Regimul lui Bashar al-Assad din Siria, care în ultimii ani părea mai stabil ca niciodată, s-a prăbușit în două săptămâni. Puterea a trecut în mâinile islamiștilor, iar Assad a fugit la Moscova. Totuși, se pare că nici acolo nu se așteptau la un colaps atât de rapid. Până la invazia din Ucraina, Siria reprezenta principalul succes politico-militar al Kremlinului în străinătate și nimic nu prefigura schimbările. Rusia păstrează deocamdată calmul, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic semnificativ. Cu toate acestea, este evident că prăbușirea lui Assad a adus o lovitură gravă reputației Rusiei ca garant al securității regimurilor autoritare. Acum, multe dintre ele se îndoiesc că Moscova va interveni pentru a le ajuta în caz de amenințare la adresa existenței lor.
Pe urmele tatălui-dictator
După prăbușirea regimului lui Bashar al-Assad, principala întrebare este: cum va arăta Siria sub noua conducere? Liderul grupării islamiste radicale „Hayat Tahrir al-Sham” (HTS), Abu Mohammad al-Julani, care a preluat puterea, a declarat că sirienii nu vor mai lupta, iar HTS se va transforma într-o mișcare islamistă moderată. Totuși, puțini îl cred: gruparea este recunoscută ca organizație teroristă și este cunoscută pentru activitățile sale radicale.
Până la răsturnarea regimului lui Assad, militanții HTS controlau provincia Idlib din nord-vestul țării, iar localnicii știu din proprie experiență că în interiorul grupării se aplică norme stricte ale islamului, și orice disidență este reprimată cu duritate. Cu toate acestea, acum sirienii sărbătoresc prăbușirea regimului, iar întrebările legate de noua conducere au trecut pe plan secund.
Mulți speră că în țară vor începe reforme și se va pune capăt vărsării de sânge. Totuși, sunt și suficienți sceptici: aceștia își amintesc că și Assad, la începutul conducerii sale, a promis reforme, dar în cele din urmă a transformat țara într-una dintre cele mai dure dictaturi din Orientul Mijlociu. Zilnic apar noi dovezi ale crimelor sale: torturi în închisori, morminte comune ale presupușilor opozanți, documente despre utilizarea armelor chimice împotriva populației civile.
Hassan Ammar/AP Photo
În ceea ce privește nivelul de brutalitate, Bashar al-Assad este comparat cu tatăl său, Hafez al-Assad, care a condus Siria înaintea lui Bashar timp de aproape 30 de ani. Hafez era general de armată și, după ce a preluat puterea în 1971, a instaurat o dictatură militară în țară. Spre deosebire de tatăl său, Bashar părea un intelectual moderat, pro-occidental. Cariera sa politică a fost, de fapt, o întâmplare: succesorul planificat al lui Hafez era fiul său Basil, însă acesta a murit într-un accident rutier în 1994. Bashar, care studia atunci oftalmologia la Londra, a fost chemat de urgență acasă și pregătit pentru președinție.
După transferul puterii, Bashar al-Assad a proclamat un curs de liberalizare economică și politică. Oponenții regimului, exilați în timpul lui Hafez al-Assad, s-au întors în țară. Această perioadă este cunoscută sub numele de „Primăvara de la Damasc”. Totuși, reformele au fost brusc abandonate, iar cei care nu erau de acord au început să fie urmăriți și închiși. Această renunțare bruscă la promisiuni este explicată prin faptul că cercul apropiaților lui Hafez, care a continuat să lucreze pentru fiul său, i-a explicat că schimbările ar putea duce la instabilitate și pierderea influenței de către alawiți – minoritatea religioasă din Siria, din care făcea parte și Assad. Cu alte cuvinte, aceștia s-au temut să-și piardă capitalurile și puterea. Bashar a înțeles acest lucru și a acceptat. Drept urmare, Siria a revenit la un autoritarism dur.
„Assad s-a adaptat rapid. A înțeles că are două opțiuni: să renunțe la cariera politică, să se întoarcă la Londra și să practice din nou oftalmologia sau să se integreze în sistemul existent și să urmeze regulile acestuia. Assad a ales a doua variantă și, în scurt timp, a început să participe activ la represiuni și arestări”, a povestit într-o discuție cu NM orientalistul Ruslan Suleimanov.
Assad și „primăvara” sa
Președinția lui Bashar al-Assad a coincis cu schimbări importante în Orientul Mijlociu. În 2011, regiunea a fost cuprinsă de un val de revolte populare, cunoscute sub numele de „Primăvara Arabă”. Aceste proteste au dus la răsturnarea regimurilor de lungă durată din Tunisia, Egipt și Libia și au ajuns și în Siria. Assad cel tânăr se afla la putere de relativ puțin timp și era considerat un reprezentant al noii generații de politicieni. Cu toate acestea, el a recurs imediat la forță împotriva protestatarilor. Brutalitatea autorităților nu a făcut decât să amplifice nemulțumirea, iar oamenii au continuat să iasă pe străzi. Sărăcia, șomajul, inflația și autoritarismul au fost principalele nemulțumiri ale protestatarilor față de Assad.
A existat și un alt motiv al conflictului, mai puțin evident – cel religios. Principala forță politică din țară era Partidul Renașterii Socialiste Arabe (BAAS). De la începutul anilor 1970, acesta era condus de Assad cel bătrân, iar după transferul puterii, de Assad cel tânăr. Ideile de socialism și secularism, care stăteau la baza ideologiei BAAS, nu erau acceptate de majoritatea sunnită mai religioasă a Siriei. În timpul protestelor, aceasta a cerut o islamizare mai mare a țării. Protestatarii au fost inspirați de exemplul Egiptului, unde, în urma „Primăverii Arabe”, au ajuns la putere „Frații Musulmani” – una dintre cele mai cunoscute mișcări islamiste din lume, care pledează pentru construirea unei societăți bazate pe principii islamice. În plus, islamiștii au ajuns la putere în Tunisia, Libia și Yemen.
Hussein Malla / AP
„Ideile islamismului devin populare pentru că în multe regimuri autoritare din Orientul Mijlociu nu există alte alternative. Nu există forțe politice de dreapta sau de stânga, nu există nicio opoziție legală prin care oamenii să-și poată exprima nemulțumirea față de regim. În astfel de condiții, islamiștii devin singura forță capabilă să mobilizeze rapid poporul și să provoace regimul aflat la putere”, a explicat pentru NM expertul tadjic în studiul religiilor și în combaterea extremismului violent Rustam Azizi.
În mod neașteptat, președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a devenit și el o sursă de inspirație pentru „strada arabă”. Partidul său islamist moderat al Justiției și Dezvoltării, care se afla la putere de aproximativ 10 ani la acea vreme, a devenit un exemplu privind administrarea eficientă a unei țări de către islamiști.
„Erdogan era convins că zilele lui Assad erau numărate și l-a îndemnat să plece voluntar, deși anterior familiile lor erau prietene. Assad a refuzat, iar atunci Erdogan a început să sprijine activ opoziția siriană, numindu-l public pe Assad terorist. Singurul lucru pe care Erdogan nu l-a luat în calcul a fost că regimul sirian va fi apărat de Iran și Rusia”, a spus Ruslan Suleimanov.
Răzbunare pentru Ianukovici și Gaddafi
Implicarea Rusiei în conflictul sirian în 2015 a fost o surpriză, însă era de mult clar că „Primăvara Arabă” provoca îngrijorare la Moscova. Propaganda rusă susținea încă de la început că protestele din țările Orientului Mijlociu au fost inspirate de Occident. Totuși, Kremlinul nu a întreprins nicio acțiune, chiar și după răsturnarea regimului lui Muammar Gaddafi în Libia, în 2011. Doar Vladimir Putin, care era pe atunci prim-ministru, și-a exprimat indignarea.
Intervenția militară rusă în Siria a avut loc la scurt timp după ce Putin s-a întors în funcția de președinte. El a justificat această acțiune prin necesitatea de a proteja regimurile legitime și de a-l ajuta pe Assad să reziste islamiștilor. Este important de înțeles că, la momentul intervenției în Siria, Rusia ocupase deja Crimeea, provocase războiul din Donbas, iar grupările militare susținute de acesta doborâseră avionul de pasageri malaezian. În consecință, Moscova a fost supusă sancțiunilor internaționale și exclusă din „Grupul celor Opt”. Această situație era intolerabilă pentru Kremlin, care, pe durata întregii guvernări a lui Putin, a încercat să proiecteze imaginea Rusiei ca o mare putere capabilă să influențeze soarta lumii.
Reuters
„Decizia de a interveni în Siria a fost luată de Rusia în legătură cu Ucraina. Assad nu era un prieten al lui Putin, iar ajutorul acordat acestuia avea un caracter strict geopolitic. Kremlinul dorea să se opună valului de schimbări de regimuri neagreate de Occident și să împiedice repetarea scenariului libian. A fost o răzbunare pentru Gaddafi și, puțin mai târziu, pentru Ianukovici”, consideră Alexandr Baunov, cercetător senior al Centrului Carnegie din Berlin pentru studierea Rusiei și Eurasiei.
Datorită intervenției Rusiei și a unui alt aliat al Siriei – Iranul – regimul lui Assad a recâștigat controlul asupra a 50% din teritoriu. Totuși, acest rezultat a fost obținut cu prețul distrugerii orașelor precum Alep, Deir ez-Zor și parțial Raqqa de către aviația rusă. În același timp, grupările rebele nu au fost distruse complet: acestea au fost doar împinse departe de centru, dar au continuat să controleze situația în anumite zone. Astfel, HTS s-a consolidat în provincia Idlib, la granița cu Turcia, iar, conform informațiilor recente, Erdogan a colaborat cu această grupare și chiar i-a oferit sprijin.
Garantul dictaturilor „la mare preț”
În urma operațiunii militare, Moscova a stabilit două baze militare în Siria: una navală în Tartus și o bază aeriană la Hmeimim, în provincia Latakia. Oficial, acestea aveau misiunea de a lupta împotriva grupărilor teroriste, însă simbolizau puterea și influența Kremlinului în Orientul Mijlociu, consolidând prezența sa în regiune. Assad a rămas la putere, iar Putin, în acest fel, a readus Rusia în clubul marilor puteri.
„Prin operațiunea din Siria, Putin a scos Rusia din izolarea post-Crimeea, a readus țara în Orientul Mijlociu, unde Moscova își pierduse influența după destrămarea URSS, și a început să formeze imaginea unui stat capabil să oprească schimbarea regimurilor și să-și sprijine aliații în orice colț al lumii”, a remarcat Baunov.
Recunoscând succesul Rusiei în Siria, Turcia, Israelul și țările arabe din Golful Persic, cu care Assad avea relații dificile, au încercat să restabilească dialogul cu el prin intermediul Moscovei. Însă liderul sirian a refuzat, cerând mai întâi încetarea sprijinirii islamiștilor din nord-vestul țării, iar apoi solicitând ajutor pentru a readuce acele teritorii sub controlul Damascului. De asemenea, Assad nu s-a grăbit să negocieze cu țările care, la începutul „Primăverii Arabe”, îi ceruseră demisia. Chiar și după începerea războiului din Ucraina, când Rusia a început să-și piardă interesul pentru Siria, Assad era sigur că Putin va veni oricând în ajutor.
Mikhail Klimentyev/AP
Totuși, această încredere a lui Assad era pe deplin justificată. Siria devenise pentru Rusia un instrument important în promovarea intereselor sale nu doar în Orientul Mijlociu, ci și în Sudul Global – în țările în curs de dezvoltare pe care Moscova încearcă să le consolideze sub stindardul ideilor anti-occidentale. În acest context, Rusia se prezenta ca un partener mai de încredere decât SUA sau UE, fiind dispusă să sprijine regimurile locale, inclusiv dictaturile militare și juntele, fără a se amesteca în afacerile lor interne.
După intervenția din Siria, a început istoria de succes a mercenarilor din Grupul Wagner, conduși de Evgheni Prigojin. Aceștia, în schimbul accesului la resurse naturale, au ajutat la menținerea puterii regimurilor din Republica Centrafricană, Mali, Eritreea, Sudan și Zimbabwe. Totuși, în cazurile în care regimurile nu au rezistat, Rusia oferea cu ușurință servicii de securitate deja noilor guvernări.
În prezent, Kremlinul încearcă, prin intermediul Turciei, care, spre deosebire de multe alte țări, păstrează relații bune cu HTS, să convingă această grupare să permită păstrarea bazelor militare rusești, sub pretextul asigurării securității lor. Propaganda rusă și-a schimbat, de asemenea, retorica, încetând să mai numească HTS organizație teroristă și referindu-se acum la ea drept „opoziția armată a Siriei”. La ambasada Siriei din Moscova, steagul vechilor autorități a fost înlocuit cu cel al opoziției siriene chiar din primele zile după prăbușirea regimului Assad.
Cu toate acestea, în ciuda eforturilor Kremlinului de a afișa calmul, prăbușirea regimului Assad a fost o lovitură grea pentru reputația sa. „Rusia și-a pierdut singura poveste de succes privind intervențiile armate de peste hotare. A redevenit o țară care luptă cu dificultate în Ucraina, departe de traseele mondiale. Siria a încetat să mai fie importantă, iar viitorul influenței Rusiei se decide acum nu la Palmyra, ci la Volceansk sau Herson, în Ucraina”, consideră Alexandr Baunov.
Potrivit lui Ruslan Suleimanov, prăbușirea rapidă a regimului Assad va determina multe țări din Sudul Global să pună la îndoială rolul Rusiei de partener de încredere și de garant al securității. Totuși, în lipsa unor alternative mai bune, majoritatea acestor țări vor rămâne probabil alături de Kremlin și vor continua să se bazeze pe ajutorul său. „Regimurile autoritare au puține opțiuni. Este puțin probabil ca altcineva, în afară de Rusia, să fie dispus să le protejeze dacă propriile forțe se dovedesc insuficiente”, consideră Suleimanov.
EPA-EFE
În ceea ce privește viitorul Siriei sub conducerea islamiștilor din HTS, experții îndeamnă la prudență în a face pronosticuri. „Islamiștii pot prelua rapid puterea, dar, pe termen lung, le este dificil să o mențină. Ideologia lor nu asigură o guvernare eficientă. În plus, ei nu sunt pregătiți să renunțe rapid la viziunile lor religioase și să se modernizeze, indiferent de declarațiile făcute. Nu au nici timpul, nici resursele necesare pentru astfel de schimbări, iar dacă ar începe acest proces, inevitabil și-ar pierde susținătorii. Fără aceștia, puterea islamiștilor va dura și mai puțin”, a declarat Rustam Azizi.
Azizi vede o problemă și în faptul că organizațiile internaționale și țările dezvoltate din Occident diluează diferența dintre termenii „terorist” și „extremist”: „Talibanii din Afganistan au fost considerați teroriști timp de mulți ani, însă acum multe țări îi percep ca pe niște „tipi normali”. HTS, la rândul său, era considerată o organizație teroristă, iar acum este scoasă din lista organizațiilor periculoase”.
În opinia lui Rustam Azizi, această confuzie împiedică țările în curs de dezvoltare să mențină o agendă unitară în lupta împotriva terorismului. Cu atât mai mult cu cât, anterior, ele se orientau, de regulă, după experiența țărilor dezvoltate în elaborarea strategiilor lor. „Acest joc de-a jonglatul cu termenii nu va face lumea mai sigură”, a concluzionat expertul.
Abonați-vă la canalul de Telegram NewsMaker în română. Relatăm despre cele mai importante știri din țară și de peste hotare.
Vreți să susțineți ceea ce facem?
Puteți contribui la realizarea jurnalismului calitativ. Pentru aceasta, puteți contribui printr-o donație unică prin sistemul E-commerce de la maib sau puteți întocmi un abonament lunar pe Patreon! În acest mod, puteți fi parte a schimbării în bine pentru Moldova. Datorită contribuției dvs, noi vom avea posibilitatea să transformăm în realitate și mai multe proiecte noi și importante și, ceea ce este la fel de important, să rămânem independenți. Indiferent de mărimea contribuției, veți primi un mic cadou. Accesați linkul pentru a fi complicele nostru. Nu este greu, ba chiar plăcut.
Susțineți NewsMaker!If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.
