Tia, Maria și Veronica au trăit în regiunea Donețk, unde Ucraina și tot ce era ucrainean făceau parte din realitatea cotidiană. Însă, în 2014, totul s-a schimbat: Rusia a adus războiul pe acest pământ, steaguri străine, manuale rusești și o istorie rescrisă. Limba ucraineană, cultura și identitatea au devenit mai întâi neînsemnate, apoi periculoase. După 2014, iar mai ales după invazia pe scară largă din 2022, Kremlinul a investit resurse nu doar pentru a forma cetățeni loiali Rusiei în teritoriile ocupate, ci și patrioți gata să moară pentru ea.
Trei tinere din orașe aflate sub ocupație povestesc cum, după zece ani de viață sub control rusesc, au reușit să scape de viziunea impusă de ocupanți și să-și redobândească identitatea ucraineană.
Tia: „Sunt ca toți ceilalți din acest oraș: mă lovesc, dar continui să trăiesc”
(Numele a fost schimbat la cererea protagonistei)
Îmi este rușine să recunosc, dar îmi e mai ușor să cred că orașul meu nu mai există și să fiu alături de oamenii care au fugit din orașe cu adevărat distruse. Pentru că orașul meu nu mai este viu. Este un cadavru pe care îl violează în mod constant, iar el se zbate în agonie.
Viața sub ocupație m-a lipsit de familie, pentru că atunci când adulții trec prin greutăți, ultimul lucru la care se gândesc sunt copiii. Viața sub ocupație m-a lipsit de sănătate: nu aveam acces la servicii medicale normale, nu aveam bani pentru asta. Viața sub ocupație m-a lipsit de o relație sănătoasă cu mâncarea, pentru că mâncare nu era. Iar dacă era, nu i-aș fi recomandat nimănui să o mănânce. Viața sub ocupație m-a lipsit de conștiința propriei demnități, pentru că trebuie mereu să te adaptezi grupului dominant, ca să nu fii bătut sau condamnat. Viața sub ocupație îți sugerează direct că nu ești nimic și că nu vei scăpa niciodată. Că nu ai drepturi și libertăți. Am aruncat zece ani din viața mea. A rămas doar experiența, pe care o folosesc ca să arăt că ocupația nu înseamnă pace, ocupația înseamnă suferință. Chiar dacă este o hărțuire lentă și constantă, nu un pistol la tâmplă.
Primăvara anului 2014. Țip și încerc să mă ascund sub pat, deși e imposibil. Pe șoseaua care vine dinspre Rusia, în orașul meu intră tehnică militară. Mama numără mașinile și râde. Spune că sunt „băieții noștri”, că totul e în regulă. Nimeni nu-mi explică ce se întâmplă: ocupație? invazie? eliberare? Am 9 ani, trăiesc într-o familie de mineri din Makeevka, regiunea Donețk. Chiar dacă orașul e rusofon, învăț și scriu primele mele poezii în ucraineană. La școală am o materie numită „Eu și Ucraina”. Știu că la noi oamenii poartă cămăși brodate și coronițe de flori. Tot ce mă înconjoară este ucrainean.
Încă nu am studiat istoria și nu înțeleg bine granițele țării mele, dar tot nu pricep cum poate o parte din ea pur și simplu să se desprindă și să plece altundeva?
Clasa a patra o termin după vechiul program. Primesc un certificat ucrainean și o diplomă ucraineană. După aceea, ucraineana rămâne doar la orele de limbă și literatură. Se predau puține, haotic, neinteresant. Dacă se poate înlocui cu altceva, de exemplu, cu o oră de dirigenție, se face fără ezitare. Unii copii încetează să mai înțeleagă limba, folosesc traducătorul pe telefon. Profesorii de ucraineană sunt trimiși la recalificare — vor preda în rusă. Clasa noastră e considerată „rămasă în urmă”, pentru că scriem în rusă ca niște elevi de clasa întâi. Poeziile mele devin rusești.
Pe școala noastră atârnă steaguri ale „DNR”. În clasa mea, care nu demult era clasă ucraineană, acum sunt portrete ale scriitorilor ruși. Avem „Lecții de cetățenie a Donbasului”, unde ni se vorbește despre biserica ortodoxă rusă — nu există alternative. La orele de muzică, în loc de cântece despre profesoară, mamă sau ploaie, învățăm cântece militare patriotice.
În fiecare an ne pregătim cu grijă pentru 9 mai. În fiecare an ducem obligatoriu flori la tancul — monument al evenimentelor din „Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Din 2017, pe coridoarele școlii mele apar panouri imense despre istoria Rusiei și despre acest război.
***
2022. Îmi place fantasy, să mă îmbrac colorat, să fac lucruri de mână. Sunt în primul an la Universitatea din Donețk, studiez filologia rusă. Îmi place foarte mult.
Voi deveni profesoară de limbă și literatură rusă.
Dacă mă întrebi cine sunt — nu știu ce să răspund. Părinții spun că Ucraina ne bombardează, dar mi se pare că și eu sunt ucraineancă. Nu există certitudine. Când primesc pașaportul „DNR”, mi se pare o batjocură, pentru că cetățenia „DNR” nu există.
Pe 24 februarie 2022, sper ca oamenii din Rusia să iasă în stradă împotriva războiului. Naivă și prostește, postez pe Instagram o poveste în ucraineană despre ajutor pentru civilii de pe linia frontului. O colegă de facultate îmi scrie: „Acum ai grijă pe unde mergi. Să nu mai văd așa ceva.” Îmi ia o zi să înțeleg că e periculos să postez asemenea lucruri. Îmi închid pagina și mă ascund. După un timp, un cunoscut îmi spune că nu mai iese din casă, pentru că cineva l-a denunțat. Credeam că denunțurile au murit odată cu Stalin.
Realizez că sunt sub ocupație abia după invazia pe scară largă. Până atunci, cuvântul „ocupație” îmi amintea doar de „Marele Război pentru Apărarea Patriei” și de „invadatorii germano-fasciști”.
***
Încep să ascult multă muzică ucraineană. Chiar pot să fredonez. Mama ascultă și ea, dar crede că e mai bine să cânți în rusă. Când vrea să-și enerveze vecinii, dă volumul mai tare. Cât timp e ceva ucrainean neserios — e acceptabil. Cel puțin în apartament — e permis. Dar când vorbesc din greșeală ucraineana, mi se strigă injurii și mi se sparge buza.
Încep să folosesc ucraineana pe canalul meu de Telegram, urmăresc și citesc conținut în ucraineană, dar încă studiez filologia rusă. Sunt înconjurată de cultura rusă, istoria rusă, mentalitatea rusă. Deși sunt pro-ucraineană. De fapt, sunt ucraineancă-urumcă (greci urum). Rusa nu e limba mea maternă, dar o cunosc mai bine decât rușii, pentru că am fost obligată să o învăț. La universitate, profesorul spune că toți „hoholii” trebuie exterminați. Renunț la facultate și îmi caut un loc de muncă. Am nevoie de bani pentru bilete, o valiză și o cușcă pentru pisică.
Mi-e teamă că după ce plec, calitatea vieții se va înrăutăți, deși oricum nu era grozavă după 2014. Dar dacă va fi mai rău? Un alt gând nu-mi dă pace. Mi-e frică că aici aș putea fi violată, bătută sau măcelărită. Pe străzi sunt mulți soldați.
În plus, m-am obișnuit atât de mult să scriu în ucraineană, să comunic prin mesaje vocale, să joc online cu vorbitori de ucraineană, încât îmi e frică să ies din casă. Pentru că gândesc în ucraineană. Mi-e teamă că voi spune „Добрий день, можливо, вам щось підказати?” („Bună ziua, pot să vă ajut cu ceva” – traducere din ucraineană) în magazinul unde lucrez. Odată, îmi scapă un cuvânt ucrainean, iar șefa îl remarcă imediat. Mă întreabă dacă vorbesc așa și cu clienții.
Oamenii nu vor să audă „limba hoholilor”, pentru că sunt de părere că din 2014 viața lor e distrusă de „hoholi”. Ascultă atent fiecare cuvânt: limba ucraineană este folosită de diversioniști.
Mă simt ca pe un câmp minat.
***
O lună întreagă, mama se uită cum îmi fac bagajul. Îi spun că plec la prieteni în Finlanda. Chiar intenționam să merg acolo, dar nu am documente pentru pisică. Și mă grăbesc să plec, ca să nu fiu obligată să iau pașaportul rusesc. Aflu că, cu ajutorul voluntarilor, pot pleca în Ucraina. După trei săptămâni, îi spun mamei că sunt la Harkov.
De un an îmi scrie că Harkovul va fi distrus în trei zile.
După plecare, îmi este greu și mă simt singură, sunt nimeni. Nu am studii ucrainene, nici măcar nu pot spune că sunt filolog, pentru că sunt filolog care a studiat în rusă. Nici mie, nici oamenilor din jurul meu nu ne vine să avem de-a face cu nimic rusesc. E dureros, neplăcut și dezgustător. Vreau să fiu solidară cu orașul și țara care mi-au devenit casă, cu oamenii care mi-au arătat o altă lume. Pentru că îi iubesc și îi respect. Am găsit o comunitate care nu mă judecă pentru ceea ce nu știu, ci mă ajută să aflu.
***
Se pare că atunci când nu ai nimic, poți încerca lucruri noi. Merg la teatru, observ diverse stiluri arhitecturale, studiez experiențele oamenilor, îmi descopăr punctele forte. La Harkov îmi redescopăr identitatea ucraineană. Repet colinde cu un ansamblu și îmi amintesc că am mai colindat cândva. Chiar dacă a fost demult, la grădiniță, s-a întâmplat. Îmi amintesc cum se pregătește coliva la noi, reîncep să pictez ouă încondeiate. Fără o educație formală ucraineană, aflu suficient despre cultura, arta și oamenii Ucrainei încât să pot lucra într-o librărie care vinde cărți despre cultura ucraineană.
Sună nebunește, dar la început am rămas la Harkov parțial din convingerea că trebuie să-mi trăiesc propria experiență a războiului. În ocupație ni se spunea că Donbasul a fost bombardat timp de zece ani, dar eu nu văzusem niciodată un astfel de război ca aici. Și mă simțeam îngrozitor de vinovată că nu am fost acolo. În timp, acest sentiment s-a transformat în admirație: „Oamenii sunt loviți, dar trăiesc! Sunt atât de puternici!”.
Amenințarea a devenit rutină. Când o dronă care poate dărâma mai multe etaje ale unei clădiri se apropie, trag pur și simplu perdelele, ca să nu zboare cioburile prin toată camera, ci să cadă pe pervaz. Îmi iau pisica și mă duc la baie. În drum spre muncă, trec pe lângă clădiri complet sau parțial distruse. Lângă spațiul cultural în care lucrez, drone Shahed au lovit deja de patru ori. Dar nu ne oprim.
Sunt deja ca toți din acest oraș: mă lovesc, dar trăiesc.
Maria: „Războiul a fost un impuls pentru a mă înțelege pe mine și contextul vieții în ocupație”
Pe strada pe care merg zilnic la școală trec tancuri. Apoi, amintirile mele sunt fragmentate: mă ascund după canapea, se ridică fum, mama face fotografii prin fereastră. În primăvara lui 2014 aveam 9 ani, o soră mai mică și cântam la pian. Îmi plăcea să desenez fete în haine tradiționale ucrainene. Sunt ucraineancă și trăiesc în Ucraina.
Mama ne duce o vreme din Donețk în Crimeea. Spune că mergem în vacanță, dar, de fapt, fugim de război.
***
Toamna, din clasa mea de 37 de copii mai rămân șase. Profesoara mea de pian pleacă, așa că renunț la muzică. Pleacă și profesoara mea preferată de ucraineană. Nu mai sărbătorim în școală Ziua Unității Ucrainei. Acum trăim în „DNR”. În biroul directorului atârnă un portret al lui Putin, suntem obligați să învățăm imnul „republicii”. Este cântat la toate festivitățile și ceremoniile școlare.
După 2022, se va cânta imnul Rusiei.
Subiectul Ucrainei – în școală și în afara ei – este tabu. Ni se spune că Donbasul are propria sa istorie, separată de Ucraina, și că faptul că am fost parte a Ucrainei a fost o greșeală. Ni se spune că suntem stăpâni pe noi înșine.
La sărbătorile școlare, fetele poartă, dintr-un motiv necunoscut, sarafane rusești și „cocoșnice” (acoperământ de cap tradițional rusesc). Cea mai importantă sărbătoare este Ziua Victoriei, pentru care începem pregătirile încă din primăvară. Ni se spune că victoria aparține Rusiei Sovietice, iar războiul este „Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Pentru spectacol, purtăm bonete militare și eșarfe roșii, cântăm cântece sovietice. Odată, alegem un cântec modern, cu strofe în trei limbi. Când încep să cânt partea în ucraineană, sunt oprită. Nimeni nu explică de ce. Doar că „nu facem așa ceva”. Se pare că am fost singura care a învățat acel vers.
Simt că am avut noroc că nu am perceput Ziua Victoriei ca pe un îndemn de tipul „putem repeta”. Nu sunt sigură că e o idee bună să îmbraci copiii în uniforme militare sau să-i obligi să asculte povești despre război. E traumatizant. Mă îngrozește faptul că, în 2024, sora mea de 8 ani este îmbrăcată de Ziua Victoriei ca un mic soldat rus.
Mie nu mi s-a întâmplat așa ceva.
***
Din toamna lui 2014, învățăm după manuale rusești, iar profesorii ne spun mereu că în Rusia programa este mult mai dificilă și că trebuie să recuperăm. Atât părinții, cât și profesorii sunt convinși că după absolvire cel mai bine ar fi să plecăm în Rusia. La 15 ani, înțeleg că „DNR” este o enclavă izolată și nerecunoscută: aici nu există viitor. Nu știu ce să răspund când sunt întrebată „De unde ești?”.
Sunt doar din Donețk. Asta e situația, oricât de complicată.
***
După clasa a 9-a, mă înscriu la Colegiul de Artă din Donețk. O dată sau de două ori pe an, la fel ca în școală, suntem învățați să tragem cu arma. Ni se dau ținte, gloanțe, ni se arată cum să ochim. Nu-mi place deloc. Nu vreau să țin o armă în mâini, dar nu am de ales: trebuie să execut sarcina.
Războiul la scară largă începe când sunt în al treilea an de colegiu și mă forțează să aleg. Nu vreau să fiu de partea Rusiei. Nu are dreptul să invadeze doar pentru că așa vrea. Încerc să-mi amintesc anul 2014 și să înțeleg ce s-a întâmplat. Vorbesc cu mama, dar ne certăm foarte tare. Îmi dau seama că va trebui să aflu singură. Încep să vorbesc mai mult cu prieteni din Ucraina, să citesc presa ucraineană, să-mi reamintesc limba. Când conștientizez că Rusia a invadat Ucraina încă din 2014, sunt atât de furioasă, încât vreau să mă cufund și mai mult în identitatea ucraineană.
Simt că încă nu pot să mă numesc ucraineancă: nu cunosc bine limba, aproape că nu-mi amintesc literatura și istoria. Nu știu ce s-a întâmplat în Ucraina în toți acești ani. Încep să-mi întreb rudele despre originile noastre. Îmi amintesc de străbunicul meu, care scria poezii în ucraineană și îmi cânta cântece de leagăn în ucraineană. Toate acestea au făcut parte din viața mea, doar că mi-au fost furate. Mi-au răpit identitatea și m-au făcut să mă îndoiesc de cine sunt. Iar celui care se îndoiește i se poate impune orice. Dacă nu ar fi fost această invazie, poate că nu mi-aș fi pus niciodată aceste întrebări. Războiul m-a împins să mă înțeleg pe mine și să pricep contextul vieții în ocupație.
***
La colegiu ni se cere des să desenăm ceva în sprijinul „Operațiunii Militare Speciale” (OMS) și al armatei ruse. Este obligatoriu. Mă eschivez cum pot: de exemplu, eroul meu „OMS” este o femeie medic. Când ni se cere să facem postere cu simbolurile Z și V, sun directorul și încerc să găsesc o cale de mijloc: propun să facem ceva despre Donețk, dar fără temă militară. Chiar și asta e suficient ca să fiu numită „trădătoare”. Directorul mă întreabă de ce băieți de 17 ani mor pentru mine în tranșee, iar eu nu pot să fac un afiș. Vrea să mă vadă personal și să discutăm. Simt tensiunea. Cei care își exprimă opiniile pot fi exmatriculați. Sau pot avea parte de percheziții. E o măsură extremă, dar și ea este posibilă.
***
Îmi dau seama că oamenii care au încercat să reziste sunt luați undeva „în pivnițe”. De aceea, am două telefoane. Unul — pentru conținutul ucrainean, pe care îl folosesc acasă, și unul vechi în limba rusă, pe care îl iau cu mine pe stradă.
Am renunțat la tot ce este rus. În carnetul de schițe și pe computer semnez lucrările în ucraineană. Prin internet încerc să devin parte din societatea ucraineană, comunic cu prieteni din Ucraina. Dar mi-e frică să vorbesc ucraineana cu voce tare.
Înțeleg că în „DNR” nu voi găsi susținere. Oamenii din jurul meu știu că sunt împotriva războiului, dar nu știu că sunt împotriva Rusiei. Cumva, într-o conversație, îmi scapă un cuvânt în ucraineană și prietena mea îmi spune „Fuu, nu vorbi cu mine în limba asta”. Nu am încredere suficientă în nimeni. Este greu să găsești persoane cu aceleași convingeri, care să își exprime poziția.
Mental, nu mă aflu în mediul în care trăiesc. Sunt opuse.
Încep să mă autoizolez.
***
În vara anului 2023, termin facultatea. Teza mea — ilustrații la basmul despre „Zlatafolska și cei trei urși”. În timpul verificării lucrărilor, o femeie din comisie insistă să schimb tema în „Mașa și cei trei urși”. Ea susține că este un basm rusesc scris de Tolstoi. La final, mi se spune „fă cum vrei, doar să nu menționezi Zlatafolska sau faptul că basmul este englezesc”. Înțeleg că lor le trebuie să arate cum copiii din „DNR” iubesc și susțin cultura rusă. Multe proiecte sunt făcute pe această temă, și sunt multe.
***
Rudele mele vor ca eu să mă înscriu în Rusia. Mă sperie acest lucru. Știu că în Rusia nu sunt foarte bine priviți cei din „DNR”. Nu suntem percepuți ca cetățeni depline, râd de limba noastră rusă, în care încă se poate auzi un accent ucrainean. Cei care studiază în Rusia povestesc că sunt priviți de sus, pentru că ocupăm locurile rușilor. Adică, mai întâi ne-au luat totul, iar când încercăm să îmbunătățim situația, suntem hărțuiți. În același timp, tot mai multe concursuri sunt organizate, cu premii ce presupun o călătorie în Crimeea sau în Rusia. Mulți studenți participă, doar ca să plece puțin și să vadă o viață fără război.
Rusia, care ne-a adus războiul, nu suferă din cauza lui.
Mă revoltă să văd ce a ajuns Donețk. Pe drumul spre stație număr șase pliante pe care scrie că „Crimeea este cu Rusia” de zece ani. Pe peretele școlii mele este o pictură uriașă: un băiat și o fată se țin de mână cu steagurile „DNR” și cel al Rusiei. Pentru acest desen, au zidit două ferestre. Văd pliante care susțin armata rusă și îndemnuri să se alăture. Văd militari care hărțuiesc fete. Viața mea aici, universul meu — sunt distruse. Nu am cum să le adun la loc și nu am putere. Nu pot face nimic.
Doar să plec.
***
Nu vreau să-i spun mamei că am decis să plec. Dar în ultimul moment simt că mi-e rușine să ascund asta. Îi spun afară, când mama îmi dă produse. Ea strigă că mă duc la cei care trag în noi. Ce o să fac acolo? Sună rudelor din Ucraina și le acuză că mi-au impus punctele lor de vedere. Nu crede că aș fi ajuns la ele singură. În cele din urmă, crede că oricum nu o să am curajul să plec.
Mi-am părăsit cercul de prieteni, interesele și tot ce ținea de mine în Donbas. Singurul lucru la care am renunțat când am plecat au fost surorile mele.
Îmi pare rău că nu pot să fiu prezentă în viața lor, că nu pot măcar o dată să o țin în brațe pe cea mai mică dintre ele, care s-a născut după plecarea mea. Când aud „Mașa, când vii?”, simt vinovăție și confuzie, pentru că știu că asta nu se va întâmpla. Donețk continuă să se rusifice cu o viteză nebunească. După ce au venit mulți ruși și militari ruși, acest oraș s-a schimbat complet. Orașul nu doar că este distrus, este remodelat așa cum vor ei. Dacă ocupația va continua, acolo vor crește copii care nu știu nimic despre Ucraina, vor fi crescuți ca ruși. Sora mea adolescentă înțelege limba ucraineană doar la auz, dar nu știe să vorbească sau să scrie în această limbă, iar sora mea, care are opt ani, nu a auzit niciodată ucraineana. Nu știu dacă ne vom mai vedea vreodată, nu știu dacă mama va duce surorile într-un loc mai îndepărtat în Rusia. Mi-aș dori ca ele să aibă ocazia să trăiască undeva altundeva, dar deocamdată nu pot să le ofer nimic. Nici măcar eu nu mi-am revenit încă.
***
Sunt în Harkov. Acest oraș a devenit refugiu pentru mine și îi sunt recunoscătoare. Mă inspiră foarte mult oamenii care trăiesc aici. În ciuda bombardamentelor constante și a stresului, ei continuă să ajute, să construiască, să se ocupe de educație și cultură.
Mi-am dorit întotdeauna să fiu o persoană care face ceva important, dar în Donețk nu erau asemenea oportunități. În Harkov, probabil că pentru prima dată în viața mea mă simt parte a comunității. Sunt implicată în viața orașului, simt că vreau să lucrez pentru a-l îmbunătăți. Harkov mi-a arătat că într-un mediu potrivit, printre oameni care te inspiră și te susțin, poți face mult mai mult decât crezi.
Veronica: „De ce trebuie să mă consider rus, când nici măcar nu este adevărat?”
(numele a fost schimbat la cererea eroinei)
Ei strigă că în Ucraina sunt fasciști, că noi am fost întotdeauna Rusia — oameni cu fețele acoperite, cu steaguri rusești. Sunt mai mult de o sută. Văd cum de pe clădire dau jos stema Ucrainei. Asta pare a fi ceva barbar, dar tata este entuziasmat. El se pricepe la politică, mi se pare că el știe cu siguranță ce este corect. Este Donețk, anul 2014. Am 16 ani.
Cineva scrie pe perete „Fuck America”.
Încep să înțeleg că se întâmplă ceva grav doar atunci când FC „Șahtior” pleacă din Donețk și se închide „Donbass Arena”. Pentru familia mea, acest loc era sacru, iubeam fotbalul.
În jur este haos informațional. Profesora de ucraineană sugerează că totul este foarte rău, alții spun că cu Rusia va fi mai bine și că, de fapt, noi suntem ruși. Îmi pare rău pentru soldații ucraineni care se luptă în cerc pentru aeroportul din Donețk, dar tata spune că dacă ei vor intra în Donețk, ne vor împușca. Adică fie te va omorî puterea fascistă ucraineană, fie Rusia te va salva și totul va fi bine.
Începe să apară frica. Pentru a te proteja, trebuie să te accepte și să te protejeze partea puternică. Trebuie să te asimilezi. De aceea încep să mă consider rusă. La urma urmei, printre strămoșii mei au fost ruși. Pot alege cu cine să mă asociez.
Trece un timp. Încep să simt o nostalgie. Îmi amintesc cum în oraș se deschideau centre comerciale, veneau străini, se juca fotbal. Acum „Donbass Arena” este acoperită de arbuști. Nu mai merg la fotbal. Despre fotbal aici, în principiu, au uitat.
Eu și prietenul meu privim un video al unui blogger local care face glume despre separatiști și „DNR”. Mă supără, dar mă amuză – sunt o mare fană a pranking-ului. Când ascult separatiștii, mă surprind gândindu-mă că sunt la fel ca ei – cu creiere spălate. Încep să ascult bloggeri ruși de opoziție. Treptat, în capul meu pare că se prăbușește un zid și încep să percep realitatea altfel.
Eu și tata ne certăm ore întregi. Încep să am îndoieli: de ce ar trebui să cred în Rusia, dacă ea este una dintre părțile implicate în război? Bunica și bunicul meu redau știrile rusești, spunând că ucrainenii mănâncă copii. Mă gândesc, de ce vor ucrainenii să ne omoare? Ce am făcut noi? Nu înțeleg de ce tata se supără din cauza întrebărilor mele.
Viziunea mea asupra lumii se schimbă. Mi-e frică să recunosc că am greșit. Dar cred că dacă acum le voi spune rudelor că Rusia nu ne salvează și că Ucraina nu este răul, vor crede. Dar în loc de asta, ei văd răul în mine. Pentru prima dată mă simt singură printre ai mei.
Eu și tata nu mai comunicăm atunci când nu-l felicit de Ziua Victoriei. El spune că sunt „banderovistă” și o persoană groaznică. Dar pentru mine este doar o zi de comemorare, nu un motiv de a vorbi despre cât de puternici suntem cu Rusia și cum vom înfrunta întreaga Europă. Îmi amintesc poveștile străbunicii mele: cei trei frați ai ei au fost trimiși pe front în primele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial. Niciunul nu a supraviețuit. Pe 9 mai, pentru ea nu era o sărbătoare. În acea zi plângea.
Mă gândesc mult la străbunica mea. La numele ei ucrainean. Despre cum vorbea cu mine în surjic. Despre cum numele strămoșilor mei erau ucrainene, iar numele bunicului meu a fost rusificat. Că m-am născut și am crescut în Ucraina. Rusia nu mi-a dat nimic bun — după ocupație, orașul meu degradează. De ce ar trebui să mă consider rusă, dacă nu este nici măcar adevărat?
***
De ziua a cincea a „DNR” public un foto amuzant pe pagina mea cu legenda „M-am născut în „DNR”, viața mea este irosită”. Mesajul adună multe aprecieri, oamenii gândesc la fel ca mine, dar tac. În schimb, rudele prietenului meu cer să șterg imediat mesajul, pentru că mă vor închide. Iar dacă nu mă închid, vor anunța ei în FSB. Spun că dacă susțin Ucraina, trebuie să o fac tăcut.
***
În ajunul invaziei pe scară largă mă gândeam să merg în Rusia să câștig niște bani, pentru că așa plănuia prietenul meu. Dar după 24 februarie această idee pare absurdă. În Donețk, în acele zile, este liniște, doar că au închis apa. Citeam continuu știrile, îmi liniștesc prietena din Kramatorsk (oraș din partea controlată de Ucraina a regiunii Donețk, — n.r.). Sper că, în sfârșit, rudele mele vor înțelege că Rusia este agresorul, dar mătușa mea urmărește știri false și spune că „Harkov este al nostru”. Sunt și mai șocată.
Public informații despre ajutorul pentru copii din Ucraina. Blochez pe toți cei care scriu „De ce? Ei și-au ales singuri soarta”. Nu-mi pasă, vreau să ajut pe cineva, măcar cumva.
Administrația colegiului mă roagă, ca șefă de grupă, să aflu unde sunt colegii mei. Sunt majoritatea băieți. Simt că asta are legătură cu războiul. Avem mobilizare. Îi avertizez pe colegii mei să nu răspundă la apeluri. Îmi fac griji pentru frații mei. Ei nu ies din casă.
***
Când ascult știrile ucrainene, aproape că am paranoie: mi-e frică că mă ascultă cineva, că vecinii mă vor reclama. Telegramul meu este protejat cu parolă, știrile sunt în arhivă. Când citesc sau ascult știri ucrainene afară — mă uit în jur să mă asigur că nimeni nu-mi vede telefonul. Limba ucraineană și discuțiile politice, dacă gândești altfel, în Donețk sunt un trigger.
Aflu despre mișcarea „Panglica galbenă”. Protestul meu interior se transformă într-unul exterior. Panglica de culoare galbenă, o parte din drapelul Ucrainei, este simbolul rezistenței în timpul ocupației. Cumpăr și tai material galben în benzi. Merg în parc la figurile forjate. Nu spun nimănui. Vreau să exprim solidaritate. Așa simțim că ne susținem de la distanță, pentru că, în ocupație, nu poți ști niciodată dacă cineva împărtășește aceleași puncte de vedere. A vorbi înseamnă să te expui și să expui și pe altul.
Când leg panglica, mă uit în jur. Din 2014 nu au mai fost proteste, ele sunt interzise, de aceea toți se tem. Și eu mă tem să nu par suspectă. Cum voi explica acțiunile mele? Ce voi spune dacă poliția va vedea rețelele mele sociale? Aprecieri? Comentarii? Abonamente? Mă aflu într-un stat autoritar, unde acest lucru este detectat rapid. Am auzit despre o fată care smulgea afișe cu apeluri de a merge pe front și posta video pe TikTok. Riscă 10 ani de închisoare. Și eu smulg afișe: lângă școală, pe piață, în autobuz. Dar sunt atentă, nu vreau să repet soarta ei. Îmi place să văd afișele pe care cineva le-a smuls înaintea mea.
Nu sunt singură.
***
În Donețk mă simt străină. Chiar și rudele nu mă acceptă cu punctele mele de vedere. Vreau să fiu printre cei care mă înțeleg. Nu vreau să mă tem că cineva mă va turna. Gândesc că acest lucru este posibil doar în Ucraina.
Am nevoie de bani ca să plec.
În vara anului 2022, încep să lucrez într-o pizzerie. La început chelneriță, apoi și ca administrator, și stau la bar — totul simultan. Cinci zile pe săptămână, de la 9 la 21. Uneori, nici măcar în weekend nu am liber. Dar așa este mai bine, munca mă distrage de la știri, de la faptul că nu am sprijin, că eu și partenerul meu avem puncte de vedere diferite despre război. Lucrez într-un loc unde zboară „Graduri” și drone. Este foarte zgomotos aici, alertele despre bombardamente nu funcționează. Mă pot ascunde doar la bar. Când militarii se laudă cu ce eroi sunt, trebuie să zâmbesc. Nu pot manifesta dezgust, îmi controlez cuvintele. Uneori mi-ar plăcea ca un obuz să lovească aici și să nu mai văd nimic.
Îmi amintesc că fac asta pentru a scăpa. Este temporar.
Adun 50.000 de ruble și îmi fac bagajul.
***
În ziua plecării, mătușa îmi ascunde pașaportul ucrainean, rudele mă sperie spunând că în Polonia mă vor lua ca sclavă, iar în Ucraina mă vor închide. Dar tot plec. Când la graniță arăt vechiul meu certificat de naștere, îmi tremură mâinile. În Ucraina mi se pare că, după un somn lung, ajung în viitor. Parcă vin din Uniunea Sovietică în Europa. Drumuri netede, străzi curate, internet care funcționează pe șosea. Cât de norocoși sunt oamenii! Sunt case de auto-servire, automate pentru poștă și apă, sunt steaguri ucrainene.
Mă opresc în Dnipro. Deși este război, acest oraș pare mai viu decât Donetsk. Mă uit la oameni. Ei nu își ascund privirile.
Deși toate acestea, îmi este greu să mă adaptez. În afară de o prietenă, sunt singură aici, nu am pe nimeni. Trebuie să-mi refac documentele, să stabilesc contacte, să găsesc un loc de muncă. O perioadă lucrez ca operator la o benzinărie. Un job infernal. Am datorii și depresie. Uneori simt că ar fi mai ușor să merg în armată.
Îmi iau un an și jumătate pentru a ieși din situație. Nu regret, în Donețk nu aș fi supraviețuit. La Dnipro mă simt în siguranță, printre ai mei, nu am frică. M-am debarasat de obiceiul de a ascunde telefonul. Mi-am spus: destul, nimeni nu te va hărțui. Mi-am îmbunătățit limba ucraineană, am un prieten, ne-am mutat într-un apartament cu două camere, lucrez la un cabinet stomatologic. Se pare că în sfârșit pot să respir.
Textul a fost pregătit în colaborare cu The Reckoning Project – o echipă internațională de jurnaliști și avocați care documentează, luminează și colectează dovezi pentru investigarea crimelor de război.
