Pandemia de COVID-19 ne-a luat pe toți prin surprindere. E una când se întâmplă la mii de kilometri de tine și cu totul altceva când scrii știri și observi zi după zi cum se apropie de țara ta, de oamenii pe care îi iubești. La fel ca mulți alți moldoveni, editorul NM Stela Untila si familia ei, compusă din patru membri (și un motan) a decis să se autoizoleze la domiciliu. Dar profesia de jurnalist presupune continuarea muncii în orice condiții, mai ales în cele de criză. Și chiar dacă e duminică. Colega noastră și-a împărtășit impresiile, gândurile și sentimentele despre munca în condiții de autoizolare într-un „jurnal” pe care îl publicăm pe site-ul NM.
7:40 Bună dimineața. Ceasul îmi amintește că astăzi e zi de muncă. Ieri am avut liber și credeam că voi sta până târziu, însă am adormit puțin după ora 21. Fug în duș ca să mă trezesc, la 8:00 începe tura.
Healthline
8:45 S-a trezit Bogdan. E dezamăgit să audă că „mama azi lucrează”. Mă roagă să nu lucrez, iar când vede că nu are sorți de izbândă, mă roagă să îl las să stea „cumințel” lăngă mine. Știm amândoi că nu va funcționa, iar bunica îmi sare în ajutor și îl atrage în sufragerie. Eu mă mut la mama în cameră, cât Valera încă doarme.
9:00 Sunt pregătită de briefingul tradițional. Ministrul Sănătății întârzie vreo 10 minute, iar eu am timp să deschid geamul. E cod galben de vremea rea, dar nu mi se pare așa grav. Nu e decât o ploaie. Afară totu-i cenușiu și mă bucur că ieri a fost cald și soare. Ne-am luat inima în dinți și am mers cu Bogdan la plimbare. Ne-am dus la lacul din Dânceni, dar aceeași idee de evadare au avut-o și alții. Erau cel puțin vreo 10 familii cu copii, dar toată lumea și-a găsit câte un colț și am stat izolați unii de alții. Începe briefingul. Aștept să aflu dacă sunt cazuri noi de COVID-19. Urăsc această denumire. Și virusul. Și carantina. Și toată situația asta aiurea în care ne-am pomenit. Nu anunță niciun caz nou, sunt tot 80, ca și aseară. Și niciun deces (slavă Domnului!). Ministrul spune că se bucură că plouă, pentru că mai puțini vor ieși din casă.
9:30 Încerc să mă concentrez la știri, dar n-am niciun chef. Deschid geamul, las aerul rece să pătrundă în cameră. Pare o zi obișnuită. Dar nu e. Coronavirusul nu a plecat nicăieri, iar carantina continuă. Timp de 14 zile am ieșit din casă doar de două ori.
11:00 Vorbesc la telefon cu șefa mea, Galea. Discutăm despre un material care trebuie publicat, e vorba despre o femeie care a fost suspectă de infectare cu coronavirus și a povestit ce a trăit timp de 48 de ore, până a primit rezultatul analizelor. Trebuie să iau o reacție de la Ministerul Sănătății, să lămurim câteva detalii pe care le-am aflat, dar i-am telefonat mai devreme și nu mi-au răspuns, de aceea decidem să revenim mâine asupra comentariului de care avem nevoie. Directorul Spitalului Republican a confirmat pentru jurnaliștii de la altă instituție de presă că un medic reanimatolog s-a molipsit de COVID-19, de asta i-am sunat pe cei de la minister, dar nu am reușit să obțin o confirmare. E duminică.
11:30 Eu continui să scriu știri, ei se joacă în sufragerie. Aud ceva despre dinozauri. Bogdan dă buzna în camera mea ca să mă întrebe dacă T-Rex e carnivor sau erbivor (pasiunea față de dinozauri nu îl lasă de vreun an). Taică-su încearcă să îl scoată din cameră. Argumentul că mama lucrează nu îl impresionează. Îi promite ciocolată și bătălia e câștigată.
12:30 Ai mei mă cheamă la masă, dar nu am niciun chef. În primele zile de carantină ronțăiam mereu câte ceva și chiar m-am bucurat de avantajele de a lucra de acasă. În ultimele zile nu am poftă de nimic, parcă vreau ceva, dar nu știu ce. Mama o să se supere, așa că mă duc la masă.
13:00 Mă întorc la știrile mele. Prânzul a fost un fiasco, Bogdan a vrut să stea la mine în brațe, se vede că i se făcuse dor, iar eu mă simt vinovată că nu reușesc să îi acord mai multă atenție. Mama și Valera au discutat numai despre coronavirus, situația din Italia, situația din China, vaccin și teorii consipiraționale despre cum „toți mint” și „guvernul face totul anapoda”. Nu mai rezist și le sugerez să se facă medici sau măcar politicieni, că prea le știu pe toate. Ei se supără, eu mă supăr. Mă întorc la știri.
14:00 Valera îmi aduce un ceai, iar eu sunt recunoscătoare că se ocupă de copil. Mi-e dor de o zi normală. De obicei, weekend-urile erau pentru familie și neapărat ieșeam undeva. Acum, coronavirusul ăsta blestemat ne ține între patru pereți. Mă gândesc că peste o săptămână e ziua lui Bogdan și mi se face trist. De fiecare dată până acum am dat petrecere de ziua lui și îi adunam pe toți cei apropiați. Era o tradiție ca măcar o dată pe an, de ziua lui Bo, să ne adunăm cu toții. Iar anul ăsta vom sta izolați. Îmi setez reminder să nu uit să îi comand un cadou. Cu cât mai mare sentimentul de vină, cu atât mai scump cadoul. Deși, probabil, nu ar trebui să cheltuim bani acum. Cine știe ce ne mai așteaptă.
15:30 Iau o pauză. Dau o raită pe la frigider, dar nu mă atrage nimic. De vreo săptămână vreau ceva și nu știu ce. De obicei, reușesc să mă amăgesc cu ciocolată, dar tot mai rar îmi reușește, în ultimul timp. Îmi amintesc din nou despre plimbarea de ieri. În afară de faptul că ne-am tot dezinfectat mâinile la fiecare 20-30 de minute, aproape că am reușit să uităm de pandemie. În timpul liber evit să citesc despre asta, simt că e mai bine așa pentru starea mea. Ieri l-am ascultat doar pe Komarvovski, e un pediatru ucrainean care mi-e tare drag și în care am încredere. Calmul lui și apelul la gândirea logică îmi face bine.
16:00 Am anunțat vecinii că la 18:00 e flashmobul în care vom aplauda medicii de la balcoane. Avem un grup de viber în care se discută problemele blocului. Mi-a răspuns numai unul. Am emoții și sper să fie cât mai mulți. Bo e entuziasmat, s-a săturat și el de rutină. Vedem.
17:10 Briefingul de după amiază. Un reprezentant al Ministerului Sănătății anunță încă 14 cazuri noi de coronavirus. 94 în total. Ne apropiem de o sută. Nu mă mai impresionează așa mult, m-am obișnuit că în fiecare zi apar cazuri noi. Primele m-au speriat, acum e o rutină și asta.
18:00 Am ieșit la balcon și am aplaudat. Am fost trei familii, în total. Dar am înțeles că se va repeta în fiecare duminică flash mob-ul. Poate săptămâna viitoare vom fi mai mulți.
18:40 Soțul meu a decis să mă înveselească și a făcut comandă de mâncare de la un restaurant. S-a echipat serios pentru venirea curierului: mănuși de unică folosință, mască peste nas și gură și ochelari de protecție. Săracul curier s-a cam speriat, dar apoi am râs cu toții. Mâncarea a fost așa și așa, ai mei zic că mi se atrofiază simțurile, căci nimic nu îmi place. Eu cred că mi-e dor de aer curat.
20:00 Ne-am jucat cu Bobo și ne-am uitat la filme animate despre dispariția dinozaurilor. Ne pregătim de culcare, în ultimul timp la ora 21:00 dorm deja.
21:00 M-am băgat în pat și mi-am pus o picătură de parfum pentru bună dispoziție. Soțul m-a trimis să îl spăl, a zis că nu poate dormi, i s-a părut prea puternic. Niciun romantism în casa asta.
21:15 Am încercat să mă rog, dar nu am reușit să ajung la starea de spirit potrivită, așa că am renunțat. Apoi am încercat să vorbesc cu mine însămi, să înțeleg ce simt. Furie și revoltă, cred că asta e. Acel sentiment când ți se face o nedreptate sau ești pedepsit fără merit. Asta simt. Nu am meritat niciunul să trecem prin perioada asta de incertitudine și nesiguranță. Dar, probabil, nimic nu este întâmplător. Poate că a venit timpul să învățăm niște lecții. Să apreciem ceea ce avem și să păstrăm doar lucrurile cu adevărat importante. Eu cred că mi-am învățat lecția, pe cuvânt! Mă gândesc că poate mâine mă voi trezi și voi afla că totul a fost un vis urât. Ar fi prea frumos. Noapte bună.
Shutterstock
If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.
