Cum au schimbat cei 8 ani de ocupație o tânără din Donețk: „Nu mă consideram ucraineancă”

În 2014, copilăria multor copii din orașul ucrainean Donețk s-a schimbat pentru totdeauna. Războiul care a ajuns în orașul lor a adus frică și pierderea lumii pe care o cunoșteau. Evelin, pe atunci în vârstă de opt ani, la fel ca mii de alți copii, nu înțelegea ce se întâmplă în jur. Își amintește doar frânturi – ore lungi petrecute în subsol, când fiecare ieșire afară părea o renaștere, și sentimentul de ușurare când toți cei cunoscuți rămâneau în viață.

Ocupația a schimbat treptat totul: școala, orașul, oamenii din jur. Prietenii plecau, iar cei care rămâneau se obișnuiau încet cu noua realitate. Odată cu amintirile copilăriei despre cărțile ucrainene și dansurile populare, dispărea și identitatea ucraineană a copiilor.

Evelin, la fel ca mulți dintre cei de vârsta ei, sub influența propagandei ruse, a început treptat să se vadă ca parte a „lumii ruse”, iar Donețkul – drept un oraș rusesc.

Ea povestește cum a reușit să se elibereze mai întâi de influența propagandei ruse, apoi de ocupație, și ce s-a întâmplat cu prietenii ei din copilărie, pe care Rusia a încercat să-i reeducă.

Donețk, 2014: „Cele mai puternice emoții pe care le trăiau copiii erau frica și nedumerirea”

În 2014, când formațiunile militare hibride rusești ocupau Donețkul, Evelin avea doar opt ani. Învăța în clasa a treia, la o școală cu predare în limba ucraineană, și, la fel ca toți copiii, nu înțelegea ce se întâmplă. Își amintește vag începutul războiului, păstrând doar „fragmente din copilărie”.

În primul an de război și ocupație a Donețkului, familia Evelinei și-a petrecut cea mai mare parte a timpului în subsol, ascunzându-se de bombardamente. Atunci nu existau alarme aeriene, iar oamenii nu știau când să meargă la adăpost.

„Când ieși la suprafață, parcă intri într-o lume reînnoită și trebuie să verifici fiecare persoană din jurul tău, să vezi dacă sunt toți în viață. Și când toți rămâneau în viață, era minunat”, povestește Evelina.

O parte dintre colegii ei de clasă au plecat pe teritoriul ucrainean liber. Unii s-au întors mai târziu și și-au continuat studiile la școala aflată sub controlul autorităților proruse. Acolo au apărut și elevi noi, veniți din zonele Donețkului unde era prea periculos să locuiești din cauza bombardamentelor.

„Cele mai puternice emoții pe care le trăiau copiii atunci erau frica și neînțelegerea. Nu realizam ce înseamnă războiul, nu puteam înțelege. Și tocmai din cauza acestei neînțelegeri ne era și mai frică”, spune Evelina.

Nu toți adulții se grăbeau să le explice copiilor ce se întâmplă și, desigur, nu toți erau de partea Ucrainei. Așa că cei mici absorbeau pur și simplu ceea ce îi înconjura.

„Ei preluau, desigur, opiniile din jur – fie din televizor, fie de la un prieten influent. Și îți spuneai: «Nu o să-l contrazic, pentru că sigur are dreptate». În cazul meu, mama încerca să mă țină departe de război. Ea avea o viziune politică mai neutră, așa că personal nu am simțit nicio ură”, mărturisește Evelina.

Cum s-a schimbat școala: „Atât de treptat, încât nici nu simțeai”

Școala în care învăța Evelina era una cu predare în limba ucraineană. După invazia combatanților ruși, instituția s-a schimbat vizibil. Însă totul s-a întâmplat treptat, atât de lent, încât copiii nu au simțit transformarea.

Ucraineana și literatura ucraineană erau predate de două profesoare. Una dintre ele a murit mai târziu. Conform noilor reguli, lecțiile de limbă și literatură ucraineană au început să fie predate în rusă.

„Nu putea spune prea multe lucruri împotriva Rusiei și trebuia să predea lecția în rusă, ceea ce era cel mai important, – spune Evelina. – Dar tot vorbea cu noi în ucraineană la ore, pentru care îi sunt foarte recunoscătoare.”

Pregătirea pentru lecții era dificilă, deoarece bibliotecile nu mai ofereau cărți în ucraineană.

Cursul de limbă și literatură ucraineană a fost predat în clasa Evelinei până în 2020. După aceea, a fost eliminat complet. Copiii mai mici, care au început școala în 2014, nici măcar nu au studiat aceste materii.

„Rusia pur și simplu impunea totul. Până și colindele. După trei – patru ani, le cântam în rusă. Ce colinde în rusă?! Totul era înlocuit atât de subtil, încât nici nu observai”, se revoltă tânăra din Donețk.

Evelin practica și dansurile populare ucrainene.

„Dansam cu coroane de flori, iar la un moment dat ni s-au adus cocoșnice (acoperământ tradițional rusesc pentru cap – nota redacției). Și trebuia să dansăm cu cocoșnice pe cap. Profesoara noastră a refuzat. A spus că nu va preda în astfel de condiții și a plecat. Cercul de dans s-a închis, dar ideea era că nimeni nu-ți interzicea să dansezi, doar că trebuia să o faci în costum rusesc. Iar apoi, de la costumul rusesc, treci la mișcări rusești, iar mai târziu ajungi să dansezi pe muzică rusească”, explică Evelin.

În școală au fost introduse noi materii – „lecția de cetățenie și moralitate a Donbasului”. Evelin a obținut nota maximă la acest curs.

„Glumeam că am ieșit o cetățeană cam slabă. Ne spuneau istoria regiunii noastre natale, dar prin prisma legăturii ei cu Rusia. Despre Ucraina, singurul lucru pe care l-am studiat erau iobagii. Informația era extrem de limitată, fără vreo perspectivă alternativă. Probabil de aceea nu mi-am format atunci o poziție pro-ucraineană”, spune Evelin.

Mai puternică decât propaganda din Rusia – propaganda în teritoriile ocupate ale Ucrainei

Evelina se pregătea pentru o olimpiadă de istorie și a căutat informații suplimentare pe internet. Ceea ce a găsit era foarte diferit de ceea ce învăța la școală. Atunci a înțeles pentru prima dată că realitatea prezentată în manuale nu corespundea adevărului. Și că ceea ce o înconjura nu era realitate, ci propagandă. Așa a început să studieze istoria pe cont propriu.

„Nu pot spune că aveam o poziție clară înainte de ocupația din 2022. Din cauza școlii și a influenței mediului în care mă aflam, pot spune cu siguranță că am fost foarte afectată de «boala imperialismului rusesc». Nu mă consideram ucraineancă, iar teritoriul ocupat îl vedeam doar ca unul aflat sub controlul Rusiei. Credeam că sunt deja în Rusia, pentru că toți din jur spuneau asta. Și îmi este foarte rușine pentru asta”, mărturisește Evelina.

Așa funcționa propaganda rusă în teritoriile ocupate.

„Să creezi o întreagă generație care să creadă că face parte din Rusia – asta este o forță colosală. Eu însămi am fost o astfel de persoană. Să conștientizezi și să înțelegi că nu ești ceea ce ți s-a spus este, de fapt, foarte dificil. Când toți din jur îți spun că ești albastru, e greu să înțelegi că, de fapt, ești verde”, spune Evelin.

Echipa juridică a The Reckoning Project:
„Conform dreptului internațional privind drepturile omului, statul ocupant este obligat să respecte, să protejeze și să garanteze drepturile copiilor care trăiesc în teritoriile ocupate, inclusiv dreptul la educație, libertatea de exprimare și de gândire, precum și dreptul la identitate. Aceste obligații înseamnă că Rusia trebuie să asigure un sistem educațional care, după cum a subliniat Raportorul special privind dreptul la educație, să fie «adecvat, acceptabil din punct de vedere cultural și de calitate». Cu excepția unor situații stricte, persoanele aflate sub ocupație au dreptul de a căuta și împărtăși cunoștințe și informații. Copiii trebuie, de asemenea, să își poată păstra și descoperi identitatea fără interferențe ilegale – identitate care include «naționalitatea, numele și relațiile de familie». Sistemul educațional impus de Rusia în teritoriile ocupate încalcă probabil aceste obligații printr-o serie de încălcări ale drepturilor omului, care, luate împreună, pot fi descrise ca o campanie de reeducare sau îndoctrinare.”

„Au murit pentru că nu au susținut”

Cu aproximativ o săptămână înainte de invazia pe scară largă, școlile din Donețk s-au închis. Evelin se pregătea pentru examenele de absolvire și a simțit că ceva se apropie. În dimineața zilei de 24 februarie 2022, o prietenă din regiunea Cerkasî i-a telefonat.

„Îmi spune: «A început războiul». Eu îi răspund: «Știu, e de zece ani». Credeam că glumește, – își amintește Evelina. – Dar ea insistă: «Nu, a început cu adevărat».”

„Mi-am format poziția foarte repede, în doar câteva săptămâni. Am înțeles că acolo nu am viitor. În Donețk atinsesem deja limita posibilităților. Mi se promisese un loc bugetat la Universitatea de Stat din Moscova, una dintre cele mai bune din Rusia”, spune Evelina.

Dar chiar înainte de invazie, Evelina visa la altceva – să plece să studieze în Canada. Odată cu războiul, această vis devenise aproape imposibil: nu exista nicio legătură directă între Donețk și Kiev, iar așa-zisele rute de evacuare erau scumpe și nesigure.

„Și mă gândeam: «Nu poate fi mai rău». Apoi vine o cunoștință și-mi spune: «Îți amintești de Denis?» Răspund: «Da». Era unul dintre prietenii mei din copilărie, mai mare cu câțiva ani. Atunci mi-a zis: «A murit». Am întrebat: «Cum? Unde, când?» Mi-a spus: «Pe 24 februarie, i-au luat pe toți de dimineață. Mobilizați. Nu îi antrenează aproape deloc, sau cel mult trei zile într-un poligon și apoi îi trimit direct la luptă. Denis a murit»”, povestește Evelina.

În Donețk începuse mobilizarea în masă, iar studenții nu făceau excepție.

„În fiecare săptămână auzi numele cuiva care nu mai e. În cel mai bun caz, afli că persoana a murit, iar corpul i-a fost adus acasă și îngropat. Dar au fost și cazuri ca al lui Nikita. Și el a fost mobilizat pe 24.02.2022. «Mobilizat» e greu de spus. Vin peste tine, îți suc de mâinile la spate și te scot afară. Nikita a fost trimis în infanterie. Pe toți ucrainenii îi pun în infanterie, îi folosesc și îi folosesc în continuare ca pe carne de tun”, spune Evelina.

Părinții lui Nikita au sunat la administrație pentru a afla unde se află fiul lor, dar acesta nu apărea în bazele de date ca mobilizat. Prin urmare, nu exista nicio informație despre el. „La un moment dat, le-au trimis dinții lui”, spune Evelina.

Spre deosebire de Ucraina, în Donețk părinții au fost nevoiți să plătească din propriul buzunar pentru un test ADN. Acesta a fost tot ce le-a rămas de la fiul lor.

„Și totuși, vorbim despre un om alături de care ai râs în copilărie, ai urcat în copaci, ai explorat clădiri abandonate. Și asta e tot ce a mai rămas din el”, spune Evelin cu durere.

Mai târziu, un alt cunoscut al ei, Jenia, a fost mobilizat. Puțin mai în vârstă, roșcat și bun la suflet. Evelin îi spunea „soarele”. În ziua în care l-au luat, ea trecea prin fața blocului lui. A auzit o femeie plângând și țipând.

„Și atunci l-am văzut pe Jenia – bătut crunt, plin de sânge. Îl scoteau afară împreună cu tatăl lui. Și singurul lucru pe care mi-l amintesc clar din acel moment este că mi-a zâmbit. Atât. Apoi i-au dus”, povestește Evelina.

O săptămână mai târziu, Jenia și tatăl lui au murit în războiul împotriva Ucrainei. Trupurile lor nu au mai fost aduse acasă.

„Mă doare enorm să-mi pierd prietenii, pentru că sunt sigură că au murit pentru că nu au susținut ceea ce li s-a impus. Dar nu au putut pleca – nu îi lăsau să plece. Mi-ar fi fost mai ușor să-i urăsc dacă ar fi mers de bunăvoie, – spune Evelina. – Dar să știu că oameni atât de importanți pentru mine au fost uciși doar pentru că erau ucraineni… asta e prea greu. Nu am iertat și cred că nu voi ierta niciodată.”

Așa, Evelin a rămas aproape singură.

„Speri până în ultimul moment că cineva va supraviețui, că măcar pe cineva vei putea îmbrățișa când totul se va termina. Dar înțelegi că nu, deja nu. Niciodată nu vei mai avea acel moment în care să te așezi alături de un prieten din copilărie și să spui: «Îți amintești când…». Doar tu îți mai amintești.

Și fiecare primăvară e cea mai grea pentru mine, pentru că nici măcar nu știu exact datele când au murit toți. – spune Evelin. – Primul pas a fost să înțeleg că viața mea a fost distrusă. Iar al doilea – că mi-au furat și trecutul.”

„Ori plec, ori plâng”

Într-o zi, pe TikTok, Evelin a dat peste un videoclip despre Coreea de Nord, despre cum oamenii pleacă de acolo.

„Mulți oameni în comentarii scriau: «Doamne, cât de mulți bani trebuie să plătești ca să pleci? E groaznic. Cine ar face asta?» Și acolo o fată a răspuns în comentarii că sora ei a plătit 5000 de dolari pentru a pleca din ocupație. Când este vorba despre libertate, plătești oricât, — spune Evelin, — Așa că am decis că ori plec, ori plâng. Nu prea îmi place să plâng, așa că am decis să plec.”

La acel moment, Evelin era minoră. I-a spus mamei despre decizia ei, iar aceasta a fost de acord să o lase să plece în Ucraina, cu o condiție – să adune singură banii pentru călătorie, pentru a demonstra că este capabilă să trăiască independent.

Evelin a strâns bani pentru călătorie în mai puțin de un an – a lucrat în domeniul beauty.

„De fapt, am lucrat încă de la 13 ani, strângând bani pentru o mașină, o voiam foarte mult. Să fiu cool la 18 ani cu mașina mea. Dar până la urmă am cheltuit toți banii pe călătoria spre Kiev și nu regret deloc asta,” — spune Evelin.

În vara anului 2023, Evelin a plecat din Donețk și, deși avea opțiuni să rămână oriunde, a ales să meargă la Kiev. Aceasta a fost o decizie greu de luat pentru o fată de 17 ani: să lase tot ce avea și să plece din Donețk, orașul său natal.

„Mi-aș dori ca oamenii să înceteze să judece persoanele din zonele ocupate. Trebuie să respectăm faptul că nu toți pot fi eroi. Oamenii trebuie să fie oameni. Și trebuie să-i înțelegem și să nu-i judecăm. Desigur, unii dintre ei sunt colaboratori, — spune Evelin. – Dar sunt și oameni care au ajuns victime ale situației.”

Textul a fost elaborat în colaborare cu The Reckoning Project – o echipă internațională de jurnaliști și avocați care se ocupă cu documentarea, iluminarea și colectarea dovezilor pentru investigarea crimelor de război.