REPORTAJ SPECIAL NM
„Voi credeți în COVID?"
24 de ore în „zona roșie" IMU din Chișinău
REPORTAJ SPECIAL NM
„Voi credeți în COVID?"
24 de ore în „zona roșie" IMU din Chișinău


Dimineață sumbră de luni. Oamenii se îmbulzesc la stație, așteaptă troleibuzul. Vor urca în el, vor plăti în numerar, vor scoate măștile de pe nas, se vor apuca de bare, vor coborî, vor ajunge la serviciu... Și pe mine mă așteaptă o zi de lucru. Dar ea nu va fi ca celelalte – ziua de astăzi o voi petrece la Institutul de Medicină Urgentă din Chișinău. În „zona roșie".
Dimineață sumbră de luni. Oamenii se îmbulzesc la stație, așteaptă troleibuzul. Vor urca în el, vor plăti în numerar, vor scoate măștile de pe nas, se vor apuca de bare, vor coborî, vor ajunge la serviciu... Și pe mine mă așteaptă o zi de lucru. Dar ea nu va fi ca celelalte – ziua de astăzi o voi petrece la Institutul de Medicină Urgentă din Chișinău. În „zona roșie".
I
La intrare ne întâmpină șeful Departamentului anestezie și terapie intensivă al IMU, profesorul Adrian Belîi. El ne conduce la vestiar – este etapa principală înainte de „zona roșie". O asistentă medicală josuță ne întâmpină și ne ajută cu grijă să ne schimbăm hainele. Pentru început, trebuie să ne dezbrăcăm până la lenjerie, apoi să ne îmbrăcăm cu cămăși și pantaloni din bumbac. Botoșei, mască respiratorie cu fixare la rădăcina nasului, căciuliță pentru păr, ochelari din plastic. Toate trebuie să fie strâns lipite de față. Un costum alb cu fermuar, glugă și lipici la gât, două perechi de mănuși – o pereche se aranjează sub costum, cea de-a doua – de-asupra mânecilor. În oglindă – o reflecție necunoscută. După doar câteva minute în interiorul costumului, devine foarte cald.

Asistenta medicală ne conduce cu doar câteva cuvinte: „Succes, cu Domnul!".
Oameni în costume merg în grabă prin coridor. Până la pandemie, în secția reanimare de la etajul întâi erau bolnavii în stare critică, la al doilea – pacienții cu boli infecțioase grave. Acum, la ambele etaje sunt bolnavii cu coronavirus. Secția reanimare este pevăzută pentru 45 de locuri. În luna septembrie, aici erau internate 52 de persoane – a fost numărul maximum. Echipa care lucrează la etajul doi nu se intersectează cu echipa de la etajul întâi. Și nici tururile de la fiecare etaj nu se intersectează. Despre starea de sănătate a pacienților, ei află din istoricul bolii care este completat de către medicul de gardă precedent, dar și de la șeful secției reanimare, Veaceslav Crivorucico. De două ori pe zi, el vizitează pacienții. Personalul medical lucrează 24 de ore: patru ore – în zonă, patru – se odihnesc. Și așa – în trei cicluri.
45 de locuri
52 de persoane
Adrian Belîi ne prezintă saloanele cu bolnavii, ne explică, cum funcționează aparatele sofisticate care mențin viața pacienților. Vocea sa abia de se aude din masca respiratorie. De peste tot se aud sunetele și semnalele aparatelor care prezintă starea pacientului. Tensiunea, bătăile inimii, funcționarea plămânilor.
Adrian Belîi ne prezintă saloanele cu bolnavii, ne explică, cum funcționează aparatele sofisticate care mențin viața pacienților. Vocea sa abia de se aude din masca respiratorie. De peste tot se aud sunetele și semnalele aparatelor care prezintă starea pacientului. Tensiunea, bătăile inimii, funcționarea plămânilor.
Pacienții din reanimare nu pot respira de sine stătător, ei sunt conectați la aparatele de respirație asistată. Există două tipuri de ventilare pulmonară: non-invazivă și invazivă. Cea non-invazivă presupune transportarea oxigenului prin mască de la aparat la pacient, el rămâne conștient. Cea de-a doua necesită intervenție serioasă: un tub se introduce prin nas sau prin gât în trahee; bolnavul nu poate să vorbească, să mănânce și să bea, de aceea el este indus în comă artificială. În timpul comei, mâncarea lichidă îi este introdusă printr-o sondă care trece din nas în stomac.
Ventilare non-invazivă
Ventilare invazivă
Ventilare non-invazivă
Ventilare invazivă


— Fiecare aparat are principiul propriu de măsurare a datelor, toate presiunile și fluxurile pot fi măsurate prin diferite principii fizice. Când un pacient se însănătoșește, trebuie deconectat de la ventilator, treptat. E simplu dacă pacientul este conștient – el poate vorbi. Dacă este fără cunoștință și trebuie să aflăm, dacă poate să respire de sine stătător, aparatul ar putea arăta un reflex de la plămâni spre creier și viceversa. Când parametrii aparatului arată că pacientul poate respira, supapa dispozitivului se închide. Creierul pacientului trebuie să simtă că fluxul de aer s-a oprit. Aparatul măsoară, de cât timp e nevoie pentru reducerea alimentării cu oxigen și noi putem afla dacă trebuie lansată procedura de deconectare de la aparat, ne explică profesorul Adrian Belîi, încet și fără grabă.
Un bărbat în vârstă este acoperit cu un cearșaf subțire. El vorbește singur cu sine, ochii sunt închiși, corpul lui este bine fixat.


— Hipoxie clasică – insuficiență de oxigen în creier. El aberează. Plus ictus. Aici, este afectat creierul, microtromboză. Dacă i-am dezlega mâinile și picioarele, ar putea sări peste fereastră. Nu-i ajunge aer, e în încăpere închisă. De aceea ar vrea să fugă, explică Adrian Belîi.
Una dintre cele mai răspândite complicații provocate de COVID este tromboza. Cheagurile de sânge din artere reduc saturația cu oxigen a sistemului vascular, provocând astfel hipoxie și moartea celulelor.
Pe patul de alături este o femeie, după intervenție chirurgicală, conectată la aparatul de respirație asistată.
— Patologia chirurgicală nu a dispărut nicăieri. Tratamentul postoperator în paralel cu tratamentul împotriva COVID.

Femeia nu simte durere – i-au prescris promedol (analgezic opioid)
„Dacă nu ar fi intubați,
ar muri toți"
— Când un bolnav are dispnee, el respiră de 30-40 de ori pe minut. Acest medicament ajută pentru a reduce frecvența respirației și pentru a ameliora disconfortul pacientului provocat de insuficiența de aer. Are efect calmant.

În al treilea salon – o femeie de 89 de ani. Mortalitatea provocată de coronavirus la oamenii de această vârstă constituie 90%. Ea este conectată la ventilare invazivă. Oxigenul ajunge la ea printr-un tub, cu un țiuit ușor. Aparatul respiră pentru om.

În timp ce mergem spre următorul salon, Adrian Belîi ne povestește despre utilajul pe care au reușit să-l primească recent.
— Cât costă tratamentul unui pacient?

— 200 mii de lei, poate și mai mult. Dacă e un caz cu un rinichi artificial, trei zile de tratament costă 70 de mii. Costul tratamentului unei persoane poate depăși și o jumătate de milion de lei.
După vocea medicului se aud sirenele ambulanțelor, senzorii aparatelor, respirațiile dificile, țiuitul ritmic al aerului din tuburi. Oamenii în stare de conștiență tac, se gândesc, încearcă să adoarmă. Mulți sunt aici de câteva săptămâni și nu oricine reușește să iasă viu din secția de reanimare.

— În ce stare ajung la reanimare tinerii?

— Tinerii ajung la reanimare dacă din prima zi a bolii starea lor este gravă. Dar cel mai adesea – din a doua săptămână, când începe furtuna de citokine. Până atunci, organismul formează un răspuns imun la virus: încercând să-l depisteze, organismul atacă propriile celule și țesuturi. Virusul activează mecanismele care intensifică puterea inflamației, apare o reacție inflamatoare puternică și incontrolabilă. De obicei, organismul reglează gradul de inflamație, însă virusul blochează mecanismul de reglare. Câte forțe are organismul pentru a lupta contra inflamației, atâta și durează furtuna.
Spre sfârșitul primei ore petrecute în costum, devine sufocant, ochelarii irită treptat fața.

— Vara, oamenii cădeau. Medicii și asistentele medicale își pierdeau cunoștința, îi scoteam. Iar aici, toți sunt tineri.

Tuse neîntreruptă, se aude din salon în coridor. Când persoana încetează să mai tușească, pentru puțin timp, respirația sa este însoțită de un „fluierat", asemănător cu un mârâit. Foșnetul pașilor medicilor în costume intră în ritm cu fluieratul măștilor de oxigen. Aici nu există liniște.
Femeia care a ajuns în secție acum o jumătate de oră este în stare gravă, pulsul – 140-150, din cauza panicii și a insuficienței de oxigen. Este speriată. Timp de câteva ore, va trebui să se obișnuiască cu aparatul de respirație asistată, pentru a-și stabiliza ritmul. Medicii o vor ajuta cu reglarea fină a aparatului la proprietățile respirației, ea va putea respira.

Într-un salon luminos, pacienta este în stare de conștiență. Cu voce înceată, cheamă spre sine, nu poate vorbi tare.
— Acuși, draga mea, rabdă, voi aduce de mâncare, spune afectuos și melodios o asistentă medicală josuță.
Pacienții nu cunosc fețele medicilor, ale asistentelor medicale și ale asistenților medicali. Nu știu chipurile celor care au grijă de ei. Bolnavii îi recunosc după ochi și voce. Oamenii care pot fi văzuți fără costume și măști pe față se află pe paturile vecine, cel mai adesea – în stare de inconștiență. Telefoanele sunt interzise în reanimare – la mulți pacienți apar disfuncții cognitive, pot avea vedenii. Dacă își vor contacta rudele, le vor speria. Nici gust, nici miros, nici persoana dragă alături. Săptămâni în șir – doar zgomotele aparatelor și oameni care îi privesc de sub măști.

La etajul doi se află cei care sunt într-o stare un pic mai bună. Unii pacienți sunt culcați pe burtă – așa se măsoară tensiunea, fluxul de aer se distribuie uniform și contribuie astfel la saturația sângelui cu oxigen.
— Uneori, pentru menținerea vieții, este nevoie de un mic ajutor, fără acesta este imposibil.

Un medic tânăr din secția COVID a Institutului de Medicină Urgentă e culcat pe burtă.

— A pățit-o

— Dvs. ați fost deja bolnav? — îl întreb pe Adrian Belîi.

— Încă nu, mi-a mers. Dar o pot păți și eu, la fel ca și toți ceilalți.

Un bărbat corpolent e culcat pe o parte, e tânăr. S-a protejat, dar s-a infectat. Acum câteva luni, fratele său a decedat în secția reanimare.
„Dacă am deconecta aparatul celor intubați, ar muri"
— Au fost tragedii, când murea o familie – trei-patru persoane. Soțul și soția au gene diferite, de aceea mor generațiile rudelor de sânge. Fiul, unchiul tatăl, bunelul. S-a întâmplat vara. Virusul și caracteristicile organismului s-au dovedit a fi absolut incompatibile. I-a cosit pe toți. Pe unul dintre ei l-am trimis în Germania, am chemat aviația sanitară, dar nici acolo nu l-au salvat. Cel mai tânăr dintre cei care au decedat – un băiat de 29 de ani. A fost sănătos, nu avea boli cronice.

Dacă am deconecta aparatul celor intubați – ar muri. Dacă am retrage masca cu oxigen celor care au nevoie de ea, majoritatea absolută ar muri peste șase ore. E prea puțin probabil că cineva dintre ei ar supraviețui într-o secție obișnuită. Spitalele nu au nici măști speciale, nici oxigen.
După două ore și jumătate de când sunt în costum, amețesc foarte tare. Profesorul Adrian Belîi mă conduce într-un cabinet plin de cutii cu medicamente. Deschide fereastra..

— E foarte cald?

— E foarte cald.

Eu nu-mi scot masca respiratorie, mă sprijin de pervaz și încerc să inspir aer de afară. Pe strada București, oamenii sunt grăbiți, plouă, trece un troleibuz – este aproape pustiu – ora de vârf a trecut.
— Cum se simt oamenii după boală?

— Cei cu care mențin legătura vorbesc despre anxietate, depresie, oboseală. Anxietatea și depresia sunt legate.

— Medicii se confruntă frecvent cu epuizarea profesională?

— Foarte frecvent. Am avut de două ori acest sindrom. Sunt dintre cei care încheie tura și se conectează la gândurile și treburile lor. Eu nu las serviciul nici seara, nici în zilele de odihnă. Tensiune continuă. Nu mă deconectez niciodată.
Noi ieșim din „zona roșie": telefonul și camerele pe care le-am ținut în mână sunt stropite cu dezinfectant. O asistentă medicală ne ajută să ne dezbrăcăm de costum și să scoatem a doua pereche de mănuși, rămân căciulița, masca respiratorie, prima pereche de mănuși, ochelarii. Ea ne stropește mâinile și gâtul cu dezinfectant. În ecluză trebuie să scoatem, pe rând, toate celelalte, dezinfectându-ne de fiecare dată mâinile. Toate sunt lăsate în urne diferite. Ultimul – costumul din pantaloni și cămașă, este pus într-o parte, pentru a fi spălat. Pe față au rămas urme de la masca respiratorie. Lumea de dincolo de sunetele aparatelor și ale tusei pare neobișnuită.
II
Veaceslav Crivorucico, șeful secției, vizitează pacienții la ora trei și jumătate. Noi iarăși intrăm în zonă.

El trece repede pe la pacienți – strânge mâna fiecăruia și îi întreabă cum se simt. Le transmite salutări de la rude, în încurajează și face glume. Dă indicații medicilor și asistentelor medicale care îl însoțesc.
— La el e 150 pe 40. Este un caz extrem...

— O, iar aici e bine!..

— Dacă veți asculta și vă veți întoarce pe o parte, da?..

— Și pe tanti Natașa o vom contacta, bine. Serioja, îmi vei reaminti?...

— Nisporeni. Serioja, ai auzit? Strășeni nu va fi...

— Cinci fiole, doi mililitri...

— Suntem gata?..

— Promedol...
— Vă rog, — cere o femeie cu voce grea.
— Acuși mă voi apropia, totul va fi bine. Vin-vin!
— Alexandra sună și vă transmite salutări, mai răbdați un pic..
— Eu mă prăpădesc..
— Nu vă prăpădiți!
— Lăsați-mă. Vă mulțumesc mult.
— M-au sunat ai dvs., toți vă transmit salutări: vecinii, prietenii, amicii de pahar în primul rând. Iată așa!..

— Fetelor, bună ziua! Ai mâncat? Ești ascultătoare? Vezi... Îți transmit salutări. Ai stat culcată pe burtică?..

— O, buna mea prietenă! A sunat fiica și îți transmite salutări. Te așteaptă acasă.

Mi se adresează: „Aici e ictus. O femeie tânără".
— Fiecare pacient este individual: sunt alături, au același diagnostic, aceeași vârstă, același atac, parcurs. Doar că acesta va pleca acasă peste cinci zile. Iar acela... Da. Acesta ne este lucrul și noi îl facem. Vrem să fim apreciați. Doar atât. Nu avem nevoie de aplauze. Toți au obosit, credeți-ne. Am obosit până într-atât, că e imposibil. Bolnavii sunt gravi.

Tura sa de vizite s-a încheiat, a examinat 45 de pacienți.

Un asistent medical tânăr spune că noaptea, acasă, aude sunetele din reanimare – zeci de semnale de la aparate. În prima perioadă, visa morți și morga.
— Voi credeți în COVID? — întreabă și râde. — Să lăsăm. Totul va fi bine.
III
Aproape de ora opt seara, mergem din nou în „zona roșie". Începutul turei: toată echipa își schimbă hainele în aceeași încăpere. A treia oară, e nevoie de mai puțin timp pentru pregătire. Asistentele medicale își împărtășesc un secret: dacă în mânecile costumului faci o gaură pentru degetul mare, el nu va luneca din mănuși.


— Vara, m-am culcat pe podeaua rece, era foarte cald. Ne-am obișnuit cu multe. După câteva luni petrecute în costume, începe să sufere pielea: din cauza că ea nu respiră, apar erupții cutanate și mâncărimi, ne povestește o asistentă medicală cu ochi căprui.
Seara, în reanimare e mult mai multă liniște.
„Ai venit să înveți, trebuie să fii medic"
Vlad învață în anul patru, la medicină. Când s-a început epidemia, i-au încredințat, la fel ca și altor studenți, să se ocupe de hârtii: să sistematizeze datele despre cei care vin în țară. Când a încheiat anul trei, a mers să-și caute de lucru – a devenit asistent medical la Institutul de Medicină Urgentă. El continuă să studieze. Încheie tura la ora opt dimineașa, la zece este la prelegeri. Nu toți profesorii sunt mulțumiți de activitatea lui. Își va alege specializarea după anul șase de studii – ar dori să continue să lucreze la reanimare.
— Ai avut pacienți pe care i-ai pierdut?

— Da. Pot să arăt și locul unde s-a întâmplat.

Era o femeie în vârstă, cu oncologie, cu numeroase complicații. Vlad se oprește din povestit și se apropie de un pacient care are nevoie de ajutor. Și nu mai revine la istoria sa. Aici, fiecare are o reacție fulgerătoare la semnale, medicul, asistenta medicală sau asistentul medical trebuie să fie gata în orice moment să se elibereze și să fugă spre bolnav. Astăzi, este o noapte liniștită și personalul poate să se odihnească puțin.
Aici toți sunt tineri, frumoși și rezistenți. Vlad propune să facem o fotografie comună, doar pentru ei. S-au aranjat într-un rând oamenii cărora le datorăm atât de multe. Ei zâmbesc, dar masca respiratorie le ascunde fețele.

Ziua se apropie de sfârșit. Pacienții sunt hrăniți, ajutați să se întoarcă pe altă parte, ei adorm și se face liniște. În unele saloane este deconectată lumina, monitoarele aparatelor pâlpâie cu semnale multicolore, de afară cade lumina unui felinar galben.

Înainte de a ieși din „zona roșie", noi suntem iarăși cu dezinfectant, cu oboseală, cu recunoștință.
***
În pofida tuturor măsurilor de protecție, fotograful Mihail Calarașan, care a filmat în „zona roșie", s-a infectat cu coronavirus. După filmările de la Institutul de Medicină Urgentă, a stat acasă o lună. Eu m-am limitat la autoizolare – am avut noroc să nu mă îmbolnăvesc. După autoizolare, am mers cu un taxi. Șoferul mi-a propus să-mi scot masca, dacă nu-mi este confortabil să respir cu ea. Șoferul avea mai mult de cincizeci. Mi-am amintit de persoanele de vârsta sa, cu ventilarea invazivă a plămânilor. Sper că el nu va păți așa ceva.
Text: Larisa Calic
Foto: Mihail Calarașan
Design: Ecaterina Uzun


Cu susținerea Mediaseti
  •  
  •  
  •  
  •  
  • 1
  •  

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: