— Când un bolnav are dispnee, el respiră de 30-40 de ori pe minut. Acest medicament ajută pentru a reduce frecvența respirației și pentru a ameliora disconfortul pacientului provocat de insuficiența de aer. Are efect calmant.

În al treilea salon – o femeie de 89 de ani. Mortalitatea provocată de coronavirus la oamenii de această vârstă constituie 90%. Ea este conectată la ventilare invazivă. Oxigenul ajunge la ea printr-un tub, cu un țiuit ușor. Aparatul respiră pentru om.

În timp ce mergem spre următorul salon, Adrian Belîi ne povestește despre utilajul pe care au reușit să-l primească recent.

După vocea medicului se aud sirenele ambulanțelor, senzorii aparatelor, respirațiile dificile, țiuitul ritmic al aerului din tuburi. Oamenii în stare de conștiență tac, se gândesc, încearcă să adoarmă. Mulți sunt aici de câteva săptămâni și nu oricine reușește să iasă viu din secția de reanimare.

— În ce stare ajung la reanimare tinerii?

— Tinerii ajung la reanimare dacă din prima zi a bolii starea lor este gravă. Dar cel mai adesea – din a doua săptămână, când începe furtuna de citokine. Până atunci, organismul formează un răspuns imun la virus: încercând să-l depisteze, organismul atacă propriile celule și țesuturi. Virusul activează mecanismele care intensifică puterea inflamației, apare o reacție inflamatoare puternică și incontrolabilă. De obicei, organismul reglează gradul de inflamație, însă virusul blochează mecanismul de reglare. Câte forțe are organismul pentru a lupta contra inflamației, atâta și durează furtuna.

Spre sfârșitul primei ore petrecute în costum, devine sufocant, ochelarii irită treptat fața.

— Vara, oamenii cădeau. Medicii și asistentele medicale își pierdeau cunoștința, îi scoteam. Iar aici, toți sunt tineri.

Tuse neîntreruptă, se aude din salon în coridor. Când persoana încetează să mai tușească, pentru puțin timp, respirația sa este însoțită de un „fluierat", asemănător cu un mârâit. Foșnetul pașilor medicilor în costume intră în ritm cu fluieratul măștilor de oxigen. Aici nu există liniște.

— Au fost tragedii, când murea o familie – trei-patru persoane. Soțul și soția au gene diferite, de aceea mor generațiile rudelor de sânge. Fiul, unchiul tatăl, bunelul. S-a întâmplat vara. Virusul și caracteristicile organismului s-au dovedit a fi absolut incompatibile. I-a cosit pe toți. Pe unul dintre ei l-am trimis în Germania, am chemat aviația sanitară, dar nici acolo nu l-au salvat. Cel mai tânăr dintre cei care au decedat – un băiat de 29 de ani. A fost sănătos, nu avea boli cronice.

Dacă am deconecta aparatul celor intubați – ar muri. Dacă am retrage masca cu oxigen celor care au nevoie de ea, majoritatea absolută ar muri peste șase ore. E prea puțin probabil că cineva dintre ei ar supraviețui într-o secție obișnuită. Spitalele nu au nici măști speciale, nici oxigen.

După două ore și jumătate de când sunt în costum, amețesc foarte tare. Profesorul Adrian Belîi mă conduce într-un cabinet plin de cutii cu medicamente. Deschide fereastra..

— E foarte cald?

— E foarte cald.

Eu nu-mi scot masca respiratorie, mă sprijin de pervaz și încerc să inspir aer de afară. Pe strada București, oamenii sunt grăbiți, plouă, trece un troleibuz – este aproape pustiu – ora de vârf a trecut.

Vlad învață în anul patru, la medicină. Când s-a început epidemia, i-au încredințat, la fel ca și altor studenți, să se ocupe de hârtii: să sistematizeze datele despre cei care vin în țară. Când a încheiat anul trei, a mers să-și caute de lucru – a devenit asistent medical la Institutul de Medicină Urgentă. El continuă să studieze. Încheie tura la ora opt dimineașa, la zece este la prelegeri. Nu toți profesorii sunt mulțumiți de activitatea lui. Își va alege specializarea după anul șase de studii – ar dori să continue să lucreze la reanimare.