Cărțile copilăriei cu care am crescut
Alegerea redacției NM
Care sunt cărțile cu care am crescut? Datorită căror eroi noi am devenit cei care suntem astăzi? Cu ocazia Zilei protecției copiilor, redacția NewsMaker își amintește despre cele mai dragi cărți din copilărie și despre eroii preferați. Neînfricata Elli, Cârtița-partizan, scriitorul-fox și Prințul, care a devenit un simbol al omeniei – într-o prezentare nouă, foarte personală a NM.
„O cârtița în oraș"
Josef Novotný, 1987

Evghenii Șolari
Redactor creativ
Pe la cinci ani, fiind deja copilul care citește singur, a ajuns în mâinile mele „O cârtiță în oraș", cartea pentru copii frumos ilustrată a autorului cehoslovac Josef Novotný. Și anume aceasta a devenit pentru mine „cea mai cea mai" – prima cu adevărat îndrăgită, recitită de zeci de ori și care mi s-a întipărit în memorie pentru mulți ani.

Trei prieteni – Cârtița, Iepurele și Ariciul – trăiau fericiți și fără griji într-o pădure frumoasă – verde, proaspătă și plină de viață. Însă într-o zi, lumea lor a fost distrusă – au venit Oamenii. Aceștia au venit în pădure cu mașinile lor, cu autobasculante, ferăstraie, macarale și au spus că aici va fi Orașul. Au nivelat totul cu beton și asfalt. Iar celor trei animăluțe, aflați pe o buturugă singuratică, care au refuzat să plece, le-au eliberat o hârtiuță cu o ștampilă care „le oferă dreptul" să trăiască în oraș.

Numeroase lecții îi așteaptă pe cei trei prieteni acolo, în oraș. O birocrație falsă, fără suflet, cu veșnicele sale hârtii, ștampile și formalități. Se fac încercări ca cei trei să fie „cumpărați" cu decorațiuni gonflabile din cauciuc ce prezintă pădurea, cu un „soare" artificial din plastic și cu un tavan din carton vopsit în loc de cer. Pentru o secundă, „noua viață" butaforică le pare iarăși una fericită și fără griji. Însă iluziile s-au spart ca o bulă – în adevăratul sens copilăresc al cuvântului.

Împreună cu eroii-animăluțe, eu, copilul, retrăiam sentimentul acestei orori existențiale și al singurătății în calea unei „lumi străine" care se apropie ca un val de gheață și în care nu există nici soare, nici aer curat, nici viață. Episodul preferat: în timpul nopții, sufocați de smog și miros urât, eroii au înfundat cu cârnați țevile de eșapament ale tuturor mașinilor din oraș. Și dimineața, niciuna dintre acestea nu a putut să se miște din loc. Ce bine! Prima experiență de organizare a rezistenței, o adevărată gherilă orășenească de partizani!

Un alt episod: fugind de pe străzile pline de fum în căutarea unui adăpost de omniprezentele cutii de fier care bubuie mereu, eroii stau pe acoperișul unui zgârâie-nori. Și privesc în abisul din fața lor, simțind că acest oraș sufocant și fără suflet nu-i va lăsa niciodată din îmbrățișările sale de beton. Și în acest moment, zboară pe cer niște lebede. După ce au ascultat istoria celor trei prieteni, îi duc, desigur, din orașul nefericit...

Lumea din plastic a învins
Triumfă clopotul din carton
Cine are nevoie de o feliuță din cerul de iulie?..

Dar aceasta este dintr-o altă operă și dintr-o altă etapă a vieții.
„Leul, vrăjitoarea și dulapul"
C.S.Lewis, 1950

Stela Untila
Redactorul versiunii în limba română
Copilăria mea a trecut, în mare parte, cu trei posturi de televiziune și fără gadgeturi (pe la 10 ani am primit cadou primul Dandy, dar asta e o altă poveste). De aceea, cărțile au fost pentru mine un refugiu și o lume fascinantă.

Se găseau greu și nu erau ilustrate, dar nici nu știam că ar putea fi și altfel. Îmi amintesc cum mergeam cu mama la librăriile „Făt-Frumos", „Mihai Eminescu" sau „Scripta" și răscoleam rafturile, în căutare de comori. Era o mare bucurie când reușeam să îmi completez colecția cu un nou exemplar.

Am devorat cu mare încântare „Aventurile lui Tom Sawyer" și cele a lui Huckelberry Finn. Mai târziu, am descoperit cartea „Leul, vrăjitoarea și dulapul" de C.S.Lewis, singura carte din seria „Cronicile din Narnia" pe care am reușit să o găsesc în acea perioadă A fost o adevărată revoluție pentru mine, care eram obișnuită cu autorii români și cu Frații Grimm. Ajungeam la sfârșit și o luam de la capăt și așa, probabil, de zeci de ori.

A fost o mare surpriză pentru mine și seria „Marry Poppins" de Pamela L. Travis. Așa și nu am reușit să adun toată colecția, însă era o mare-mare bucurie de fiecare dacă când găseam un nou volum.

În adolescență am dat de cărțile lui Alexandre Dumas și s-a produs o nouă revoluție în lumea mea.
„Micul prinț"
Antoine de Saint-Exupéry, 1943
&
«Children of Dune»
Frank Patrick Herbert, 1943

Alexei Volneanschi Specialist IT
„Prințul" m-a cucerit printr-o poveste profundă, emoționantă și prin faptul că se citește complet diferit de către copii și adulți. S-ar părea că este o poveste despre niște lucruri pentru copii, pe înțelesul tuturor, care, fiind conștientizate repetat, mulți maturi își dau seama îngroziți că trăiesc cu totul greșit. Înțeleg, cât de important este să vezi incredibilul în ceea ce este evident și cât de important este ca în momentul potrivit să nu uităm să desenăm o curea de la botnița pentru miel.

Herbert m-a surprins cu un univers imens, inventat într-un mod incredibil, pe de o parte, foarte asemănător cu al nostru și, totodată, absolut altul. Întorsături neașteptate ale liniilor subiectului, deznodământuri neașteptate, amestec de politică, religie și „științe" de alternativă. Într-un anumit sens, extind limitele conștiinței. Nu-mi imaginez, cum au putut fi inventate toate acestea.
„Pe aripile vântului"
Margaret Mitchell, 1936

Alexandra Batanova Reporter
Pasiunea pentru lectură mi-a fost altoită încă din copilărie, iar bunica îmi încuraja entuziasmul prin orice metodă. De aceea, la 9 ani, a ajuns în mâinile mele nuvela „Metamorfoza" de Franz Kafka. Pur și simplu am găsit-o pe un raft cu cărți și am întrebat dacă pot s-o citesc. Probabil, bunica a decis să nu frângă entuziasmul meu. Dar toate acestea nu sunt despre cartea preferată, ci așa, o abatere lirică.

Una dintre cărțile pe care am îndrăgit-o încă din copilărie a fost „Pe aripile vântului" de Margaret Mitchell. La început, am vizionat filmul, cu mama, apoi mi-am dorit să citesc cărțile. Nu-mi amintesc exact, câți ani aveam, dar nu erau prea mulți și nu am înțeles aproape nimic, deși am citit tot romanul.

L-am recitit mai târziu și am înțeles că într-adevăr îmi place cartea. Plângeam odată cu eroii, mă uimea nedreptatea destinului și a lumii și atunci, probabil, m-am gândit pentru prima dată, de ce era o atitudine diferită față de persoanele care se deosebesc de altele. Părinții au trebuit să-mi explice, ce înseamnă rasism.
„Vrăjitorul din orașul de smarald"
Aleksandr Volkov, 1939
*Atenție, coincidență!

Nadejda Coptu Reporter
Ideea mea de la vârsta mea de 10 ani de a deveni jurnalist a avut o preistorie. Când aveam patru ani, mi-am anunțat familia că voi deveni scriitor. Consideram o trădare îngrozitoare să renunț la visul meu din copilărie, de aceea pe la zece ani, am decis deja să-l convertesc în ceva mult mai realist.

Și decizia de a deveni scriitor a avut o preistorie. În fiecare seară, mama ne citea – mie și surorii mai mari – cartea „Vrăjitorul din Oz". Apoi, în fiecare zi, la grădiniță, mă gândeam, ce se va întâmpla cu fetița Elli și cățelușa sa Totoșka. Se pare că din toată grădinița, eu eram unicul copil care nu dormea la amiază. Ascultând fosăitul colegilor mei, mă gândeam cu grijă, câteva ore pe zi, cu ce s-ar putea termina capitolul pe care mama nu l-a terminat de citit. Odată, am înțeles că îmi este chiar mai interesant să inventez propriile istorii decât să aștept când îmi va citi cineva străin. Astfel, la patru ani, am decis destul de conștient, pe cât este posibil, că voi deveni scriitor și voi scrie propria carte despre aventuri.

Scriu aceste rânduri și mă gândesc: „Interesant, dar cine aș fi devenit dacă mama ar fi ales o altă carte?".

Vera Balahnova Redactor de știri
Bineînțeles, „Vrăjitorul din Oz". Ceream atât de des să mi se citească această carte înainte de culcare, încât părinții au urât-o și foarte repede m-au învățat să citesc. Fără doar și poate, istoriile despre Tărâmul Fermecat mi-au insuflat dragostea pentru călătoriile fantastice, iar gluma despre Oorfene Deuce, care „este alungat cu cizmele din univers", se pare, mi-a cimentat pentru totdeauna simțul umorului.

Mai târziu au fost deja și Bilbo, și Frodo, și Alisa și chiar – să mă scuzați – Pan Klyaksa, peripeții tot mai captivante și eroi cu un destin dificil. Dar Elli și Totoșka au rămas primii eroi cu care am descoperit lumea cărților și am îndrăgit lectura. Și sunt nemaipomenit de recunoscătoare mamei pentru faptul că într-o seară, a luat de pe raft anume „Vrăjitorul din Oz".
„Jurnalul lui Fox Mickey"
Sasha Ciornîi, 1914

Olga Gnatcova Redactor
Am învățat să citesc destul de tâziu și chiar cumva bolnăvicios. Cu vreo jumătate de an înainte de școală, s-a constatat că abia deosebesc silabele. Au început să mă așeze pe canapea cu „Habar n-am", încercând să recuperăm cele ratate. Nici până astăzi nu-mi place „Habar n-am".

În schimb, îmi amintesc cu mare drag de cartea pe care la început o știam doar pe dibuite și la auz. „Jurnalul lui Fox Mickey" a fost scris din numele unui cățel tânăr și melancolic. Acesta fura din cabinetul capului familiei bucăți de creioane și, sârguincios, își ținea un jurnal. Prin călătoriile în afara orașului, în Paris și zilele cotidiene. Și s-a învățat repede să scrie „nu mai rău decât Zina", mica sa stăpână. El a criticat o vacă pentru că „aceasta dă prea mult lapte". Se mira, cât de plictisitori sunt oamenii maturi, pentru că „citesc mereu în gând". Și cât de minunată este Zina, care citește cu voce tare, fredonând și „bătând pe genunchi".

Mickey mă făcea să râd și să observ lucruri uimitoare în cele obișnuite. Împreună cu el, m-am învățat să urmăresc și să dau o formă acestor observații. Cred că încă atunci când doar îmi citeau „Jurnalul lui Mickey" cu voce tare, eu deja mi-l scriam în gând pe al meu. Și îmi amintesc că eram nespus de bucuroasă. Deși nu puteam nicicum să ironizez, desigur.

Devenind cu mult mai mare, am descoperit că „Jurnalul lui Fox Mickey" a fost scris de Alexander Glikberg, poet din epoca de argint, cunoscut pentru foiletoanele sale satirice. El și-a publicat „Jurnalul" cu doar câțiva ani înainte de revoluție. Astfel, o carte pentru copii a devenit brusc și un monument al unei perioade care a trecut ireversibil.

„Vă plac cerdacele? Mie – foarte mult. Oamenii lasă în cerdace cele mai interesante lucruri, iar în camere aranjează niște mese plictisitoare și comode prostești. „Când inima mi se frânge de dor", cum spune mătușa Zinei, eu alerg din parcul gol, îmi șterg lăbuțele de canapea și fug spre cerdac". © Mickey
„Harry Potter și..."
Joanne Rowling, 1997-2007

Nicolai Paholnițchi Reporter
Despre Harry Potter la începutul anilor 2000 am aflat întâmplător, când la versiunea televizată a emisiunii „Ce? Unde? Când?" au fost câteva întrebări despre această serie. Atunci am rugat părinții să-mi cumpere această carte, dar ne-am dezamăgit: în magazine erau puține cărți și pe atunci erau costisitoare.

Până la urmă, prima carte „Harry Potter și Piatra Filosofală" mi-a fost dăruită la Revelion. Cred că era anul 2002 sau în 2003, nu mai țin minte. Am citit cartea de aproape 500 de pagini în doar câteva zile. Erau foarte multe recenzii. Iar pentru mine, aceasta a fost pur și simplu o carte fantastică, captivantă, despre lumea magilor. Mai târziu, părinții mi-au dăruit a doua carte, iar celelalte le-am luat de la un vecin să le citesc – acestuia i le trimitea mama sa de la Moscova.

Recent, am revăzut toate cele opt filme despre Harry Potter. Acum observi, desigur, diferite gafe, incoerențe, dar în copilărie acest lucru pare un episod incredibil despre lumea magiei.
„100 de ani mai devreme"
Kir Bulîciov, 1978

Natalia Melnic
Redactor economic
În copilărie, eram pasionată de cărțile lui Kir Bulîciov. Am citit-o de vreo 30 de ori cartea sa „100 de ani mai devreme" (ecranizarea era intitulată „Musafiri din viitor"). Fantastică științifică, bogată de aventuri fascinante, interpretate de personaje atât de clare – elevi sovietici, m-au copleșit în totalitate.

Îmi era teamă cu adevărat, compătimeam și îmi făceam griji pentru eroi, visând că odată voi deveni posesoarea unui melofon și voi ghici gândurile celor din jur, pentru a căpăta putere asupra oamenilor.

Această carte ne învață multe lucruri și dezvoltă fantezia, de aceea este foarte necesară pe raftul fiecărui copil mai mare de 9-10 ani.
„Frățiorul și Karlsson de pe acoperiș"
Astrid Lindgren, 1955

Natalia Titova
Manager promovare
Eu am fost un copil liniștit, chiar retras, de aceea trăiam mai mult într-o lume a mea decât în cea reală, unde erau grădinița și restricțiile. Probabil, de aceea una dintre cărțile mele preferate din fragedă copilărie a fost trilogia scriitoarei suedeze despre Puștiul modest și liniștit și despre zburdalnicul Carlson.

Când încă nu puteam citi, mi-o citea mama. Apoi, probabil, s-a săturat de acest obraznic „bărbat în floarea vârstei" și mi-a propus să învăț să citesc, ca să pot reciti cartea ori de câte ori voi dori. Așa și s-a întâmplat. Cartea a fost citită literalmente „până s-a găurit".

Am avut și momente îndrăgite pe care le reciteam când aveam dispoziție. De exemplu, atunci când Carlson a reușit să alunge ciorile spărgătoare și cum Freken Bock a ajuns la televiziune, pentru că gătea mâncare pentru micii „mâncători de foc". Uneori, mă revolta egoistul Carlson la care matematica „lucra" mereu în favoarea sa.

Dar cel mai adesea îmi doream să fiu pe pragul căsuței acestuia, de unde, probabil, se deschidea o priveliște uimitoare a cerului și luminile orașului nocturn, care se sting. Și într-o seară caldă de vară, care nu se mai termină niciodată, să beau ciocolată fierbinte cu o prăjitură cu scorțișoară.

Mai târziu, am vizionat unul dintre episoadele filmului cu desene animate, care a fost realizat în baza trilogiei. Și aceasta a fost cea mai mare dezamăgire ce ține de Carlson.

Pe urmă au fost și alte cărți îndrăgite, dar de fiecare dată reveneam la Puști și Carlson, pentru bună dispoziție și încrederea că tot ce se întâmplă „este un fleac, chestii cotidiene".
„Căluțul cocoșat"
Piotr Erșov, 1834

Daria Slobodcicova
Reporter
În copilărie, apartamentul bunicăi amintea o bibliotecă imensă unde părea că nu exista nimic altceva în afară de cărți. Acolo erau de toate: de la Agniya Barto până la Theodore Dreiser, de la programul școlar până la fantastică științifică. Bunica se mândrea cu această colecție a sa și adesea povestea, cum era nevoită să stea timp îndelungat la cozi interminabile pentru a căpăta cartea mult dorită. În general, în familia mea se acorda un loc deosebit lecturii.

De la o vârstă fragedă, bunica ne citea – mie și fratelui meu – „Poveștile lui Deniska" și „Sfaturi dăunătoare", ne plăcea în mod special „Cum era tata mic". Ca să nu se termine prea repede cărțile, funcționa o regulă specială: câte o poveste pe zi. Iar ca să nu ne indispunem prea tare, după niște „Curse cu motocicleta pe un zid abrupt", bunica ne povestea, ca bonus, o nouă istorie amuzantă din copilăria mamei noastre și a fratelui său.

Când am început, mândră, să aranjez literele în silabe, cartea mea preferată a devenit povestea „Căluțul cocoșat" de Erșov. Era o carte mare și grea, cu copertă tare, pe care era imposibil s-o ții în mână. I se dezlipeau marginile și îi erau desenate paginile, însă istoria despre căluțul straniu, mereu gata să sară în ajutor, mă făcea să recitesc cartea iar și iar. Așa că încercările rudelor de a-mi strecura altceva nu aveau niciun efect.

Mi-am pierdut interesul față de această poveste doar atunci când puteam povesti pe de rost practic tot conținutul acesteia. Dar cu proza așa și nu mi-a mers. Îmi plăcea să citesc tot ce conține rimă, începând cu poveștile lui Pușkin până la „Prea multă minte strică" și „Faust" la o vârstă mai mare.

Din această cauză, am avut probleme și la școală – îmi plăceau poeziile și multe dintre ele mi le amintesc și acum, dar mi-a fost mai greu să înfrunt „lista literaturii pentru vară". Prima nuvelă pe care mi-am dorit s-o citesc – dar așa, cu lanterna sub plapumă – a fost „Hobbit, sau acolo și înapoi" de J. Tolkien. M-am afundat până peste cap într-o lume nouă a creaturilor fantastice și a aventurilor.
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
x
x

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: