„Unchiul meu a tot încercat să mă convingă că nu s-a întâmplat nimic rău”. Olga Lucovnicova, câștigătoare la „Berlinale”, despre hărțuiri în familie, traume din copilărie și forța filmului. Interviu NM
Full Article 15 minutes read

„Unchiul meu a tot încercat să mă convingă că nu s-a întâmplat nimic rău”. Olga Lucovnicova, câștigătoare la „Berlinale”, despre hărțuiri în familie, traume din copilărie și forța filmului. Interviu NM

Olga Lucovnicova a devenit primul regizor din Moldova care s-a învrednicit de premiul „Ursul de Aur” la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. I-a adus acest premiu „Nanu Tudor”, un film documentar de scurt metraj despre propria familie și copilărie. Unul dintre episoadele istoriei despre copilărie a fost hărțuirea sexuală din partea unchiului său. Pe atunci, fata avea nouă ani. Anume discuția cu acest unchi a devenit temelia filmului. În interviul oferit pentru NM, Olga Lucovnicova ne-a povestit, de ce a decis să facă publică această istorie, cum pregătirea filmului i-a schimbat viziunea despre cele întâmplate și cum filmul „Nanu Tudor” a fost perceput de familia sa.

x

Trailer-ul filmului:

„Doar în ultimele zile de filmări am decis să vorbesc cu unchiul meu”

În ce moment ți-ai dat seama că ești pregătită să realizezi un film despre tine, că acest lucru poate și trebuie făcut?

Până acum, nu am realizat niciodată un film despre ceva personal. Nici nu știam că așa se poate. Dar filmul meu precedent a fost despre o persoană din Belgia. Aceasta nu mi-a permis totuși să pătrund atât de profund în istoria sa, așa cum mi-aș fi dorit. În general, acesta este stilul meu de lucru: să conectez filmul cu psihologia, să studiez, prin intermediul camerei, trecutul omului, să ajung până la cele mai importante, uneori tragice momente din viața sa.

Și atunci m-am întrebat: dacă eu aștept acest lucru de la alții, oare eu însămi pot oferi așa ceva? Astfel, am decis că mai întâi trebuie să fac ceva despre mine și să înțeleg, cât de complicat este acest proces – să vorbești public despre ceva personal, ca apoi să realizezi filme despre alți oameni.

Cât de mult ți-a influențat viața istoria cu unchiul tău? Când ai decis să realizezi un film despre tine, ai înțeles din start că acolo va fi anume acest episod?

În primul rând, unchiul și tot ce e legat de el înseamnă un subiect foarte dificil, care este interpretat în mod diferit. Dar în general, n-aș spune că filmul este doar despre el și despre istoria ce ține de el. Este despre copilăria mea în care au fost și momente fericite, și tragice.

Filmul este destul de spectaculos, conține diferite stări. Începe ca o călătorie nostalgică în copilărie. Elementul principal al peliculei este casa. Filmul este anume despre casă, despre mine și despre amintirile mele legate de ea.

De ce filmul poartă numele unchiului? Pentru că este bazat pe dialogul nostru. Eu îl întreb, despre ce regretă în viață, ce e bine și ce-i rău. Au fost episoade pe care nu am putut nu atât să i le iert, cât să le înțeleg. Voiam să-l întreb direct despre aceasta.

Și a fost o discuție destul de sinceră. Mulți oameni alungă astfel de amintiri. Cât de dificil a fost să te decizi la acest dialog cu persoana care a fost „sursa” traumei? Și care a fost reacția sa?

Cred că alte milioane de istorii asemănătoare ar putea „reacționa” la aceasta. Se pare că astfel de lucruri se întâmplă adesea. Deși nici nu știu, ce termen ar fi mai bine de folosit în acest caz. Pentru că dacă cineva a atins un copil cumva altfel, se consideră deja comportament neadecvat. Dar pot fi și forme mult mai crunte.

Abia în anii 1980 a început să se vorbească despre child sexual abuse. Însă și acest termen este foarte complicat. Chiar și exhibiționismul este deja un child sexual abuse. De obicei, noi percepem acest lucru ca violență directă. Numai că aceasta nu este chiar violență, pentru că nu există vătămări corporale.

Dar în toată această perioadă tu înțelegeai că interacțiunea voastră depășea limitele normei de comunicare dintre un adult și un copil?

Eu am studiat foarte multe informații despre modul în care un copil percepe comportamentul neadecvat al unui adult. Unui copil îi este foarte greu să conștientizeze limitele permisive. Nouă nu ni se explică, unde un matur poate să te atingă și unde nu. Copiilor le este dificil să înțeleagă ce-i corect și ce-i greșit. Mai ales atunci când este vorba despre o persoană în care rudele și părinții tăi au încredere, un familist exemplar, fără vicii, care are autoritate în familie. Suntem învățați să-i ascultăm pe cei maturi. Că ceea ce spun maturii – „este bine”.

De aceea  doar atunci când m-am maturizat, am înțeles că ceva a fost greșit. Aveam 9 ani atunci când a avut loc cazul descris în film. Atunci, a murit bunelul, iar bunica era îndoliată. Suferea foarte mult, era în depresie. Părinții s-au mutat într-un apartament nou. Și așa s-a întâmplat că în timpul verii, am plecat în sat, la bunica. Toate erau ca la toți copiii: acolo era libertatea, erau prietenii. Când toți cei maturii plecau la muncă, eu rămâneam cu unchiul meu. Atunci, el se plângea de dureri de inimă. Și părinții mei aveau încredere în el – că doar este ruda noastră. Nimănui nici nu-i trecea prin cap că ceva ar putea să fie în neregulă.

Mult mai târziu, când am început să înțeleg că ceva era în neregulă, i-am spus mamei despre amintirile mele, doar niște fragmente. Așa se întâmplă întotdeauna când un copil suferă o traumă: amintirile se șterg – este un mecanism psihologic de protecție. De aceea voiam să aflu, ce anume s-a întâmplat, să înțeleg, de ce.

Era complicat. Doar în ultimele zile de filmări am decis să discut cu unchiul meu, când am văzut că pleacă în grădină și stă singur acolo. Îmi părea că se gândește la ceva, probabil, vrea să-mi spună ceva față-n față. Atunci, am hotărât să-l întreb despre copilăria mea, dacă ține minte că mi-a făcut ceva rău. Așa a început dialogul nostru.

„Granițele a ceea ce-i bine și ce-i rău sunt cu totul diferite pentru această generație”

Ai revizuit această istorie pentru tine în procesul filmărilor?

Mi-am dat seama și mai mult, cât de neajutorați sunt copiii. Și cât de mult se deosebesc oamenii din generațiile precedente.

Unchiul meu a fost copil în timpul războiului. Atunci, erau probleme mult mai mari. Copiii sufereau din cauza foamei. Erau foarte multe istorii îngrozitoare. Și iată că granițele a ceea ce-i bine și ce-i rău sunt cu totul diferite pentru această generație. Probabil, acești oameni nici nu înțeleg, cât de mult comportamentul lor poate trauma un copil.

Eu nici acum nu știu, dacă unchiul meu înțelege, cât de mult m-a afectat comportamentul său. El a tot încercat să-mi explice că nimic rău nu s-a întâmplat.

I-ai spus imediat familiei tale că vrei să realizezi un film despre copilăria ta, inclusiv despre aceste episoade? Cum au reacționat cei apropiați?

Inițial, am venit în Moldova cu ideea de a realiza un film despre copilăria mea în această casă. Este o casă care are aproape 100 de ani, a fost construită de străbunicii mei. Acolo încă sunt covoare țesute de străbunica mea.

Mai devreme, eu nu vorbeam cu rudele mele despre trecut. Chiar și părinților le-am povestit această istorie abia nu demult. Acest episod a fost uitat. Apoi au început să iasă la suprafață fragmente din amintiri, neînțelese pentru mine. Și eu credeam deja că filmul se va baza pe o întâlnire caldă de familie. Familia noastră a fost întotdeauna prietenoasă și unită. Și iată că pe un asemenea fundal, am discutat cu tata despre acest moment neplăcut.

Mai târziu, când am decis să vorbesc cu unchiul meu, am înțeles că anume acesta și este filmul. Nu condamn pe nimeni. Nu mă văd în rol de victimă. Dar văd ca victimă copilul care eram eu. Acea fetiță de nouă ani, care a rămas de una singură cu o rudă apropiată care, prin comportamentul său, a traumatizat-o.

Am vorbit foarte sincer cu unchiul meu. El a văzut că înregistrez discuția noastră, nu am ascuns nimic. Însă abia în ziua următoare a înțeles, ce mi-a povestit. Și i-a fost frică nu atât pentru securitatea sa. El s-a speriat că de acest caz s-ar putea interesa poliția. Însă este foarte greu să demonstrezi aceste cazuri, așa că…

De fapt, aceasta este dilema tuturor documentariștilor care filmează despre familia proprie. Altfel spus, este o spălare a rufelor în public. Nu ți-a fost teamă că rudele nu te vor înțelege, că te vor condamna?

Dar rudele așa și nu m-au înțeles. M-au presat și continuă să facă acest lucru. Eu însă am decis că este istoria mea personală și că acesta este dreptul meu să fac cu ea ceea ce vreau. Nu țin pică absolut pe nimeni. Dar în același timp, îmi dau seama că dacă părinții mei ar fi știut că asemenea istorii se întâmplă chiar și în familiile bune, acest lucru ar fi putut să nu mi se întâmple.

„Voiam să demonstrez că sunt traumatizați nu numai copiii din familiile nefericite”

Tu zici că nu te simți victimă. Dar acesta este un subiect care cu siguranță va apărea în timpul discuțiilor despre film – victimizarea. Acum, generația milenialilor este acuzată adesea de faptul că suntem răsfățați, prea mult axați pe propriile traume, ne place prea mult să vorbim despre aceasta. Ce crezi despre toate acestea? De ce trebuie să se vorbească despre acest subiect, chiar dacă, așa cum ai afirmat, nu te simți victimă?

Eu știu că oricum, toate acestea se răsfrâng asupra psihicului persoanei. Putem să nu conștientizăm acest lucru. Ar putea fi aceeași insomnie, coșmaruri. Din cauza acestor traume, pot apărea și simptome mult mai grave. Se poate ajunge până la suicid. Și într-adevăr, doar vorbind despre aceasta și conștientizând ceea ce ți s-a întâmplat, cum ai fost afectat, poți să îmbunătățești viața ta și viața altora.

Probabil, parțial, este adevărat că suntem obsedați de traume. Și următorul meu film va fi va aborda trauma intergenerațională, memoria despre cel de-al Doilea Război Mondial și despre modul în care acesta influențează generația actuală. Sunt anumite exemple care se repetă și de care ar trebui să ne debarasăm, pentru ca societatea să fie mult mai sănătoasă. Iar generațiile viitoare, probabil, mult mai fericite.

Dar tu ai simțit acea eliberare după ce ai finalizat filmările?

Acum este destul de dificil să înțeleg. Cel mai dureros a fost modul în care a reacționat familia și presiunea din partea ei, neînțelegerea a ceea ce fac eu. Desigur, părinții mei mă ajută foarte mult să depășesc această etapă. Ei mă susțin și înțeleg ceea ce fac.

Dar există totodată un anumit dualism. Pe de o parte, oameni din exterior mă înțeleg, îmi oferă premii. Și nici nu este de dragul „să ajutăm această victimă”. Oferă anume pentru modul în care am relatat despre acest subiect: nu este un film negru, este colorat, diferit. În același timp, există familia care încearcă să mă impună să tac.

Parțial, îi înțeleg. Este o societate post-sovietică. Mai devreme, era o cenzură dură, filmele încercau să demonstreze partea frumoasă a vieții. Dar viața nu este mereu așa. Și ar trebui să ținem cont de aceasta.

În general, cum ai căutat limbajul în care poți povesti o experiență atât de dificilă și contradictorie din copilărie? La ce te-ai orientat?

Încă de la bun început, voiam să demonstrez că nu numai copiii din familiile nefericite sunt traumatizați. Chiar și cele mai ideale și mai corecte familii pot ascunde uneori anumite taine. Pentru mine, a fost foarte important să accentuez faptul că eu sunt dintr-o familie bună, că toți bunicii și toate bunicile mele sunt cu studii superioare. Acest lucru combate stereotipurile.

M-a inspirat Aliona van der Horst, regizoare din Olanda. Ea are rădăcini rusești. În filmul său, și ea a plecat în casa bunicilor săi. Prin textură, prin pereți dărăpănați, ea încearcă să povestească despre trecut. Filmul său este despre modul în care stalinismul se răsfrânge asupra generației contemporane, post-sovietice. Această lucrare a fost pentru mine un punct de orientare pentru modul în care eu am folosit limbajul filmului.

„Unchiul meu a tot încercat să mă convingă că nu s-a întâmplat nimic rău”. Olga Lucovnicova, câștigătoare la „Berlinale”, despre hărțuiri în familie, traume din copilărie și forța filmului. Interviu NM

facebook.com

„Doar după acordul rudelor, voi demonstra filmul în Moldova”

Vorbeai despre dualism: în afară ai fost apreciată foarte mult, iar în familie sunt dificultăți. Dar ai putea demonstra acest film în Moldova? Și cum crezi, ce reacții ar provoca?

Am promis unor rude că în Moldova, voi fi mult mai modestă cu acest film. Le este teamă că acest lucru ar putea afecta viața altor membri ai familiei, care abia își încep calea în viața matură. Doar după acordul lor, eu voi demonstra filmul în Moldova. Chiar dacă eu cred că acest subiect este important.

În viziunea ta, cât de mult se deosebește percepția unor astfel de chestiuni la Bruxelles, unde locuiești acum, și la Chișinău?

Desigur, este cerul și pământul. Aici, cu 15 ani în urmă, au fost cazuri de rezonanță despre violență asupra copiilor, copiii au murit. După aceasta, subiectul respectiv este perceput foarte acut. Chiar dacă ai lovit un copil la fund și i-a rămas o vânătaie și cineva o observă, a doua zi sunt solicitate organele de tutelă, pentru a înțelege ce s-a întâmplat. Securitatea copiilor chiar este pe primul loc aici.

De aceea oamenii sunt foarte deschiși. Ei înțeleg, copilul este o ființă care abia își începe viața și încă nu știe ce-i corect și ce nu. El poate fi manipulat cu ușurință, el este neapărat. Pericolul poate veni de oriunde.

Cum crezi, ai fi putut să realizezi filmul tău aflându-te în Moldova, locuind aici permanent? Ți-ar fi ajuns resurse, forțe morale?

Nu, desigur.

De ce?

M-a ajutat foarte mult faptul că eram în Belgia. Aveam nevoie de distanță de ceea ce se întâmplă în Moldova și de familia mea pentru ca, cât de cât, să am libertatea de a analiza situația. Ca să am posibilitatea pur și simplu să deconectez telefonul și să nu fiu mereu sub presiunea rudelor. Totodată, m-au ajutat foarte mult profesorii mei belgieni. Ei au fost primii care au auzit, despre ce vreau să realizez un film și au putut să mă îndrume.

Da, în Moldova e un pic invers: se întâmplă că finanțarea filmelor este refuzată prin comentariul „ce lecție va oferi acest film pentru tineret”, pentru că în scenariu au fost abordate chestiuni sociale grave. E bine că ai avut susținere.

Da, pentru că și acum îmi este dificil din cauza familiei. Acum, îmi este frică să nu dăunez și rudelor mele mici. Este cea mai mare teamă în toată această istorie.

Mi-i groază să vorbesc despre aceasta. Și iar și iar, este important să subliniez anume faptul că tatăl meu îmi este cel mai bun prieten, iar mama mă iubește foarte mult. Familia mea este foarte bună. Nu că m-ar fi lăsat în voia soartei. Pur și simplu așa s-a întâmplat.

Intenționezi să revii în Moldova?

Părinții mei sunt acum în Spania. În plus, eu am primit pentru „Nanu Tudor” un premiu de la „Flanders Audiovisual Fund” – 40 mii de euro, ca să realizez următorul film. Pentru a realiza un film, e nevoie de patru ani – acesta este ciclul de producere de aici. De aceea pentru următorii patru ani, eu sunt legată de această țară. Dar vreau să fie o producție comună a Belgiei și Moldovei.

Deci, următorul film este de lung metraj?

Da, cred că am închis subiectul privind scurt metrajele. Așa glumește tatăl meu, „bine, să fi luat argintul, ai fi avut spre ce tinde”, dar am obținut maximumul.

Mulți întreabă – unde și când vom putea viziona „Nanu Tudor”?

Deocamdată, este dificil. Chiar și la Berlin, filmul a fost demonstrat doar pentru specialiștii în domeniul cinematografiei și membrii juriului, pe o platformă specială. Pentru publicul din Berlin va fi prezentat abia în luna iunie. În acest an, îl vor demonstra la festivaluri și eu nu am dreptul să-l public nicăieri. Producătorul meu din Belgia intenționează să-l vândă unui post de televiziune belgian. Și acest lucru va fi imposibil dacă va apărea undeva versiunea „piratată” a filmului.

Notă NM. Olga Lucovnicova este fotograf documentalist și regizor, s-a născut în Moldova, acum locuiește în Belgia. A studiat regia la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Moldova și masteratul despre filmul documentar conform programului DOC NOMADS în Belgia. Unul dintre primele sale filme de scurt metraj, „Nu te iubesc, moarte…” (2015), s-a învrednicit de un premiu la Festivalul de film documentar „Cronograf” din Moldova.

If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: