam. În final, au căzut de acord că am un surmenaj al scoarţei cerebrale…“.

Un pictor este, întotdeauna, înaintea vremurilor sale şi, de aceea, plăteşte cu neînţelegere şi, adesea, cu persecuţii. Presupun că aşa ceva a fost şi în viaţa lui Mark Verlan, ceea ce a „provocat“ şi lipsa confortului cotidian, şi perioadele de izolare, şi lipsa inspiraţiei, când pensulele „se odihneau“ şi îşi aşteptau ceasul.

Recitind interviurile, observ că în multe dintre ele jurnaliştii au încercat să afle ce a avut în vedere Mark când a pictat un tablou sau altul, ce sens a inserat în ele, ce idee a urmărit. Iar el răspundea aşa cum a făcut-o, cândva, marele Vincent van Gogh: „Când pictez nu mă gândesc la nimic“.

„Câteodată intru în transă şi încep să pictez tablouri. În acel moment are loc o prăbuşire în timp care durează o jumătate de oră, o oră sau chiar mai mult. Când îmi revin nu îmi mai amintesc absolut nimic, ce şi cum am pictat, iar tabloul este deja gata.“.

„Ideea îmi explodează în cap ca o scânteie şi eu o reprezint.Câteodată nu am habar de unde apar aceste idei. Iar idei am multe, şi probabil că va fi nevoie de câţiva ani ca să le realizez“.

«Pentru Buonarotti!»

Lui Mark nu i-a plăcut să copieze realitatea pe un singur plan, îl dezgusta să lucreze la comandă şi să se ocupe de „meşteşugul grafic“. Creaţia lui Verlan este un ghid prin subconştientul lui, este un aliaj fantasmagoric din diferite istorii, cu scufundare în metafizică pluristratificată, suprarealism, umor negru. „Eu pictez emoţiile, gândurile şi visele mele“, repeta pictorul.

„În multe din lucrările mele poţi să vezi un vas care se scufundă, caroseria ruginită a unui automobil care se descompune la groapa cu gunoi, avioane care nu mai zboară. În aceasta există o oarecare magie – când obiectele din cotidian, care au avut cândva o forţă, se liniştesc, ajung în stare statică şi nu se mai grăbesc nicăieri, exprimând liniştea şi armonia. Interesant este că observ, tot mai des, oameni pe care o să-i «năpădească buruienile».

Se întâmplă să observi un om – pare a fi viu şi vorbeşte. Dar pe urmă te uiţi cu atenţie şi descoperi că de fapt este mort, un adevărat «cadavru viu», foarte asemănător cu cele pe care le-am văzut în sala de anatomie, atunci când învăţam».

Toate lucrările lui Mark Verlan (foto dreapta) – fie ele portretele perechi, sau tablourile uluitoare, care reinterpretează, în mod satiric, realitatea sovietică ideologizată, sau peisajele «din vis», cu magia apei şi lumina fermecătoare a lunii – sunt îmbibate, în întregime, cu iubire. Pictorul a pus în ele nu numai un subiect, o formă şi un personaj, ci şi sufletul său.

Unul dintre corifei a spus „nu există o fericire mai chinuitoare decât să te dedici artei“. Şi, în acest sens, Mark Verlan a fost pe deplin fericit şi a visat să trăiască până la 100 de ani.

„Ştiţi ce se va întâmpla în anul 2063? Vor fi 100 de ani de la naşterea mea. Promit un eveniment grandios, la care vă invit pe toţi. Va fi o serată, va fi mult vin, fetele vor sări în piscină. De fapt, apariţia mea în societate este un mare dar făcut omenirii, în sensul că această omenire a avut un mare noroc cu mine. La această serată am să anunţ, obligatoriu, un toast, pe care l-am inventat special pentru banchetele multilingve şi alte evenimente internaţionale. Acest toast va fi înţeles şi primit de toţi. Toată lumea îl cunoaşte pe Michelangelo, dar nu oricine îşi aminteşte străvechiul şi nobilul lui nume de familie florentin. Deci, «pentru Buonarotti!»“.

Natalia Şmurgun (după materialele din interviul dat de Mark Verlan jurnaliştilor Inna Jeltova şi Serghei Zamuraev, în 2012)

Traducere din limba rusă de Natalia Polikarpov

Foto: Andrei Benimețchii

Materialul a fost publicat în parteneriat cu Arbor Institute for Culture.