Irina Dicusară are 28 de ani și este ex-campioană a Moldovei la karate, juniori. De 9 ani locuiește în Danemarca, unde a pus bazele a două startup-uri, îi învață pe danezi să își calculeze taxele și s-a căsătorit cu o altă femeie. Într-un interviu pentru NewsMaker, Irina Dicusară a vorbit despre copilărie, stereotipuri, traume, diferența de mentalitate și stilul de viață danez.
Cine este Irina?
Cred că sunt un mix. Fac terapie de un an și în această perioadă am reușit să mă apropii de definiția a cine este Irina, dar nu cred că tot timpul sunt aceeași persoană. Sunt unele momente în care vreau să fiu „in peace and quiet” (în pace și liniște, engl) și atunci am descoperit că sunt mai introvertă decât știam, iar în alte momente descopăr și o parte extrovertită. Deci, încă mă descopăr, dar sunt aproape de a afla și a avea o definiție 100% a ceea ce sunt.
Cum a fost copilăria ta? Ce jocuri îți plăceau? Părinții încercau să îți orienteze preferințele în materie de haine sau activități?
Eu sunt născută la Chișinău din părinți care au crescut la țară. Între 10 și 14 ani am locuit fără mama. Așa erau timpurile. Maică-mea era ambițioasă și voia ca noi să mergem la școli bune, la activități extrașcolare și de asta și a fost nevoită să plece. Ca să am eu o copilărie din care să nu-mi lipsească nimic, a trebuit să nu am un părinte. Înainte ca maică-mea să plece îmi amintesc că nu-mi plăcea să mă joc cu păpușile, le rupeam capetele. Tot timpul mi-a plăcut să prietenesc cu băieții. Alergam, jucam fotbal, uram bigudiurile, uram să mi se facă părul creț, dar mama voia să mă poarte prințesă. Mă machia încă de pe la șapte ani. Atunci nu înțelegeam, dar acum mă uit în spate și mă întreb: de ce a făcut asta? Eu nu prea am fost întrebată ce îmi place și ce vreau. Nu mi s-au dat opțiuni. Am descoperit pe parcurs că, din cauza că nu am fost întrebată ce prefer sau ce aleg, am avut dificultăți mai târziu să pot să fac alegerile mele ca adult. Dar bineînțeles, dacă te uiți la copilăria fiecărui om, sunt și părți pozitive, și mai puțin pozitive. Pot să zic că am avut parte de ambele, într-un mod relativ balansat.
Irina Dicusară/arhivă personală
Cum a fost adolescența ta?
Adolescența mea a fost tristă, pentru că mama nu era acasă. Dacă adolescența începe în mod normal la 12-13 ani, a mea a început mult mai devreme, pentru că fratele meu a fost bolnav. Pentru că era sărăcie, trebuia de investit în tratamentele lui și nu mai puteam să am parte de ce voiam eu. Dacă exista o banană, el primea două treimi și eu una. A trebuit să cresc mai repede decât se întâmplă de obicei. Mama a plecat când aveam 10 ani și cred că atunci am devenit adolescentă, pentru că eu găteam, eu îl duceam și îl aduceam de la școală, făceam împreună temele lui. Practic am fost mama lui.
În adolescență mă comportam cum voiam eu. Am fost tot timpul băiețoasă. Purtam hanorace, pantaloni sport și am avut o profă, care odată m-a oprit după lecții și mi-a spus că dacă o să continui să port haine sport, nici un băiat nu o să se uite la mine, trebuie să am grijă de mine, să mă îmbrac mai feminin. Mergând acasă, a fost foarte tristă, pentru că știam că o să ajung și n-am cui spune. Taică-meu nu era treaz mai niciodată și mamei nu puteam să-i spun că ea nu era și suna o dată pe săptămână. Cred că eram foarte singură. N-am urmat însă sfatul profei, am continuat să fiu eu însămi și n-am considerat că sunt neatrăgătoare. Îmi amintesc că de la o vârstă fragedă am avut curajul să aleg ce-mi plăcea. Chiar dacă asta era cu multe confruntări, scandaluri. Mă zbăteam să mă comport așa cum simțeam că-mi era identitatea.
Cum a fost perioada de autocunoaștere, când ai înțeles despre tine cine ești și cum ai fost acceptată de oamenii apropiați, de cercul de prieteni, rude?
Mama mai are șapte frați. Eu aveam doar verișori băieți, eram singura fată. Aflându-mă mereu printre băieți, nimeni nu-și punea întrebarea de ce joc fotbal sau de ce mă joc cu mașinile. Era ceva normal să mă comport ca verișorii mei. Comunitatea LGBT era un subiect tabu în familia mea, de asta și nu apăreau întrebări.
Aveam opt ani când prima dată mi-a plăcut de-o fată. I-am zis vecinei mele de sus, mama fetei ăleia, să vină la fereastră, că eu am făcut o felicitare pentru fiica ei, să i-o transmit. Era ceva romantic, eu credeam că vreau să fiu prietenă cu ea. Știam bine că era altceva, dar nu știam ce e. Pe parcursul anilor știam că nu simt pentru unele fete același lucru ca pentru prietenele mele din clasă, era altceva, dar nu puteam găsi definiția și să le explic ce înseamnă asta.
Cu apariția internetului, am dat un search pe Google, am scris „sunt fată și îmi place de o fată”. Aveam 14 ani și atunci totul a început să aibă sens. Doar prietenii și fratele meu știau. Adulților eu niciodată nu am avut curajul să le spun. Până la vârsta de 20 de ani, când mama a descoperit, căutând la mine în telefon, în mesaje, invadându-mi spațiul privat.
Irina Dicusară/arhivă personală
La 19 ani, după ce am absolvit colegiul, m-am mutat în Danemarca. Mama era mare fan Eurovision. În acel an, el se organiza în Danemarca și mama a venit să mă viziteze. Între timp, pentru că mama vorbea engleza, a rămas să lucreze peste vară, respectiv am locuit împreună patru luni. Într-o zi eu dormeam, iar ea a intrat la mine în computer, a început să citească mesajele mele. Așa mama a descoperit că aveam prietenă. Atunci multă lume deja știa, dar ei încă nu îi spusesem, pentru că știam bine cum o să reacționeze.
Sincer, de la nimeni nu am primit vorbe mai tăioase decât de la mama. Mi-a spus că sunt o greșeală și mai bine nu mă năștea. După ce s-au căsătorit, mama timp de șase ani nu a avut copii și a zis că probabil acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu îi interzicea să aibă copii. Mi-a zis că mai bine eram curvă decât cu o femeie. Peste noapte am pierdut șase kilograme de la stres și de la cuvintele alea dureroase. În plus, era stresul că cineva mi-a invadat spațiul privat. Aș fi preferat eu să-i spun când eram pregătită. Atunci poate nu eram sigură de identitatea mea, de aia și ezitam să-i spun. În plus, știam bine cum o să reacționeze, pentru că atunci când mergeam pe stradă și vedeam vreun băiat mai feminin sau fete băiețoase, cu păr scurt, ea mereu comenta urât și asta m-a făcut să cred că dacă o să-i spun că am sentimente față de o persoană de același gen, ea așa o să reacționeze.
Mama mi-a spus că sunt o greșeală și mai bine nu mă năștea. Că mai bine eram curvă decât cu o femeie
Mama nici acum nu s-a conformat 100% cu identitatea mea. Pentru mama contează „vorba lumii” și cred că pentru mulți oameni din Moldova contează ce o să spună rudele, uite așa o mentalitate – „ce-o să zică, cum te-am educat?”. Într-un final, mi se pare trist că pentru ei contează mai mult imaginea în fața neamurilor, decât fericirea propriilor copii.
Tata niciodată nu a aflat despre identitatea mea sexuală. Nu am avut curajul să-i spun, din nedorința de a-i face mamei probleme în plus. Tata a decedat fără să afle.
După ce au aflat, toți prietenii au rămas cu mine. Rudele, nu toate. Chiar și cele care au acceptat să vină la nuntă, au venit pentru că o respectă pe mama. Așa și mi-au spus. Am suferit foarte mult din cauza asta. Vărul meu, la care am ținut cel mai mult, a crezut până în ultimul moment că e o fază, că e doar dorința de a cunoaște, credea că sunt în descoperire. Într-un final, nu a acceptat să vină la nuntă. A venit în schimb fratele lui, despre care îmi spunea că este cel mai conservativ și nu ar veni niciodată la o nuntă cu două mirese. El a recunoscut că l-a șocat confesiunea mea, dar asta nu înseamnă că nu îi mai pot trece pragul. Mi-a zis că nu este neapărat încântat, dar că nu mă va scoate din viața lui.
Mă întreb de ce ceea ce fac la mine în casă îi afectează atât de mult pe cei din afara casei mele. Eu nu cred că problema e în mine. Problema e în ei, în oamenii care sunt înguști la minte, în lipsa de cunoștințe, de abilitatea de a se adapta la situații noi, de a avea curajul să aibă conversații pe teme necunoscute. De parcă sexualitatea e singurul subiect pe care noi putem să-l abordăm când stăm la o masă. De ce persoanele din comunitatea LGBT trebuie să facă coming out? Eu nici nu mă identific drept lesbiană, eu nu-mi pun etichetă, pentru că sexualitatea mea e fluidă. Eu mă îndrăgostesc de persoană, nu de sex.
De ce ai decis să pleci? Cum era viața ta aici?
Când eram mică, visam să mă mut în America. Mama a plecat și eu speram că ea o să reușească să ne ia pe toți acolo, dar asta nu s-a întâmplat. De atunci s-a dezvoltat dorința de a pleca din Moldova.
Aveam 14 ani când eram la stația de troleibuz cu mama și așteptam pe cineva. La un moment dat, un om se uita la noi și ne-a făcut o aluzie, că ne-am prostitua și am aștepta clienți. Întâmplarea face ca vizavi de noi să fie un banner mare, pe care era scris „Kyokushin Karate”. Atunci am decis să fac arte marțiale, ca mai mult niciodată nimeni să nu îndrăznească să ne intimideze pe mine sau pe mama, iar dacă va îndrăzni, să ne pot apăra.
Atunci Moldova era vinovată de tot. De asta am vrut să fug
Am început să fac Karate, inițial pentru mine, apoi am mers și la examene, și la campionate. Devenind campioana Moldovei, am mers mai departe să reprezint Moldova la campionatele europene. Știam că o să plec din Moldova la un moment dat. Am plecat pentru că știam că aptitudinile pe care le am pot să fie mult mai dezvoltate undeva în altă parte, unde mi se oferă practică, studii, un loc unde pot să-mi manifest cunoștințele și să mă dezvolt mai mult decât aici.
Poate credeam că Moldova e vinovată de problemele pe care le aveam acasă. Că e vinovată de faptul că tata era alcoolic, că mama a plecat, pentru că nu erau salarii decente, că am fost supusă bullyingului, că eram băiețoasă. Atunci Moldova era vinovată de tot. De asta am vrut să fug, pentru că percepeam oamenii și țara asta ca pe un loc toxic pentru mine, în care nu mă regăseam.
De ce ai ales Danemarca? Cum te-a adoptat țara asta?
Cel mai important criteriu după care am ales a fost să fie posibil să fac studii de calitate, gratuite sau la un preț acceptabil și să aibă echipă puternică de karate. Așa am ales Danemarca. Țara asta are și campioni mondiali la Karate Kyokushinkai, și studiile sunt gratuite pentru cetățeni europeni. Acesta a fost combo ideal.
După ce am absolvit Colegiul Financiar-Bancar, am plecat în Danemarca, unde nu știam absolut pe nimeni. Am plecat cu ochii închiși, dar aveam intuiția că totul va fi bine.
Este greu să-ți faci prieteni danezi, dar am fost norocoasă că familia de la Karate m-a ajutat mult, pentru că eu am mers direct în club. A fost foarte greu. În plus, limba daneză este foarte grea, dar, știind că vreau să rămân acolo, am studiat-o. Învățând limba, am reușit să mă îndrăgostesc și mai mult de Danemarca, pentru că îmi oferea o altă atitudine. Ca să te trateze mai bine țara asta, trebuie și tu să oferi ceva în schimb, măcar respectul să le înveți limba.
În Danemarca am obținut licența în inovație și antreprenoriat, la Academia de Business din Copenhaga. Un an și jumătate am studiat însă și managementul în servicii hoteliere și turism.
Care e diferența între mentalitatea de la noi și cea din Danemarca? Știm că e diferită, dar prin ce anume e diferită?
În primul rând acolo oamenii nu se judecă între ei. Cred că de aici începe totul. Se deschid noi modalități de a prieteni cu mult mai mulți oameni, diferiți. La ei există Legea lui Jante, care conține niște reguli după care danezii sunt formați ca mentalitate. Legea asta spune că nimeni nu este mai presus ca nimeni, nimeni nu este mai bun ca nimeni și că toți sunt egali. Asta formează bazele educației și mentalității danezilor. Nu există ierarhie în sus, totul e în cerc. De asta, poți să fii prieten cu parlamentarii, poți ajunge să te întâlnești cu regina, dacă găsește timp pentru asta. Nimeni nu e cu nasul pe sus, majoritatea merg la lucru cu bicicleta.
Eu am făcut odată un experiment. Neavând networking în Danemarca, am zis că trebuie să fac ceva pentru a-mi lărgi câmpul profesional de cunoștințe. Având o lună liberă de la universitate, am zis să mă autoprovoc și am scris o sută de mesaje la o sută de bărbați și o sută de mesaje la o sută de femei pe LinkedIn, în care îi rugam să-mi ofere șansa să petrec o zi cu ei. A fost un fel de „One day internship”. Din o sută de bărbați, 29 au găsit timp pentru mine, și din o sută de femei, două. Deci, nu e imposibil să intri în contact cu oamenii care au ajuns la anumite poziții și sunt foarte ocupați. Danezii au „pay it forward mentality”. Ei investesc înapoi, că doar astfel se dezvoltă societatea.
Îmi era frică să mă apropii de oamenii ăștia. Mă gândeam că o să le pierd timpul. Aveam unele rezerve, dar mi-am amintit de o profă de-a mea de la colegiu, care zicea că trebuie să faci ceea de ce ți-e frică.
Cum a început relația cu Arriane? Cum ai înțeles că vrei să-ți unești destinul cu ea?
Înainte de Arriane am avut o relație de lungă durată, la distanță, cu o altă fată, din Moldova. Atunci nu eram sigură că o să mă căsătoresc cu o fată, nu vedeam posibilă chestia asta. Când am întâlnit-o pe Arriane, mi-a luat vreo patru zile ca să înțeleg că vreau să fiu cu ea pentru tot restul vieții. Atunci am mers la mama și i-am zis direct că nu a fost doar o fază. Mama a plâns mult și a zis că i-a luat timp să se informeze ca să înțeleagă că nu e vina mea și că îi pare rău că m-a rănit patru ani mai devreme.
Mama a plâns mult și a zis că i-a luat timp să se informeze ca să înțeleagă că nu e vina mea
Deci, părinții încă pot să ne surprindă. Poate au nevoie doar de puțin timp ca să înțeleagă chestii cu care ei nu au crescut, pe care nu le înțeleg și despre care nimeni nu le-a vorbit. Mama s-a schimbat mult. A avut nevoie de mult timp să proceseze, să se conformeze că nu se va întâmpla totul cum ea și-a imaginat. Problema e că ea a avut așteptări. Dacă oamenii nu ar avea așteptări, nu ar exista dezamăgiri. A trebuit să treacă timp ca ea să înțeleagă cum o să le spună rudelor, cum o să facă cunoștință cu femeia cu care trăiam, cum s-ar putea să nu aibă nepoți. Mi-a spus că dacă ar fi în situația să se dezică de cineva, s-ar dezice de toți, numai nu de mine.
Irina Dicusară/arhivă personală
Cum au reacționat apropiații când ați decis să vă căsătoriți?
La început, rudele erau în faza de negare. Au început să-mi dea atât de multe sfaturi, pe care nici nu le-am cerut. Credeau că trebuie să mă ajute cu ceva, să mă scoată de undeva. Probabil credeau că e o boală. Mi-au zis să merg la medici, să iau tratamente hormonale. Am avut parte de păreri foarte stranii, dar și de oameni care mi-au zis că au știut dintotdeauna că-s diferită, dar nu știau cum să definească asta.
Familia nu ți-o alegi când te naști, dar la un moment dat poți să alegi oamenii care te încurajează și te susțin. De asta am zis că nu trebuie să mă conformez, să le fac pe plac tuturor. Eu trebuie să mă aleg pe mine și fericirea mea, ceea ce mie o să-mi ofere pace sufletească. Eu sunt pregătită să scot din viața mea oameni care nu mă susțin, care sunt falși și care o să mă judece. Eu nu am nevoie de oameni toxici în viața mea, viața e prea scurtă.
Cum arată o zi tipică din viața voastră? Ce vă place să faceți împreună?
Viața în Danemarca e foarte pașnică, liniștită. Oamenii nu se grăbesc, nu încalcă regulile, nimeni nu te claxonează, nimeni nu te înjură. O zi din viața noastră e cu multă răbdare și calm, cu multă iubire față de sine și față de cel de alături. Timp este pentru tot și dacă nu le reușim pe toate, oricum e bine. De dimineața ne trezim cu gândul „cum să fim fericite azi fără să le reușim pe toate?”.
Tu mergi cu Arriane peste tot, inclusiv la rudele tale din familia lărgită. A fost acceptată din start relația voastră sau a durat până s-au obișnuit cu ideea că te-ai căsătorit cu o femeie?
În acest an este a treia oară când Arriane vine în Moldova. Nu a existat nici un incident urât, în care cineva să spună ceva jignitor, dar niciodată nimeni nu atinge subiectul relației noastre. Nimeni nu ne întreabă nimic personal, cum suntem, cum ne înțelegem. Probabil pentru că nu știu cam despre ce ar vorbi. Deseori întâlnirea cu rudele se rezumă la discuții despre fratele meu, mama, cu cine ne-am mai văzut sau cât mai stăm în Moldova. Astea sunt toate întrebările care se pun timp de jumătate de oră, după care intervine o tăcere din asta stânjenitoare.
Unchii mei poate și ar vrea să o întrebe cum sunt cultura și tradițiile în Filipine, dar nu cunosc limba. Ei însă încearcă, eu văd progrese în fiecare an și de fiecare dată când venim e tot mai bine.
Ce nu e ok în mentalitatea de la noi? Ce și cum ți-ai dori să se schimbe?
Multe mi-aș dori să se schimbe, dar cred că totul începe de la sănătatea mintală. Cred că ar trebui să se investească în educarea cetățenilor despre sănătatea mintală, să nu mai fie asta un tabu. Atunci când un om e psihologic relaxat și eliberat de frustrări, el nu caută să bârfească, să judece, să facă comentarii răutăcioase. Un om care își vede de viața lui nu caută scandal, nu se bagă în viața altcuiva. Guvernarea ar trebui să investească anume în asta, poate să creeze niște centre gratuite, ca oamenii să-și prelucreze traumele și frustrările.
Irina Dicusară/arhivă personală
De ce crezi că toleranţa noastră, a moldovenilor, faţă de comunitatea LGBT e mult mai mică în comparaţie cu cea a vesticilor? Care crezi că este „reţeta” care lor le-a ieşit şi pe care noi încă nu am descoperit-o sau nu reuşim să o punem în practică?
Prezența bisericii e cea mai mare problemă. Frecventarea bisericii de către cetățeni e printre cele mai mici în țările scandinave. Tot ele sunt în topul celor mai fericite țări. Atâta timp cât biserica o să conducă mințile oamenilor, atâta timp ei vor fi inhibați, închiși într-o cutie. Mulți aleg să rămână în cutia asta și tot ce e în afara ei li se pare straniu. Înainte de a judeca, oamenii trebuie să se întrebe dacă oare ei chiar așa cred sau gândirea asta le-a fost impusă de părinți, care la rândul lor au fost influențați de bunici și tot așa mai departe.
Mulți se conduc ca de un căpăstru de „valorile” transmise de alții și le perpetuează. Trebuie să ne punem mai multe întrebări, oare chiar credem că homosexualii nu au loc cu noi la o masă, oare chiar credem că oamenii cu dizabilități nu-s tot oameni? Sau ei tot fac parte dintr-o societate căreia eu îi vreau binele? Simplu, dacă noi toți ne-am vrea binele unul altuia, lumea asta ar fi un loc mai bun de a trăi.
Cât de des vii în Moldova? Există vreo șansă pe viitor să revii cu traiul în țară? Dacă nu, ce ar putea să te facă să te răzgândești?
În Moldova vin o dată pe an și de fiecare dată văd îmbunătățiri ale infrastructurii, care mă fac să-mi reevaluez posibilitatea de a mă întoarce. Plecând acum nouă ani de acasă, niciodată nu m-am gândit că eu pot să zic că m-aș întoarce cu traiul în Moldova. E prima dată când am zis că aș putea să mă întorc în țară. Nu definitiv, nu pentru tot anul, dar pentru perioadele reci din Danemarca. Mai ales că pot lucra de la distanță.
E prima dată când am zis că aș putea să mă întorc în țară
Majoritatea celor care sunt împotriva voastră îşi închipuie că daţi un exemplu negativ copiilor. Pe de altă parte, tot această categorie respinge categoric educaţia sexuală în şcoli, pe motiv că le „strică” copiii. Cum vezi tu situaţia asta?
Desigur că este mai simplu să facem comentarii răutăcioase decât sa ne documentăm când și cum se formează sexualitatea. Aceasta nu poate fi influențată din afară. Aceasta se formează încă în uterul mamei, când ești încă fetus. Am o întrebare pentru cei care cred că cuplurile LGBT le influențează cumva copiii: dacă copiii voștri văd filme cu killeri, înseamnă că ei o să fie killeri?
Cine o să devină copilul vostru depinde de educația și iubirea de acasă. Cei care nu își fac tema pentru acasă o să continue să judece, dar mă întreb, câți copii trebuie să mai moară din cauza ăstora care sunt bully? Din păcate aproape 50% din tinerii din familia LGBTQ+ cu vârsta între 13 și 24 de ani au raportat simptome de anxietate, depresie majoră și că s-au gândit serios la tentativa de sinucidere în ultimul an. Ce alarmant! Nu ne costă nimic să fim mai buni și înțelegători.
De când ai plecat simți că moldovenii au evoluat? Sunt acum mai deschiși la minte?
Da, au evoluat. Cu pași mici, dar văd și simt rezultate. Și spun asta, pentru că am văzut un articol recent de la organizația GENDERDOC-M, în care ei zic că anul ăsta în iunie pentru prima dată a fost un număr atât de mare de persoane prezente la Pride, peste 500 de persoane, ceea ce ne face să ne gândim că oamenii devin mai toleranți, mai deschiși la minte. Asta ne arată cifrele, dar ceea ce ține de rudele mele nu văd schimbări mari. Eu cred că ei doar tolerează, dar asta nu înseamnă că ei înțeleg sau că acceptă.
Cu ce fel de stereotipuri te-ai confruntat la noi care în vest lipsesc?
Stereotipurile vin într-un mod natural, pentru că societatea ne-a format să credem că în mod firesc femeia e cu bărbatul, de aia și vine automat, pe autopilot, credința că fiecare are un partener de sex opus. Stereotipurile astea vin în mod natural, nu le judec. Asta se întâmplă și asta e ok. Nu înseamnă că de la asta o să mă supăr. Mai important e ce vine după ce persoana e conștientă că a gândit în stereotipuri. Diferența este că în Danemarca oamenii își cer scuze, dar la noi nu.
Povestește-mi despre start-up-urile tale. Ai deschis două afaceri. În ce constau acestea? Când au fost pornite și cum au evoluat?
Eu am studiat inovație și antreprenoriat, respectiv știam că vreau să-mi pornesc afacerea mea. La academie se încurajează mult deschiderea unei mici companii, pentru practică. Când începi ceva trebuie să începi cu întrebarea „de ce?”. Trebuie să fie și o emoție în spate, ceva în ce crezi. Sistemul de taxe în Danemarca este foarte complex și atunci când m-am mutat aici, eu nu am știut cum se formează taxele și cum se plătesc, dar aș fi vrut să știu. Așa am ajuns să deschid IDconsult, o companie de consultanță pentru gestionarea taxelor. Am ajuns eu să îi învăț pe danezi cum să își plătească taxele.
A doua companie e de creare a hainelor sustenabile, cu stil unisex. Start up-urile au evoluat mai bine decât am crezut, pentru că în Danemarca ai parte de foarte mult suport. Multe instituții te susțin în creșterea și dezvoltarea personală și a companiei tale, dacă vrei. Absolut gratis. Dacă ceri, o să ți se dea. Nici nu trebuie să zici „te rog”. În limba daneză acest cuvânt lipsește. Doar trebuie să ceri.
Diferența este că în Danemarca oamenii își cer scuze, dar la noi nu
Cum e comunitatea de moldoveni din Danemarca? Păstrați legătura? Organizați evenimente?
Eu sunt co-fondatoarea asociației moldovenilor din Danemarca. Împreună cu alți cinci moldoveni ne-am gândit că este nevoie de susținerea comunității noastre și am creat asociația. Cel mai mare succes pe care l-am înregistrat e că am reușit să obținem cabină de vot în Danemarca la alegerile din 2020. Au fost 642 de moldoveni la vot și ne mândrim cu asta.
În perioada pandemiei a fost greu, dar încercăm în fiecare an să organizăm măcar două-trei evenimente și se întâmplă a fi culturale, pentru că ducem dorul de a ne întâlni la Mărțișor, la șezătoarea de vară.
Danemarca tradițional se situează pe primele poziții în raportul anual al fericirii. Cum ai descrie stilul de viață danez?
Stilul de viață danez e unul sănătos, relaxat, cu mers în natură și cu multă iubire față de sine. Aici dacă îți setezi limitele personale o să fii foarte fericit. Toată lumea respectă limitele tuturor.
Pentru ca să se ajungă la această bunăstare guvernul depune mult efort. În Danemarca statul lucrează pentru oameni și oamenii, chiar dacă plătesc taxe mari, văd rezultate. Acolo medicina e gratuită, nu te temi să te îmbolnăvești și lumea nici nu se prea îmbolnăvește. În Copenhaga sunt două farmacii, dar la noi sunt trei farmacii pe o stradă.
În Danemarca, la întrebarea „ce faci mâine?”, poți auzi des răspunsul „hygge”, adică petrecerea timpului în sânul familiei, în linişte, deconectare de la lucru, sub plapumă la lumina lumânărilor. Aici oamenii se respectă și își respectă reciproc limitele și nu le e frică să le verbalizeze. Ca să avem o viață de o calitate mai bună, pur și simplu trebuie să ne respectăm unii pe alții și să nu încălcăm limitele altora. Asta nu e așa de greu.
If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.
