Istoricul și politologul polonez Piotr Oleksy a analizat modul în care Uniunea Europeană încearcă să construiască un spațiu de dialog despre trecut, felul în care discuțiile despre Holocaust și Gulag modelează cultura europeană a memoriei, de ce fără acest proces nu putem vorbi despre o Europă comună și ce experiență unică poate aduce Moldova în această dezbatere.
Împreună cu prietena mea moldoveancă Carolina am vizitat Muzeul Național de Istorie a Moldovei din Chișinău. Ne-am oprit pentru o clipă lângă un tablou care înfățișa o scenă de bătălie din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
— Când mă uit la acest tablou, niciodată nu știu — sunt ai noștri cei care bat sau pe ai noștri îi bat, — a comentat Carolina, surprinzând cu exactitate ambiguitatea privirii moldovenești asupra istoriei secolului XX.
S-a întâmplat în 2012 sau 2013. Pe atunci eu consideram că disputele despre memorie sunt o trăsătură caracteristică a Europei de Est contemporane și a Balcanilor. Eu priveam Uniunea Europeană ca pe un spațiu unde oamenii mai mult se ceartă despre taxe, accesul la piața muncii sau drepturile comunității LGBT. Câțiva ani mai târziu, în 2020, am fost invitat să lucrez într-un proiect științific dedicat „culturii europene a memoriei”. În el au participat istorici și sociologi din Polonia, Ungaria, Franța, Germania și Canada. După primele discuții ne-am convins că încă suntem departe de o memorie europeană comună și că trecutul, ca și înainte, poate atât să unească, cât și să divizeze. În interiorul însăși al UE el rămâne obiect al disputelor și instrument al luptei politice. Cu toate acestea, anume UE ne oferă instrumentele pentru discuții, unde fiecare voce are șansa să fie auzită. După câțiva ani de lucru la acest proiect, m-am convins că principiile fundamentale ale culturii europene a memoriei sunt polifonia și arta consensului, chiar dacă atingerea acestuia este foarte dificilă.
Uniunea Europeană a fost creată pentru a elibera continentul de războaiele aprinse de naționalism, lupta pentru resurse și stereotipurile naționale reciproce. Acest proiect a început cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Economică Europeană – Integrarea economică urmărea să lege statele într-un ansamblu, astfel încât războiul dintre ele să devină neavantajos. Cea politică a venit ulterior, ca o continuare firească. Totuși, odată cu crearea Uniunii Europene în 1992, a devenit clar că este și un organism care are nevoie de propria identitate, simboluri și valori ce să-i unească pe locuitorii săi. Întregul proiect de la bun început era orientat spre reflecții despre viitor, dar trecutul dureros nu poate fi șters. Fără memorie comună nu există identitate comună.
În anul 2000, la Stockholm, a avut loc o mare conferință internațională dedicată educației, memoriei și cercetării Holocaustului. În rezultatul muncii istoricilor din patruzeci și cinci de țări a fost instituită Ziua Internațională de Comemorare a Holocaustului. Din acel moment a devenit unanim recunoscut că memoria despre Holocaust și lupta cu nazismul sunt fundamentul culturii europene a memoriei. Mitul unificator a devenit concentrarea pe memoria victimelor, mișcărilor de rezistență și victoria asupra celui de-al Treilea Reich. Principalul slogan, care a definit discursul memoriei, a devenit „Niciodată mai mult Auschwitz”. Această temă a devenit esențială în discuțiile despre natura comunității europene. Cunoscutul istoric britanic Tony Judt afirma chiar că „recunoașterea Holocaustului – este biletul modern în Europa”.
Situația s-a complicat când, în 2004, la UE s-au alăturat opt țări ale fostului bloc estic: trei republici baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria și Slovenia. Curând a devenit clar că memoria lor este concentrată pe traumele pe care partenerii lor occidentali nu le înțeleg.
La 24 martie 2004, la Leipzig, ministrul Afacerilor Externe al Letoniei, Sandra Kalniete, a rostit un discurs intitulat „Vechea Europă, Noua Europă”. Pornind de la propria experiență — tatăl lui Kalniete a fost deportat de NKVD în Siberia — ea a declarat, printre altele:
„După război și vărsare de sânge era pe deplin clar că doar puțini erau în stare să privească în față adevărul amar, în special acel fapt că teroarea încă domnea pe teritoriul jumătății Europei, că dincolo de cortina de fier regimul sovietic realiza genocid împotriva popoarelor est-europene, precum și împotriva propriilor cetățeni. 50 de ani istoria Europei a fost scrisă fără noi. (…) [Materialele] de arhivă dovedesc că ambele regimuri – nazismul și comunismul – au fost la fel de criminale. Nu se poate căuta diferențe între ele doar pentru faptul că una dintre părți s-a dovedit a fi printre învingători. (…) Istoria modernă a țărilor Europei de Est, cum este Letonia, care din nou se întorc în Europa, este la fel de dramatică. Asemenea lucruri nu trebuie să se repete niciodată. Anume de aceea eu consider că nu există Europă Veche și Europă Nouă. Există o singură, unică Europă, în care fiecare om este de neprețuit”.
Cuvintele ministrului Afacerilor Externe al Letoniei au provocat uimire și chiar indignare în presa germană. Până acum Holocaustul în Occident era considerat un fenomen absolut unic. Faptul că șefa MAE a Letoniei l-a comparat cu alte crime a fost perceput ca o încercare de a diminua importanța exterminării evreilor. Această atitudine ilustrează bine cuvintele Simonei Veil, personalitate politică franceză, fostă președintă a Parlamentului European și fostă deținută a lagărului de concentrare Auschwitz:
„În special, în unele țări ale Europei de Est semnificația Șoah-ului rămâne insuficient înțeleasă. În urma manipulărilor regimurilor comuniste (…) memoria despre suferințele cauzate acestor popoare de către ocupanții naziști a acoperit memoria despre suferințele cauzate evreilor, uneori chiar cu acordul tacit al acestor popoare. (…) Mai rău e că: memoria și istoria uneori sunt supuse unei manipulări atât de puternice încât, indicând asupra suferințelor cauzate de sovietici, ele servesc drept justificare antisemitismului. În epoca în care Europa se deschide către Est, asemenea distorsionări provoacă o extremă îngrijorare, deoarece aceste presupuse contradicții istorice, în realitate, privesc însăși esența identității Europei viitoare”.
Între vechii și noii membri ai UE a apărut un soi de concurență în sfera memoriei. Trauma Holocaustului concura cu trauma Gulagului. Pentru ambele părți această dispută era principială. Societățile occidentale considerau memoria despre exterminarea evreilor drept criteriu universal al cruzimii, cu care nimic nu putea fi comparat. Pentru noii membri ai UE, amarnic afectați de represiunile comuniste, aceasta însemna relativizarea propriei experiențe tragice. Occidentul acuza Estul de antisemitism. Estul acuza Occidentul de ignoranță istorică și morală.
Totuși această dispută a adus rezultate concrete. În 2007, Comisia Europeană a lansat programul Active European Remembrance, în cadrul căruia au fost finanțate proiecte legate de perpetuarea memoriei atât despre crimele naziste, cât și despre cele staliniste. În 2008 a fost instituită Ziua Europeană a Memoriei Victimelor Stalinismului și Nazismului, care este marcată pe 23 august. În 2010, în Parlamentul European și-a început activitatea Grupul pentru reconcilierea istoriilor europene (Reconciliation of European Histories Group), sub președinția Sandrei Kalniete. În mai și iunie 2011, la sediul Parlamentului European au avut loc expozițiile Birch Bark Letters from Siberia și Your Past is Our Past. Un rol enorm în răspândirea cunoștințelor despre crimele aparatului represiv sovietic l-a jucat de asemenea cartea lui Anne Applebaum „GULAG”, publicată pentru prima dată în 2003 (a primit Premiul Pulitzer în 2004).
Zeci de ore de discuții cu colegii din Europa de Vest nu îmi permit să afirm că ei în prezent conștientizează pe deplin amploarea și semnificația terorii comuniste în Europa de Est. Cu toate acestea, sensibilitatea față de aceste chestiuni astăzi este mult mai mare decât zece ani în urmă. Și ce este cel mai important — purtând aceste dispute, nu îmi revine să explic totul de la zero — există surse, materiale și programe educaționale la care pot face referire.
Nu există îndoieli că istoria este exploatată în întreaga lume pentru a ațâța vrajba – atât între țări, cât și în interiorul lor – în scopuri politice de scurtă durată. Același lucru se întâmplă și în UE. Un exemplu recent poate servi reînnoirea disputei polono-germane despre compensația financiară pentru distrugerile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau veto-ul bulgar asupra începerii negocierilor despre aderarea Macedoniei de Nord la UE, motivat de probleme de memorie și identitate. Formarea culturii europene a memoriei — este un proces neîntrerupt, și nu o stare care poate fi atinsă odată.
Moldova poate aduce în Uniunea Europeană o experiență unică. Printre locuitorii ei sunt descendenți ai victimelor atât ale fascismului, cât și ale comunismului. Memoria ambelor crime aici este vie. De-a lungul multor ani ea a servit și servește până acum drept instrument pentru ațâțarea disputelor politice. Reevaluarea onestă, intelectuală și morală a crimelor trecutului rămâne în continuare extrem de necesară – atât în Moldova, cât și în întreaga Europă.
Și atunci întrebarea despre faptul dacă îi bat pe ai noștri sau ai noștri îi bat poate să treacă pe plan secundar.
Traducere din poloneză: Irena Șevcenko
Dr. Piotr Oleksy — istoric și politolog polonez, colaborator al Universității „Adam Mickiewicz” din Poznań și al Institutului Europei Centrale din Lublin; autor al cărții „Naddniestrze. Terror tożsamości”.
Articolul este publicat în cadrul proiectului Piața europeană, cu sprijinul Centrului Mieroszewski.
Abonați-vă la canalul de Telegram NewsMaker în română. Relatăm despre cele mai importante știri din țară și de peste hotare.
Vreți să susțineți ceea ce facem?
Puteți contribui la realizarea jurnalismului calitativ. Pentru aceasta, puteți contribui printr-o donație unică prin sistemul E-commerce de la maib sau puteți întocmi un abonament lunar pe Patreon! În acest mod, puteți fi parte a schimbării în bine pentru Moldova. Datorită contribuției dvs, noi vom avea posibilitatea să transformăm în realitate și mai multe proiecte noi și importante și, ceea ce este la fel de important, să rămânem independenți. Indiferent de mărimea contribuției, veți primi un mic cadou. Accesați linkul pentru a fi complicele nostru. Nu este greu, ba chiar plăcut.
Susțineți NewsMaker!
