PROIECT SPECIAL NM
Trauma Transnistreană
Pentru ce am luptat pe Nistru
28 de ani au trecut de la conflictul transnistrean. Împușcăturile pe Nistru nu se mai aud, însă conflictul rămâne nereglementat. Războiul nu numai că răpește vieți, dar și îi lasă pe acei oameni vii care au luptat, s-au întors acasă și trebuie să trăiască pe timp de pace.

În toți acești ani, în Moldova își amintesc despre veterani doar din când în când și, în special, în perioada perturbărilor politice. Sunt încercări ba de a-i atrage în jocuri politice, ba de a face business pe seama problemelor lor, ba de a le închide gura cu pomene.

În anul 2020, prin Chișinău a trecut un nou val de proteste ale veteranilor care au luptat pe Nistru în anul 1992. Atitudinea societății față de ei este ambiguă. Și rareori, în spatele uniformei de camuflaj, figuranților și lozincilor, sunt văzuți oameni vii cu istoriile persoane despre război, care le-a schimbat viața.

Într-un nou proiect special, NM a decis să discute deschis și sincer cu participanți reali ai conflictului. Cine sunt acești oameni? Cu ce au trăit ei până la război? Ce au trăit ei la război și cu ce s-au întors acasă? Pentru ce au luptat și ce au primit ei până la urmă?

Disclaimer. Inițial, era preconizat să colectatăm în acest text istoriile participanților la conflict de pe ambele maluri ale Nistrului. Însă pandemia de coronavirus și carantina și-au spus cuvântul. Redacția NM nu are posibilitatea de a filma și de a realiza interviuri pe teritoriul Transnistriei în perioada de acțiune a restricțiilor de carantină. Dar imediat ce restricțiile vor fi eliminate, intenționăm să înregistrăm și cea de-a doua parte a proiectului – istoriile participanților la acțiunile militare de pe malul stâng al Nistrului.
Alexandru
Gorea
Alexandru Gorea
Așa s-a întâmplat că eu l-am răpit pe fratele meu din Tiraspol
Atunci, abia venisem din Afganistan. Aveam un frate mai mic, Vitalic. Era cu patru ani mai mic decât mine. Făcea armata la Tiraspol. A ajuns în serviciul militar. La noi se începuse deja: „Limba noastră-i o comoară" [primul vers al poeziei lui Alexei Mateevici, care a devenit imnul Republicii Moldova]. [Pe străzi] au început încăierările. Mi-am dat seama că vor începe dezordinele. Fratele meu nu a fost în puncte fierbinți, prea puține au învățat – va da de necaz. Am luat motoclicleta și am plecat la fratele meu. Am cumpărat două sticle de „Buchetul Moldovei" și am plecat la comandantul unității: „Așa și așa, fratele meu slujește aici, vreau să mă plimb cu el prin oraș, dați-ne permis". Ne-au dat permis pentru patru ore. Am pus două sticle de „Buchetul Moldovei": „Vă mulțumesc, la revedere". Noi am trecut prin punctul de trecere, l-am așezat pe bancheta din spate a motocicletei și i-am zis: „Ține-te, plecăm acasă, plecăm la mama" [la Sinești, raionul Ungheni]. Așa s-a întâmplat că eu l-am răpit. L-am dus la mama, iar după aceasta, m-am întors și am mers direct la ministrul apărării. Îi zic: „La noi se va începe haosul, dezordinele, nu vreau ca fratele meu să fie ucis ca o muscă. Dacă se va începe ceva, voi merge eu în locul lui, pentru că știu cum miroase praful de pușcă". Ei știau deja că se va întâmpla ceva. Era anul 1990. Fratele meu a primit livretul militar, a slujit doar un an și a fost trimis în rezervă. Au trecut câteva luni și s-a început...
Ai spus că vei veni în ospeție, dar ai venit la mine acasă cu automatul
Înainte de război, eram căsătorit, aveam o fiică. Trăiam la Ciocana, în 13 metri pătrați de cămin. Soției îi era bine, eu am plecat [la război]. Ea și-a găsit un amant. După aceasta, ne-am despărțit. Desigur, mama își făcea griji. Am plecat la război nu din cauza banilor. Am mers pentru fratele meu, în primul rând, iar în al doilea rând, băieții nu au trecut prin foc.

Aveam 24 de ani când s-a început războiul. Hainele mele miroseau a praf de pușcă din Afganistan. Pe atunci, lucram în poliție, în batalionul nr. 6, secția Ciocana. Ne-au chemat la secția raională, era dimineață. Ne-au spus să ne îmbrăcăm și să ne încălțăm mai călduros, pentru că în luna martie încă e frig. Trebuia să luăm de acasă „rație uscată" – slănină, salam, ceea ce nu se alterează. În aceeași zi, am plecat la Vadul lui Vodă.

Din toți acești băieți – 385 de persoane, care erau acolo, doar trei erau foști „afganezi". Din aceștia trei, doar doi au luptat, iar altul a fost șofer de KAMAZ, n-a trecut prin foc. Ne-au dat [la război] un lansator de grenade antitanc, două mitraliere pentru lunetiști, un lansator de grenade nr. 7. Nimeni nu știa cum săle folosească. În afară de pistolul Makarov, ei nu știau nimic. Eu i-am învățat. Din 385 de persoane care erau în batalionul nostru, doar nouă persoane au murit la acel război, patru din ei au căzut în lupte, iar cinci – din propria prostie. Cineva a nimerit la exercițiile de încălzire, altcineva demonta grenada și aceasta a explodat. Chiar și la exercițiile de învățare, se dau 3% din numărul total de decese cazurilor de accidente. Iar aici, e război – și doar nouă decese. De ce? Pentru că eram eu și camaradul meu (afganezul).

Eu eram într-un schimb, el – în al doilea. Peste două săptămâni, ne schimbam cu locul. Dacă se întâmpla ceva, în funcție de situație, rămâneam ambii. Am săpat tranșei de care trebuia. Noi nu le făceam într-o linie – dacă într-o linie nimerește o mină, în două secunde nu mai rămâne nimeni în toată tranșeea. Aceasta trebuia săpată în zigzag. Băieții nu știau multe detalii. Nu știau cum să împuște...

Nu există pe lume om care ar zice: „Eu am fost la război și nu mi-a fost frică de moarte". Toți se tem. Chiar dacă am fost în Afganistan, oricum mă gândeam: „Acolo nu m-au ucis, dar aici m-ar putea doborî, pentru că glontele nu-i prost, are 9 grame".

Mulți băieți făceau greșeli – beau uneori și, la beție, mureau. De cum vedeam [alcool], Noi îl aruncam imediat. Civilii ne aduceau țuică, votcă, vin, ceva de mâncare. Alcoolul sau îl luam, sau îl aruncam chiar în fața lor. Omul beat – consideră-l incontrolabil. Om mort.
În Afganistan, am avut un [camarad] din Mordovia. Eu eram lunetist, iar el – arătător. Lucram împreună – eram ca doi frați. El indica direcția, iar după aceasta eu împușcam. După Afganistam, el mi-a spus: „Sașa, voi veni la tine, vom înota în vin cu fetele" – ei, așa visa el... „Bine, Vanea, vei veni – probleme nu vor fi".

Trece timpul, noi ne-am întâlnit absolut întâmplător la războiul din Transnistria. Privesc în binoclu, văd o față cunoscută, doar că bărboasă – e el sau nu, nu știu. Noi aveam negocieri cu adversarii. Ofițerii purtau negocierile, dar lângă fiecare ofițer erau câte doi însoțitori – doi ostași, automatele lăsate în jos, drapelul alb în mâini și mergeam spre mijlocul câmpului. Ne-am întâlnit, ofițerii au început să discute. Iar eu mă uit – „Vanea, tu ești?!". „Da, eu sunt". Ne-am îmbrățișat: „Ce cauți aici?! Doar ai spus că vei veni la mine, ne vom scălda în vin cu prietenele, iar tu ai venit la mine acasă cu automatul. Ce-i cu tine?". El a început să plângă...

I-am spus: „Vanea, scuză-mă, te rog, dar dacă vei nimeri în țintă, nu te voi cruța. Voi trage. Pentru că aici nu e casa ta". El a tăcut, s-a uitat așa... Nu l-am mai văzut. L-am căutat apoi la „Jdi menea" („Așteaptă-mă", emisiune tv. – nota trad.) – nu-iVanea, s-a evaporat. I-am găsit pe fiii săi. Sunt maturi deja. Nici ei nu l-au mai văzut după ce el a plecat la război – s-a pierdut fără urmă.
Ea a murit și nici nu a simțit ce i s-a întâmplat
Stăteam pe [linia] Doroțcaia – Pohrebea. Situația s-a agravat. În locul nostru, au fost lăsați voluntarii din raioane. Iar noi am urcat în autobuze și am venit la Bender, direct la fabrica de ulei și la fabrica „Tighina". Apăram aceste două întreprinderi. Ei [gardiștii] roiau în jurul nostru, dar se temeau să se bage. Noi nu aveam tehnică – doar câteva blindate. Blindate împotriva tancului nu înseamnă nimic, sunt niște conserve. Blindatele erau vechi, de prin anii 70, și cu benzină. De la un singur glonte proiectat, putea să explodeze. Benzina se aprinde imediat.

La război, cel mai îngrozitor lucru e să-ți pierzi oamenii dragi. Noi am rămas vii doar datorită lui Lebedi [generalul Aleksandr Lebedi – comandantul de atunci al armatei a 14-a din Rusia]. Eu îmi dădeam bine seama ce înseamnă armata a 14-a. Dacă Lebedi ar fi dorit să ridice armata a 14-a, o escadrilă de avioane, o companie de tancuri, timp de 20 de minute, ne-ar fi făcut una cu pământul. Mă refer la Doroțcaia-Pohrebea. Ar fi ridicat tehnica – am fi fost nevoiți imediat să săpăm morminte. Eu știu cum este echipată armata rusă și cum aceasta luptă. Ar fi ars pământul sub noi, nici oasele nu s-ar mai fi găsit. El avea acolo „Uragane" – 38 de arme. Dacă le-ar fi descărcat asupra pozițiilor noastre cu explozibil de fosfor, pământul ar fi ars până la o jumătate de metru adâncime. Nici tranșeele, nimic nu ne-ar fi ajutat. Ne-ar fi prăjit ca pe niște gândaci.
Era o fată care ne aducea mâncare – Maricica. Au început să tragă din aruncătoare de mine și o schijă minusculă a nimerit în ea. Nu a supraviețiuit până la spital, a decedat. Avea 18 ani. A fost o fată frumoasă, curajoasă.

Când am pierdut această fată... câți băieți erau – pe toți i-am putut ajuta, dar pe ea – nu. Cum a știut această schijă să nimerească în ea. Mai ales că fata era în vestă antiglonț... Nici măcar nu a simțit ce i s-a întâmplat.

Niciodată în viață nu mi-am putut imagina că aici, la mine acasă, voi fi nevoit să țin arma în mână. Când eram în Afganistan, mă gândeam – voi veni, va fi așa o frumusețe. Mi-am cumpărat un „Cezet", am lucrat strungar, aveam 750 de ruble. Mă gândeam că voi începe o viață normală, voi trăi omenește. Cum s-a început acest război, nici nu m-am gândit că voi trage în colegul meu. Pentru că și el e un băiat bun.
Tu ai fost la două războaie. La ce-i trebuie șefului un debil ca tine?
După război... Am obosit de aceasta. Cât poți să ții automatul în mână, să omori oameni nevinovați? Suntem folosiți, de ce? Am scris un raport: „Vă rog să mă scuzați, dar de astăzi, nu mai lucrez". După aceasta, am lucrat 19 ani în calitate de conductor de tren. Acum doi ani, m-am transferat la „Termoelectrica". Când m-am concediat de la calea ferată, nu-mi puteam găsi de lucru. Sunt lăcătuș de categoria IV, strungar de categoria IV, dar de lucru nu găseam. Am găsit un loc vacant la o firmă – să repar o malaxoare de beton. Mi-au cerut copia pașaportului, a livretului militar – „Noi vă vom chema". Nu m-au chemat. La un service auto – același lucru, nu mă cheamă. Așa s-a întâmplat de trei, de patru, de cinci ori. Un cunoscut mi-a spus: „Sanea, nimeni nu te va lua la lucru. Tu ai fost la două războaie – ești pregătit să omori oameni. La ce-i trebuie șefului de un debil ca tine?". Dar ce, eu sunt debil? Noi nu suntem considerați oameni. [Se consideră] că dacă el a ucis oameni, înseamnă că ceva nu e în regulă cu capul.
Valentin
Varta
Valentin Varta
Eu am luptat pentru independență. Dar și de partea cealaltă au luptat pentru același lucru
După Afganistam, am revenit la universitate. Învățam la istorie. Spuneau că „USC (Universitatea de Stat din Chișinău, actualmente – Universitatea de Stat din Moldova) pregătește luptători ai frontului ideologic".

Ceea ce noi am văzut și am făcut acolo [în Afganistan] și ceea ce spunea propaganda oficială – sunt două diferențe foarte mari, cum se spune în Odessa. Eu am văzut viața de cealaltă parte.

Băieții spuneau că după Afganistan, eu sunt straniu. De exemplu, eram într-un grup de prieteni studenți, coceam cartofi pe rug. Pe neașteptate, apare o imagine în fața ochilor și imediat te dai într-o parte. Cu timpul, multe lucruri sunt regândite.

În anul cinci de studii, mi-au propus de lucru. Încă era perestroika (restructurarea – nota trad.), totul se regândea, se refăcea. Mi-au propus să fiu secretar al organizației comsomoliste la „Steaua Roșie".

Aveam atunci o prietenă care învăța în Belarus. Galea, era din Breansk, dar învăța în Moghiliov. Ne-am întâlnit întâmplător la lucrările agricole, în anul 1987, în Crasnîi de lângă Tiraspol, la uzina de conserve. Ne-am cunoscut, m-am îndrăgostit – în multe privințe, datorită ei, nu m-am apucat de băut, pentru că după Afganistan, mulți beau, fumau. Eu nu fumam, în Aganistan am încercat, dar aici nu. Dar se întâmpla uneori că nu voiai să vezi nici soarele. Probabil, [nu m-am apucat de băut] datorită Galei – aceasta și-a spus cuvântul.

Atunci s-a început valul de renaștere națională. Vorbeam mult cu Galea. Am decis pentru mine că nu voi pleca în Belarus sau Rusia. Ea trebuia să mai învețe un an, iar eu am decis să rămân în Chișinău. Nu ne-am căsătorit. În principiu, eu eram vinovat, dar, probabil, așa a fost să fie. Dar îi sunt recunoscător – amintirile sunt cele mai – cele mai calde.

Am lucrat la „Steaua Roșie" un an și jumătate. În luna ianuarie 1991, am început să lucrez în poliție. Atunci abia se forma brigada cu destinație specială. Prototip era OMON-ul lui Panfilov [Vladimir Panfilov era comandantul primului batalion al OMON al RSSM] și cei de sus se gândeau că, după cazul cu OMON-ul din Riga, e mai bine să fie organizat un batalion cu destinație specială. Oficial, acesta se numea „Primul batalion special al serviciului de patrulare al MAI din RSSM". Gamurari era comandant de batalion, Pacalev – șeful statului major, de companie – Burdian Alec – ne cunoșteam încă de la facultate. El m-a convins: „Hai, avem nevoie de ofițeri cu experiență militară, cu o pregătire bună". Așa am ajuns în poliție.
Când încep să vorbească armele, înseamnă că diplomația a pierdut totul
Războiul putea fi evitat și trebuia să fie evitat. M-am născut și am crescut în Uniunea Sovietică și aceasta n-a fost cea mai rea țară din lume. Da, a fost criză, perestroika trebuia să fie, dar, probabil, altfel. Multe depind de nivelul de cultură – cultură generală, cultură politică. Deși în Țările baltice nu a mers totul bine și chiar și acum sunt întrebări, dar, atunci când s-a destrămat Uniunea Sovietică, ei au reușit să plece, practic, fără vărsare de sânge. Și regiunile din Asia Centrală s-au aprins în anii 90.

A fost un aspect – în Transnistria a fost mereu dislocată armata a 14-a. Când erau evacuate armatele sovietice din Europa, le-au dat dreptul să revină în patrie. Dar mulți militari, pensionându-se, au rămas la Tiraspol. Fiii militarilor învățau la școlile militare...

Chișinăul a făcut gafe. Nu trebuia să mărșăluiască pe Ștefan cel Mare și să strige: „Noi suntem români, noi suntem stăpâni". Trebuia să fie comunicare, explicații, discuții. Când încep să vorbească armele, înseamnă că diplomația a pierdut totul. A fost un complex economic național unic. Sunt multe naționalități și pe malul celălalt, și pe malul ăsta al Nistrului. Și în „Fulgerul" nostru erau și ucraineni, și ruși, și găgăuzi, și de partea cealaltă – la fel. [Conflictul] n-a adus nimic bun nimănui dintre oamenii de rând.
Nu se teme idiotul, iar omul normal are sentimentul de autoconservare
Când m-am căsătorit, lucram deja în organe. Nu am spus că plec la război. Comandantul de companie a venit după muniții și după mitraliere – a fost chiar la începutul lunii martie. El era comandant de companie în batalionul al 2-lea. L-am rugat: „Alec, ia-mă cu tine înapoi în brigadă". El mi-a spus: „Ce-i cu tine, aici ești în `central`". Voia să-și protejeze băieții, ei nu au cunoscut praful de pușcă. Trebuia să mai discutăm cu Gamurari. Iar Gamurari era ba pe o poziție, ba pe alta – se agita ca un meteor.

Noi purtam atunci uniformă, era strict. Seara, mă cheamă șeful secției cadre și îmi spune: „Pleci la Holercani, la dispoziția statului major. Ai haine civile?". „Am". „Îmbracă-te în civil, ia doar arma personală de serviciu și legitimația și mai mult nimic". Eu am plecat încolo. Am stat două sau trei zile. Probabil, nu merită să zic ce am făcut acolo. Apoi s-a constatat că nici nu prea a fost nevoie. Executam ordine. Colonelul Muravschi a spus că pot să vin înapoi, dar eu voiam la Coșnița. „Nu, lupta la Cocieri e mai grea. Dacă vrei să ajuți – pleacă la Cocieri".
Noi am venit la întăriri. De partea cealaltă (RMN) acționau ca să sperie, pentru că tancuri încă nu erau. Cred că era 12 martie. Ei goneau IMR-urile (vehicul de inginerie militară sovietic și rusesc, construit pe șasiul principal al tancului T-72. – nota trad.) pe șoseaua din Râbnița. Noaptea, se auzea foarte bine zgomotul șenilelor. Artilerie încă nu era și ei, cu farurile aprinse, goneau ba spre Râbnița, ba înapoi, spre Dubăsari. Și aceasta acționa asupra psihicului.

Soția mea a născut joi. Doar cei de la serviciu știau unde sunt... era 26 martie. Prin intermediul lui Alec, m-au găsit. M-au chemat la statul major, m-au felicitat cu ocazia nașterii fiicei, dar eu nu puteam pleca, pentru că eram în așteptarea atacului. A fost o informație că va fi „tăiat" feribotul (la Molovata). Comandantul a spus: „Vei pleca duminică, dacă noaptea și dimineața va fi normal, îți voi da „Volga" mea". Iar până atunci, am fost acasă o singură dată. Am venit în ceea ce eram, cu „beriozka", mitraliera „Kalașnikov", descărcat, nebărbierit, nespălat. Am venit pentru două ore – mi-am văzut fiica și înapoi. Pentru mine, cea mai grea a fost prima zi, când am plecat înapoi [pe linia de foc].
Între pozițiile gardiștilor (RMN) și pozițiile noastre era un șanț. La Corjevo – o parte a străzii era a noastră, cealaltă – a gardiștilor. Sătenii au fugit toți, pentru că erau împușcături. Odată [din partea lor], un gardian și un cazac au plecat să bea ceva. Cazacul, chiar dacă este de pe Don, nu era obișnuit cu vinul moldovenesc și a căzut la intrarea în beci. Iar acesta [gardistul] a ieșit cu automatul la gât [în coarne]. Ei ies din beci, iar acolo – un moș. Și gardistul îl întreabă: „Moșule, unde sunt ai noștri?". A întrebat moldovenește... Moșul a spus: „Acolo". Dacă ar fi întrebat în rusă, poate că ar fi fost altfel. Deci, moșul l-a trimis spre pozițiile noastre. El, beat criță, pe câmpul minat (era minat din ambele părți), a trecut, nu a fost ucis. Ai noștri l-au văzut, s-au uitat – echipamentul, armele erau la fel pentru toți. Ai notri strigă: „Stai, cine-i acolo?". Răspunde în română:„Ce, stai? M-ați săturat, am obosit". „Dar nu sta, sari în tranșee". Ei aveau acolo o damigeană de vin și un pahar, mergea în cerc. Ajung la el (la gardist), dar el e gata deja. Îl întreabă: „Un stacan (pahar) de vin bei?". „Beu".

Vasea a povestit mai târziu: „I-am turnat un pahar, mă uit, da el e ca un pom de Crăciun" – avea 30 de rachete reactive de iluminare și semnalizare, grenade de fragmentare sovietică anti-personal, se vede că vesta militară tactică este normală, de armată și magazie de cartușe cu 45 de gloanțe. Îi întind paharul și îl înreb: „Măi, tu de unde ești, de la care secție raională?". „Nu sunt de la secție raională". „Dar de unde?". „De la miliție, din Râbnița". Vasea așa și a încremenit cu gura deschisă. Milițianul a luat paharul: „Hai noroc, băieți". Vasea îi smulge automatul și „mâinile sus". Acesta a golit paharul și „Care „mâinile sus"?". L-au luat prizonier, dar el singur a venit. L-au adus beat... l-au târât la statul major. Apoi l-au predat SIS. Cazacul a fost lăsat să plece acasă. Iar pe acesta, din câte știu, [la fel] l-au eliberat... Era însurat la Râbnița, dar originar din Vorniceni (raionul Strășeni, Moldova).
A fost îngrozitor – numai un idiot nu se teme, iar un om normal are sentimentul de autoconservare. Tabloul era îngrozitor când, în luna mai, au apărut tancurile pe Capul de pod Cocieri. Acestea ținteau spre bac – nimereau în bac, dar de-asupra liniei de plutire. Ținteau și spre Molovata Veche, au ucis cu un șrapnel o femeie însărcinată – ea și copilul. Pozițiile noastre erau în afara periferiei. Prin râpe, prin câmpuri – oamenii nu plecau. Toți bărbații erau voluntari. Localnicii luptau, femeile și copiii nu plecau nicăieri – acesta e pământul lor, soții luptă în tranșee. Când aceste tancuri au început să țintească și să tragă spre sat, în sat era distrugeri, panică, frică. Am coborât în sat, spre statul major, era dimineața devreme. Oamenii – femei și copii, în ce i-a prins vremea – în cămăși de noapte, în chiloți, cu rucsacuri, și fuga spre bac. Toate acestea erau îngrozitoare. Era așa ca în filmele despre război, despre anul 41. Doare până acum – nimănui nu i-a trebuit aceasta.

Am început cu picior greșit. Au fost interesele imperiului. Imperiul nu dorea să ne lase. Oficial – ne lăsa, neoficial – repara inventa obstacole. Pe atunci, noi nu eram suficient de maturi – era nevoie de politicieni care privesc real lucrurile.
Noaptea, lângă Bender (lupta pentru Bender a continuat de la 19 până la 22 iunie), a fost armistițiu. Acesta trebuia să dureze până la 26 iunie. Ne scăldam lângă baraj. Gardiștii – la fel. Ne vedeam fără binoclu unii pe alții. Nu ne-am amestecat, nu, deși au fost cazuri de înfrățire la Paști, dar eu nu am mers, au fost alți băieți. Și iată că vine un sol al statului major, din batalionul liber, și spune: „Înapoi, spre mașini, acuși se începe". „Ce se începe?". „Bombardamentul!".

În Afganistan, am fost tanchist – aveam în mână telecomanda de la 115 mm. Iar aici, trăgeau așa, după sunet, din tancuri, din BMP-2, BMP-1 (vehicul de luptă de infanterie), din „Vasilkov" (aruncător de mine de calibru mare), deci, a fost un asemenea concert. Eu le-am spus băieților să fie toți sub MT-LB (transportor ușor multifuncțional blindat) chiar lângă clădire. Pentru ca acoperișul să ne acopere, dacă va nimeri cumva vreo mină. Stau culcat și fumez, simt că burta se mișcă. Se pare că nu e prima oară. Mă uit la mâini – mâinile nu tremură, dar burta se mișcă. Să fie de frică? Ce naiba? Noi eram un „colțul mort", dar aruncătorul de mine putea să ne atingă. Nu puteam înțelege nimic. E îngrozitor, e firesc să fie îngrozitor. Dar așa, ca stomacul să se miște în burtă... Totul a început la ora 12 ziua și în doar cinci minute, s-a ajuns la maximum și au tras până la ora 4 dimineața, iar după ora unu noaptea, se bătea în retragere.
Eu credeam că lupt pentru Moldova mea înfloritoare
Plecam acasă bucuros că totul s-a terminat, că nu va mai trebui să împușc. Pentru că acolo sunt oameni vii. Toate războaiele se termină odată și odată. Că războiul s-a terminat – slavă Domnului. Dar acesta a fost un singur organism. Și aici, și pe malul acesta – naționalități, una, a doua, a treia, a cincea, a zecea, și acolo – și rude sunt, și prieteni sunt. Este anormal.

Nimeni n-a avut nevoie de asta. Dar eu sunt ofițer, am depus jurământul și am luptat pentru integritate și independență. Dar și de cealaltă parte au luptat pentru aceleași lucruri. În Afganistan, la exerciții, ne fugăreau până la automatism, pentru că într-o atmosferă de luptă, începi să chibzuiești: „Dar, poate, e așa, iar omul cela e o personalitate". Și pierzi fărâma de timp care ar putea fi ultima secundă a ta. Dar aici e alteva – nu trebuia să fie admis războiul. Este vina diplomației și a conducerii noastre. A fost insuficientă minte, tact politic, perspicacitate.

Prima perioadă, când era Snegur, o numesc perioadă a romanticilor. Atunci, au ieșit pe avanscenă cei care spuneau că noi într-adevăr putem face ceva și tindeau să facă ceva. Eu credeam că lupt pentru Moldova mea înfloritoare, care va fi o țară mai bună, poate, nu cea mai, dar una dintre cele mai bune. Dar s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Ceea ce am avut, nu am păstrat, ci am distrus.
Valeriu
Coadă
Valeriu Coadă
Îmi amintesc despre război, mai ales atunci când plouă. Îmi este rău
Am absolivt o școală de medicină. Înainte de armată, am avut un stagiu de practică. Mă gândeam să merg apoi la Institutul de Medicină (astăzi – Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „N. Testemițanu". – nota trad.). Am făcut armata la hotarul cu Turcia – în trupele de grăniceri din -Adjaria, Georgia. După ce am revenit din armată, s-au început aceste tensiuni [mișcarea de renaștere națională], eu am pierdut un an. Mă gândeam că voi merge mai târziu. Dar am mers în poliție, pentru că mi-au propus. Eram din sat, nu aveam viză de reședință în Chișinău, iar pentru a te angaja, de exemplu, la „Salvare", era necesară viza în oraș. Iar în poliție nu mi-au cerut-o. Iată așa, din cauza vizei, am ajuns în poliție, din cauza că nu aveam rude în Chișinău. Acestea erau niște „maniere" sovietice. Iar aici, e important să fii la serviciu și nu contează unde trăiești. Eu nu sunt amator de schimbare în fiecare lună a locului de muncă. M-am angajat și – până la pensie, la revedere.
Fiul vostru a murit
În 1992, în luna martie, s-a început războiul. Atunci eram un tânăr locotenent de poliție. M-a chemat șeful, mi-a spus că plec în deplasare în zona de conflict. Cum ne-au instruit, așa și ne-au instruit. Vom vedea deja la fața locului ce-i acolo. Unde anume ne-au trimis – nu știam. Știam că ne-au dat arme și muniții. Înainte de plecare, șeful m-a chemat în cabinet. Eram patru băieți – pe drum, înainte de a urca în „uaz"-ic, unul a renunțat. A spus că mama sa e bolnavă, o doare inima și noi am plecat în trei. Nici nu știu, eu nu m-am gândit la aceasta [să nu plec]. Dar, poate, că m-am gândit. Dar sarcina a fost stabilită și trebuia executată. Noi suntem militari, cu disciplină.

În Transnistria nu existau atunci unități militare. Acolo a fost dislocată armata a 14-a. Ceea ce se spune – a intervenit sau n-a intervenit... ea a intervenit sută la sută. Acolo lucrau ofițeri de luptă, pentru că se organizau astfel de acțiuni. Un cetățean de rând nu poate împușca așa și nu poate face astfel de manevre. Acolo erau ofițeri de carieră ai armatei a 14-a. Serviciul de informații lucra bine. Aceasta era munca lor. Executau ordinele care erau.
A fost o zi îngrozitoare, când am fost rănit. A fost cea mai groaznică zi. Dar acestea au fost o grămadă. Când sunt omorâți prietenii, camarazii. Priveliștea nu este dintre cele plăcute. A fost o luptă, lângă Roghi, când împușcau din tanc, obuziere, au zburat capul unui băiat. Priveliștea e de neuitat. Sânge. Este neplăcut – și vizual, și moral. Tragedie din ambele părți. Mureau oameni și din partea noastră, și din partea lor.

Nu mi-a fost milă de tâlhari. Nu mi-a fost milă de cei veniți – din Rusia și Ucraina, de cazaci. Ei erau foarte obraznici. Se pare că au venit din Kuban, pușcăriași. Aroganți, nemiloși. Ce-au făcut ei acolo – e groaznic. Ca la război.

Am fost rănit la coloana vertebrală. Plecam să schimbăm posturile și în acest moment s-au început împușcăturile. Mi-au spus că sunt răniți. Am sărit din tranșee, eram în vestă antiglonț. Era întuneric, ora unsprezece sau douăsprezece noaptea. Liniște. Și o împușcătură din spate. Lupta era la o distanță mică, ei aveau și dispozitive de vedere nocturnă, erau foarte bine dotați cu muniții. Era 22 mai.

Atunci eu nu eram căsătorit. Părinții nici nu știau, eu nu le spun așa ceva, ei au aflat când am fost rănit. M-au adus noaptea la spitalul MAI, acolo nu era brigada de chirurgi, m-au transferat la Institutul de Medicină Urgentă, pentru că era necesară o intervenție chirurgicală urgentă. Și când eram în secția internare, o femeie a auzit numele și prenumele meu. Ea era din satul meu, a sunat imediat acasă și a spus că „fiul vostru a murit". Pentru că eram acoperit. Și atunci s-a început – surorile, rudele, toți au început să vină acasă cu lumânări. A doua sau a treia zi, am ieșit din reanimare, a venit sora și a văzut că eu sunt viu. Și mama era aici, aștepta jos, lângă Institutul de Medicină Urgentă. Nu le-au permis să urce. [După aceasta] am fost în căruciorul cu rotile un an întreg.
Se schimbă lumea, se schimbă oamenii, se schimbă totul în jur
La Chișinău e altă lume, aici nu sunt împușcături, aici oamenii poartă costume și fuste scurte. Nu au simțit că țara luptă, că toate acestea se întâmplă pe malul Nistrului. A fost obijduitor. Supărare mare. Supărare în suflet împotriva tuturor, pentru că totul s-a organizat anormal, peste tor erau trădători. Începând cu parlamentul, terminând cu comandantul. Noi trebuia să ne subordonăm unui singur stat major, dar nu așa, azi ocupăm un drum, iar mâine ni se spune să ne întoarcem. Mulți trădători au fost în structurile Ministerului Securității Statului și ale KGB, toți erau vorbitori de limba rusă. Oameni care au servit regimului de până atunci. În țara noastră tânără nu erau astfel de specialiști – nici la SIS, nici la MAI, nici în armată. Pe atunci, nici armată nu era, doar începea să se formeze. Ea s-a format la 3 septembrie, au început să-i mobilizeze pe cei care au revenit din Rusia, au început să creeze armata națională. Noi am mers cu pistoalele, automatele, cu scuturile, dat toate s-au dovedit a fi altfel.

Nu puteam să mă obișnuiesc cu viața pașnică. Dar trebuia să mă iau în mâini. Așa s-a întâmplat că timp de un an, nu am putut merge, eram prin spitale ba aici, ba în Ucraina, ba în România. Bani au cerut în Ucraina. Între Ministerele Sănătății din Ucraina și din Moldova erau acorduri bilaterale, contracte de tratament, dar eu nu eram eligibil pentru această categorie. Șefii noștri se pot opera în Ucraina, în Germania, în România, oriunde doresc, iar pentru oamenii de rând este foarte dificil. După război, m-a ajutat Voronin [Vladimir Voronin – cel de-al treilea președinte al Moldovei, fostul șef de la MAI], foarte mult m-a ajutat, pentru că nu voiau să mă trimită în Ucraina să mă tratez. Iar cu ajutorul lui Vladimir Voronin, la Ministerul Sănătății mi-au semnat o scrisoare și eu am fost operat la Kiev. După aceasta, a trecut mai puțin de o jumătate de an și am fost operat la București. Mai târziu, m-am simțit mai bine.
Apoi am mai lucrat în poliție. Dar mai târziu iar am început să mă simt rău: traumele pe care le aveam au început să-mi provoace probleme. S-au început durerile de cap. Și m-am concediat.. Nu am lucrat nicăieri timp de un an sau un an și jumătate, mă simțeam rău. Nu puteam să lucrez. Mergeam pe la policlinici, sanatorii, pe la babe. Nu puteam adormi fără pastile, a fost o perioadă foarte grea în viață. Nici nu vreau să-mi amintesc. În anul 1994, m-am căsătorit, iar în 1995 au apărut copiii. Atunci s-au schimbat banii, au apărut cupoanele, a fost foarte greu de trăit. Trăiam cu chirie. Doamne, aproape tot salariul mergea pentru chirie, toate produsele ne erau trimise din sat, chiar a fost foarte greu. Dar apoi am început să lucrăm, copiii la grădiniță și – înainte.

Se schimbă lumea , se schimbă oamenii, se schimbă totul în jur. Noi ne-am obișnuit să trăim într-o țară mare, iar când ne-am divizat – îmi amintesc, cum strigau în sat: „Dați-ne pământ". Ne-au împins aceste proiecte, au distrus kolhozurile și fabricile. Și au devenit țari cei care au fost președinți de kolhoz, directori de uzine și fabrici, ei au vândut toate acestea. Apoi s-a pornit al doilea val al acestor minciuni – au privatizat totul cu acele cupoane. Toți au sărăcit. Cum puteai lucra trei hectare de pământ, cu un cal sau fără el? Era foarte greu de trăit. Această perioadă a fost de tranziție – că noi am trecut din socialism direct în capitalism. Cine fură mai mult, acela are mai multe. Noi am fost educați într-un alt sistem.
Unul se ocupa de business, făcea bani, altul lupta de pomană
Față de mitingurile veteranilor am o atitudine] pozitivă. Au scos la hat această categorie de oameni. Că ei sunt săraci, e una, dar ei nu au fost protejați nici social. Când un om nu are ce mânca și nu are de lucru, nu are cu ce-și înterține familia... Sunt bogați și săraci, nu există cei de mijloc. 80 la sută trebuie să fie cei de mijloc, 10% bogați și 10% săraci. Iar la noi nu există clasa mijlocie, nu există oameni muncitori, nu se întâmplă nimic. Dacă cel care iese în piață ar avea de lucru, nu ar ieși în piață cu mâna întinsă. Ei, cei din parlament, primesc câte 40, câte 20 de mii, iar ăstuia îi dau o pensie de 600. Nu-i dreptate. Un judecător are câte 40-50 de mii, el trăiește bine, își cumpără ceva. Iar ăstuia 600 de lei nici pentru medicamente nu-i ajung. Aceștia [cinovnicii] (funcționarii) stăteau prin cabinete, iar acesta a plecat (la război). El i-a ridicat în fotolii. După război, am fost la un veteran cu dizabilități, el scotea podeaua și încălzea cu ea soba ca să nu înghețe. [Și eu] particip când am timp și revendicări reale. Dar când ei cer ceea ce țara nu le poate oferi, nu avem același drum. Sunt revendicări rezonabile. Trebuie să lucrăm. Dacă vrei să ai ceva, trebuie să lucrezi. Nu vei lucra, flămând vei umbla. Sau vei merge să furi și – la închisoare.

Mi-i obijduitor, e obijduitor pentru veterani. Cel care nu a fost la război, care nu a fost rănit și contuzionat, acela s-a ocupat de business, a vândut ceva, a făcut bani, și-a cumpărat apartament. Iar ăsta – a luptat de pomană. Asta-i tot. Atitudinea neglijentă a autorităților față de aceste categorii de oameni. Întotdeauna, ca pe o turmă de oi, îi cheamă la alegeri și îi uită pentru patru ani. De la alegeri până la alegeri nu fac nimic constructiv. Niciun președinte, niciun parlamentar, niciun ministru.
Nu oricine ar suporta ceea ceea ce am văzut noi.
Acolo [la Cocieri], nu s-a păstrat aproape nimic din ceea ce a fost atunci. Totul e distrus, au crescut copaci și mulți dintre cei cunoscuți au murit. Sentimentul de îngrijorare, când treci de posturile pacificatorilor. [În cap] nu se potrivește. Ce păzesc ei? Pur și simplu e obijduitor. Un scuipat în față tuturor oamenilor de stat, aceste posturi. Cum vor ei să unească, dacă tot mai mult se străduiesc să dezbine?

Îmi amintesc despre război, mai ales atunci când plouă. Mi-i rău. Când e vreme ploioasă, nori, se întâmplă că mă simt foarte rău. Vise urâte. Ceea ce mi s-a întâmplat – războiul. Emoțional – nu oricine ar suporta ceea ce am văzut noi. Mulți refuză [să meargă la război], pleacă înainte de a se porni, întorc capul, nu-și doresc asta. Dar problema trebuie abordată altfel: aici refuz, acolo refuz, dar cine va merge? Pentru ca mâine să fim impuși să vorbim în limba rusă, în chineză? Trebuie să apărăm limba noastră, pământul nostru. Acestea sunt cu noi de când lumea. Pentru că noi nu acaparăm, noi apărăm ce-i al nostru.
Oleg
Sîrbu
Oleg Sîrbu
Când calc pe pământul din Transnistria, încep să tremur
Am absolvit o școală profesională din Vulcănești. După armată, m-am căsătorit și la 16 mai 1992 s-a născut copilul. Atunci trăiam în satul în care m-am născut – la Chițcani, raionul Telenești. Aveam 22 de ani. Tata a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost invalid de gradul întâi. Au apărut zvonuri că ne-au atacat cazacii și el a considerat că eu trebuie să merg să apăr pământul nostru de cazaci. Am cântărit bine toate acestea, dar cuvintele tatei erau lege pentru mine, noi am fost educați altfel, nu așa ca noile generații – nu sunt ascultători. Tatăl meu a educat șapte copii, toți au căpătat studii. Și uite că eu am plecat la comisariatul militar și am scris cerere ca să plec să apăr pământul nostru. Am așteptat luna iunie, a venit ordinul de încorporare, în care mă întrebau dacă sunt gata să plec. Am răspuns că sunt gata să-mi apăr patria. În același timp, au început să moară mulți dintre cei cunoscuți. Și îmi era foarte greu din cauza că mor oameni tineri. Eu trebuia să merg să apăr, așa cum a apărat tatăl meu.

Mama a decedat în anul 91, tata încă trăia. El mă îmbrățișa, plângea. Și soția plângea, mi se născuse deja copilul. Eu lăsam copilul pentru a merge să-mi apăr patria. Plângeau, mă rugau să am grijă de mine. Țin minte cum tata îmi povestea că el a ajuns până la Berlin, a fost artilerist, a fost rănit și i-au amputat un picior. A fost greu, dar ce era de făcut? Dacă nu aș fi mers eu, altul ar fi plecat. Știți, poate că ar fi fost altfel.

Am plecat în OMON, am scris cerere ca să devin polițist. Și atunci s-a început conflictul cela. Până a trece examenul medical, am început să lupt împreună cu brigada. Am fost la Cocieri, la Coșnița, apoi, la 19 iunie, ne-au „aruncat" la Bender.

Ar fi trebuit să mor de trei ori
Cele mai grele zile au fost 19-20-21 iunie. Lângă cinematograful „Drujba" („Prietenia"). Un băiat abia fusese adus, l-au lăsat acolo cu lunetistul și imediat, din cealaltă parte, l-au împușcat în cap. Unul a fost împușcat direct în gură. A fost greu. La război, trebuie să fii atent, să privești mereu prin părți. Și dacă nu-l vei împușca tu, te va împușca el.

În tot războiul, la Bender, ar fi trebuit să mor de trei ori. Lunetiștii trebuiau să mă împuște de trei ori. Eu eram în grupul antiaerian, aveam armură. Când mergeam prin oraș după cei răniți sau morți, mă roteam mereu în jurul turnului, cu MT-LB și, dacă nu m-aș fi rotit, m-ar fi nimerit cu pușca. Cei mai mulți dintre noi mergeau ziua. Dar cele mai crâncene lupte erau noaptea. De trei ori au ochit anume în mine, dar nimereau în ambuscadă, în cazarmă, în cetate. Baza noastră era la comisariat. Dar noi înnoptam și în MT-LB. Voluntarii – femei din Căușeni – ne aduceau mâncare,. Mâncam rații uscate. Când nu aveam încotro, mâncam ce aveam. S-a întâmplat că nu aveam mâncare, dar am supraviețuit.
De două ori am fost acasă: o dată am venit din Bender, iar a doua oară au fost probleme cu rulmenții de la MT-LB, trebuia să mergem în raionul Orhei și să-i înlocuim. În aceste două zile, noi eram acasă. Credeam că și aici [la Chișinău] e război. Acolo noi luptăm, dar și aici luptăm. Era situație de urgență, era îngrijorător. Noaptea am dormit acasă, iar a doua zi – înapoi. A fost greu să-mi las fiica – era mică, avea trei luni. Și aveam ochii în lacrimi. Dar trebuia să-mi fac datoria până la capăt. Eram patriot și sunt patriot al Republicii Moldova. Dacă zic „da", înseamnă că voi face. Dacă „nu", nimeni nu va putea să mă convingă. Așa îmi e caracterul.

La Bender, a fost foarte greu de luptat, pentru că acolo sunt case. Erau lunetiști. Într-un echipaj – cinci persoane. Doi oameni din mașina mea au fost uciși de lunetiști. Cine crede că nu a fost război, nu, acesta a fost un război foarte grav. De ziua mea de naștere, au scos tehnica din Bender. Îmi amintesc bine despre aceasta. Și s-a anunțat armistițiu. Au rămas polițiștii care nu aveau tehnică. Așa s-a terminat războiul. Se consideră că a fost un conflict militar. Nu știu, cui i-a trebuit aceasta, dar a fost ce-a fost. Au murit oameni nevinovați, au rămas mame fără copii, soții fără soți.
Dacă m-ar privi cineva dintr-o parte, ar spune că ceva nu e în regulă cu mine.
M-am întors, dar nu am simțit că vom trăi în pace și că nu va fi război. A trecut, treptat. Noi toți eram nervoși. Mulți s-au ales cu contuzii. Am văzut multe de toate. Trebuia să fie trimiși la spital, la tratament, toți cei care au ținut automatul în mână, să fie tratate dereglările psihice, să se calmeze. Dar pentru noi nu au făcut nimic. Poate, pentru ofițeri. Poate că ei au beneficiat de aceasta, dar noi, sergenții, nu. Acum ne oferă sanatoriu gratuit o dată la trei ani. Și aceasta e puțin. Măcar să fie o dată pe an, ar fi fost mai bine, ne-am fi tratat ca oamenii, ne-am fi odihnit cât de puțin. Ne promit de 28 de ani. Mulți veterani au murit deja, mulți mor, toți sunt bolnavi. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu că la cei 53 de ani ai mei, nu am fost bolnav grav. Dar de alții, de toți veteranii, mi-i milă.

Aceste două luni mi-au lăsat durere, amintiri în suflet. Sincer vorbind, când calc pe pământul din Transnistria, încep să tremur, emoțiile sunt foarte puternice. Mai ales la Bender – pot apărea și lacrimile. Pentru că eu știu ce a fost acolo. Îmi amintesc imediat toate străzile, cinematograful „Drujba". Îmi amintesc și încep să tremur. Dacă m-ar privi cineva dintr-o parte, ar spune că ceva nu e în regulă cu mine.

Acum, după 28 de ani, este la fel de greu. Încerc să nu-mi amintesc. Țin minte, când eram mic, cel mai mic din familie, îl întrebam mereu pe tata despre război, cum au luptat ei. Îi apăreau lacrimile și spunea: „Mai bine nu mă întreba". Eu am două fiice și iată că acum le spun la fel: „Mai bine nu-mi puneți astfel de întrebări". Ele mă întrebau mai devreme, dar eu nu le povesteam totul, ca să nu le fie greu, să nu-și amintească. Iar atunci când le explicam, întotdeauna era altfel, nu așa ca acum, cu dumneavoastră – eu încerc să răspund sincer.
Niciodată în viață nu m-am gândit [că poate fi război], pentru că în perioada Uniunii Sovietice trăiam foarte bine. Pâinea costa 16 copeici, salamul – 2,10. Era o singură lege pentru toți. Iar acum, pâinea e 5 lei, mâine va fi 6, iată acum, e 7,50. Eu cred că guvernul trebuie să controleze toate acestea. Cred că avem un sistem corupt și din această cauză, niciodată nu va fi așa cum a fost. Înainte era bine. Ai urcat în tren, ai plecat la Moscova. Am o soră la Moscova, alta în Turkmenistan. Nu contează: eu sunt moldovean, cineva e bulgar, altcineva e găgăuz, vorbitor de limba rusă. Noi toți suntem oameni. Noi am trăit în Uniunea Sovietică, pentru că suntem frați.

Nu regret că am fost acolo, nu regret nimic. Noi nu am mers acolo pentru bani. Nu pentru a ni se da apartamente sau pământ. Eu nu mă gândeam să ni se plătească pentru aceasta. Știu că tata mi-a spus că aceasta este patria mea, pământul meu pe care m-am născut și trebuie să-l apăr de cazaci – despre ei circulau zvonuri. [La fel] a fost agresiune [din partea] armatei a 14-a din Rusia.

În timpul războiului, mi-am rănit o mână de la explozia unei grenade. Voiam să rămân în poliție, în OMON. Am trecut examenul medical, dar chirurgul a spus că, cu degetul meu arătător [traumat] nu mă vor lua, că în poliție trebuie să fie oameni demni, frumoși. Dar când am luptat, nu m-au întrebat de rănire. Până la urmă, nu am trecut examenul medical și am rămas să lucrez. Regret, desigur că regret [că nu am rămas în poliție]. Înainte, poliția era altfel educată, era altă conducere. Când vedeai un polițist, aveai altă atitudine față de el. Iar acum, să mă scuzați, oamenii nu se uită la câini așa cum se uită la poliție. Sau nu-și îndeplinesc datoria normal, sau... nu înțeleg. Alți oameni au crescut. Nu e poliția pe care aș vrea s-o văd. E nevoie de o lege. Și omul trebuie să răspundă conform acesteia dacă va face ceva împotriva poliției.

După război, la început, a fot greu. Era puțin de lucru, banii nu ajungeau. Reiese că din cauza aceasta, toți sunt nemulțumiți. Ca și acum: oamenii sunt nemulțumiți de toate, pentru că nu le ajung 5-6 mii de lei pentru o familie. Apoi m-am mutat la Chișinău, m-am angajat la lucru. După război, în anul 2002, am absolvit facultatea de drept, iar până la război, eram macaragiu electrician – asta era prima mea specialitate.
Mi-am pierdut familia, am pierdut apartamentul, am pierdut totul
Sunt unul dintre veteranii care dorește să facă ceva pentru veteranii de război, pentru ca noi să trăim bine, dar nu numai noi. Și poporul, și copiii. [Cei care vin la proteste] – acum, aceasta este o grupare și acolo sunt oameni care nici nu au luptat. Se consideră veterani de război. Îmi pare rău că ei primesc bani [pentru organizarea protestelor], pentru care în curând vor trebui să răspundă. Ei iau bani și doresc să mai organizeze vreun partid, dar nu vor reuși nimic. Nu au încredere în oameni. Ei au mințit deja. M-au mințit și pe mine.

În anul 2016, când a fost numit guvernul lui Filip, m-au „agățat" cumva și mi-au deschis dosar penal, eu fiind președintele organizației veteranilor de război din sectorul Botanica. Au trecut patru ani și instanța primară încă nu s-a terminat. Noi, veteranii de război, nu am ieșit niciodată pentru a distruge ceva. Noi ajutam poliția, urmăream persoanele agresive, le duceam într-o parte ca să nu incendieze ceva, așa cum a fost în anul 2009. Iată pentru ce noi, veteranii, suntem acolo. Am fost lângă comandantul OMON, în susținerea lor, pentru că erau puțini polițiști. Am fost mereu acolo. Au fost foarte mulți provocatori. Iar acum, în cazul lor sunt deschise doar patru dosare penale. Atunci m-au lăsat până lângă parlament, toți cei din poliție mă știu, eu nu sunt o persoană agresivă. M-au lăsat să trec prin cordoane. Când am intrat, acolo, în parlament, erau deja oameni, uși deteriorate, totul era deteriorat. Iar mie mi-au spus mai târziu [în cadrul dosarului penal] că la ora patru și jumătate, eram lângă parlament, deși eu nici nu am fost acolo.

Așa s-a întâmplat că mi-au „agățat" un dosar penal. Mi-am pierdut familia, am pierdut totul. Ne-am despărțit cu soția din această cauză, am pierdut apartamentul. Nu pot să povestesc totul. „Mulțumesc" lui Năstase, Platformei DA... Și iată, ei ne-au mințit, ne-au spus că vor face ceva. În opoziție erau trei partide, cuiva dintre ei au deschis vreun dosar penal? M-au găsit pe mine. Îmi este foarte greu. Și e obijduitor, dar nu pot să-mi părăsesc țara – pot, dar ceva mă ține. Mă doare pentru ceea ce se întâmplă aici. Dar mă gândesc mereu că ceva se poate schimba.


Text: Mihail Calarașan
Portrete foto: Mihail Calarașan
Cronică foto militară: Tudor Iovu, "Poduri de foc. Сronica în alb-negru a unui război"
Design: Cristina Demian

Cu susținerea Mediaseti

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: