Tiraspolul publică rezultatele „alegerilor”, dar nu și voturile. Reacția Chișinăului: „Nu au valoare juridică”

Anume sub conducerea sa, Curtea Constituțională a decis că Declarația de Independență are prioritate în fața Constituției, în care limba moldovenească era indicată drept limbă de stat.

Decizia CC din decembrie 2013 a scos, de facto, noțiunea de „limbă moldovenească” din câmpul constituțional. Parlamentul Republicii Moldova a consfințit acest lucru în Constituție și în toate legile țării în anul 2023 – prin voturile actualului partid proeuropean de guvernământ, PAS.

În opinia lui Tănase, limba moldovenească a fost inițial creată ca un instrument politic: „Aceasta este o invenție a propagandei staliniste pentru justificarea ocupării teritoriilor noastre”. Iar întoarcerea la limba română – parte a procesului de decomunizare, consideră juristul.

El își amintește că includerea în Constituția din 1994 a noțiunii de „limbă moldovenească” l-a surprins: după independență, româna era considerată limba oficială, iar problema părea rezolvată. „Dar nu, – spune el, – la fel ca și astăzi. Îmi pot imagina că, dacă vor câștiga alte forțe politice, limba de stat a republicii ar putea fi numită din nou moldovenească. Cu limba însă nu se va întâmpla nimic, deoarece din punct de vedere lingvistic este una și aceeași limbă, se va schimba doar denumirea”.

Granițele sale actuale, Moldova le-a dobândit în componența URSS în anul 1940 – sub forma RSS Moldovenești. Limba oficială a republicii sovietice a devenit moldoveneasca, iar alfabetul — chirilic. Până atunci, teritoriul țării era împărțit: ceea ce se află pe malul drept al Nistrului — Basarabia — făcea parte din România, iar teritoriul din stânga Nistrului (actuala regiune transnistreană) — a primit statut de autonomie în cadrul URSS și a fost numit RASS Moldovenească.

În acea perioadă — este vorba despre intervalul interbelic dintre Primul și Al Doilea Război Mondial — pe malul stâng a început să fie creată activ limba moldovenească literară. Aproximativ 40% dintre cuvinte au fost împrumutate din limbile slave, fiind create astfel termeni complet noi. În Basarabia, însă, aflată atunci în componența Regatului României, era cultivată limba română literară, cu influențe occidentale asupra vocabularului și a melodicității vorbirii.

Astfel, una și aceeași limbă s-a dezvoltat în două țări diferite. Istoricul Alexei Tulbure povestește că „după reunificarea Moldovei, partea de pe malul drept al Nistrului, care trecuse prin mai bine de 20 de ani de românizare, nu își înțelegea concetățenii de pe malul stâng”. La limba moldovenească modificată, cu o influență slavă puternică, a trebuit să se renunțe. „A învins de facto limba română din Basarabia, și nu limbajul artificial cultivat pe malul stâng al Nistrului”, explică istoricul.

Totuși, ideea de a diferenția limba moldovenească de limba română nu a dispărut. Alfabetul chirilic a devenit principalul simbol al acestei separări. „Puterea sovietică modela aici o identitate menită să concureze cu cea românească”, spune Tulbure.

Fostul ministru al Justiției al Moldovei, Alexandru Tănase, își amintește că „primele proteste și primele revendicări ale intelectualității în primii ani ai Perestroikăi lui Gorbaciov nu țineau de independența țării — atunci acest lucru era ireal — ci anume de revenirea la alfabetul latin și la denumirea limbii”. De aceea, problema denumirii limbii este inseparabil legată de dobândirea independenței naționale, este convins Tănase.

„Comuniștii au venit la putere în 2001 cu promisiunea de a readuce limba moldovenească. Aceasta venea la pachet cu promisiunile de a readuce Moldova în uniunea cu Rusia și Belarus și că pâinea va costa 16 copeici.” De cealaltă parte a baricadelor politice, în acei ani se aflau intelectualii pro-români, care pledau pentru limba română și identitatea românească. „De aceea, răspunsul la această întrebare — român sau moldovean, limba moldovenească sau română — a determinat mult timp configurația locurilor în parlament”, remarcă Sprînceană.

Atunci, ca și astăzi, însăși noțiunea de „moldovenist” este puternic politizată. Potrivit istoricului Tulbure, ea este adesea asociată cu simpatii pro-ruse: „Moldoveniștii sunt asociați cu cei care pledează pentru cooperare strategică cu Rusia, cu așa-numiții comuniști”.

Politologul Nicolae Țveatcov observă că utilizarea publică a termenului „limba moldovenească” poate chiar să pună capăt unei cariere: „Adică, dacă recunoști că vorbești moldovenește, cum poți lucra în serviciul public?”. Țveatcov consideră că „acasă” limba este numită mai des moldovenească, în timp ce „în spațiul public ușile pentru moldovenească sunt aproape peste tot închise”.

Pentru Țveatcov, problema limbii este strâns legată de un întreg spectru de alte subiecte sensibile: memoria istorică, reintegrarea Transnistriei nerecunoscute, relațiile interetnice din Moldova.

Conform ultimului recensământ, 48,1% dintre locuitorii Moldovei își numesc limba maternă „moldovenească”. Este cu șapte procente mai puțin decât în 2014. În schimb, ponderea celor care își numesc limba maternă „română” crește. Comparativ cu 2014, astfel de persoane sunt cu aproape zece procente mai multe: astăzi, fiecare al treilea locuitor al țării își numește limba maternă româna.

Sociologul Vitalie Sprînceană este convins că întrebării despre limbă nu-i este locul deloc într-un recensământ: „Este o temă prea emoțională. Dar este și o chestiune politică, pe care nu o poți decide nici prin cifrele recensământului, nici prin știință”.

Astfel de fenomene, spune Calancea, se explică parțial prin faptul că nu pentru toți trecerea de la chirilică la latină a fost simplă. La fel ca și schimbarea rapidă a reperelor naționale: „Ieri învățai poezii despre Lenin, iar astăzi — despre Ștefan cel Mare. Și asta s-a întâmplat foarte repede, fără explicații”. De aceea, este convinsă scriitoarea, „unii au refuzat și continuă să refuze alfabetul latin, pentru că pentru ei româna este un fel de violență”.

Sprînceană compară limba moldovenească cu pisica lui Schrödinger: „Parcă nu există, dar parcă există”. Potrivit lui, a lupta pentru denumire este lipsit de sens. Forma literară a limbii moldovenești și a celei române este una și aceeași, însă dacă un grup mare de oameni dorește să o numească în felul său, nu este nicio problemă: „Să o numească oamenii cum vor. Important este să înțelegem că limba nu este făcută ca să ne lovim unii pe alții, ci ca să ne înțelegem”.

Istoricul și diplomatul Alexei Tulbure spune că în Moldova există câteva „întrebări blestemate” — iar una dintre ele ține anume de identitate. Ca și în cazul limbii, argumentele „pro” și „contra” sunt practic interminabile.

Cu ceea ce istoricul nu este categoric de acord este afirmația că identitatea moldovenească ar fi fost inventată la Moscova: „A-i numi pe moldoveni un proiect al lui Stalin — este un nonsens. Moldovenii există deja de 600 de ani”. Vârful formării identității lor, consideră istoricul, într-adevăr a coincis cu perioada sovietică — dar asta nu o face falsă: „A nega și a spune că moldovenii nu există, că aceasta este o identitate stalinistă, înseamnă să te comporți ca Putin. Ceea ce fac naționaliștii români — este absolut același lucru”.

Fostul președinte al Curții Constituționale, Alexandru Tănase, consideră că problema autoidentificării în Moldova rămâne deschisă. El observă și o anumită regularitate: „Dacă îi întrebați pe oamenii educați, vă vor spune că se identifică drept români. Și limba lor este româna. Dacă îi întrebați pe locuitorii satelor — veți auzi că sunt moldoveni”.

Potrivit lui Tănase, răspunsurile depind în mare măsură de cât de mult „i-a influențat propaganda sovietică pe oameni în anii de ocupație”: „În mediul rural, oamenii care nu au avut suficientă educație au fost întotdeauna mai vulnerabili în fața propagandei”. În ceea ce privește cetățenia, aici toți au un singur răspuns, subliniază Tănase: „Noi toți suntem moldoveni”.

Istoricul Tulbure dezvoltă mai departe această idee și propune să urmăm calea Statelor Unite — să construim o națiune civică: „Toți suntem moldoveni prin cetățenie. Iar în ceea ce privește etnicitatea — aceasta este treaba fiecăruia”.

Politologul Nicolae Țveatcov este convins că disputa despre limbă nu este doar o chestiune de istorie sau politică, ci și de oportunități sociale. Limba română deschide uși — „spre România, spre Europa, pentru a obține studii, pentru a găsi un loc de muncă”. Aceste perspective, spune el, au oferit identității românești un avantaj, însă situația se poate schimba dacă „va apărea o masă critică în societate”.

Istoricul Alexei Tulbure consideră că Republica Moldova ar trebui să se oprească la română ca limbă de stat și să dezvolte o „identitate hibridă” — limbă română și națiune moldovenească. Aceasta, în opinia lui, poate crea o bază solidă pentru dezvoltarea țării. Un asemenea compromis „atenuează conflictele” și permite coexistența diferitelor narațiuni istorice: „Aceasta este o formulă pe termen lung: ne considerăm moldoveni, dar limba este româna”.

Scriitoarea Lilia Calancea adaugă: găsirea unui astfel de compromis este posibilă doar prin respect față de experiența celuilalt. „Valorile europene înseamnă capacitatea de a asculta. Chiar dacă opinia cuiva diferă de a ta”, spune ea. Și adaugă: „Când încetăm să ne ascultăm unii pe alții — începe dictatura”.

Discuția despre limbă în Moldova a depășit de mult cadrul lingvistic. Pentru unii este o chestiune de identitate națională și memorie istorică, pentru alții — de alegere politică și perspective sociale. În pofida recunoașterii oficiale a limbii române, în societate nu există încă unitate cu privire la modul în care trebuie numită limba.

Există speranța că, în timp, vechea dispută se va rezolva de la sine, iar această chestiune va înceta să fie un instrument politic. Și nu este vorba doar despre schimbul de generații. În spațiul în care Moldova aspiră să se integreze, limba de mult nu mai este un indicator al „corectitudinii” sau „incorectitudinii”. Iar identitatea este percepută, în primul rând, ca un element al diversității culturale, și nu ca o probă de loialitate. Pentru Moldova, un asemenea drum pare nu rapid, dar inevitabil.