Ne-am întâlnit într-o dimineață devreme, în primele zile ale lui octombrie. Convenind la telefon în privința interviului, aveam niște emoții deosebite: totuși, nu este un simplu profesor, ci Anatolii Petrovici Homenco. Chiar și acum îmi pare că timpul, practic, nu are aproape nicio putere asupra fizicianului – pas ușor, zâmbet larg și ironia care se învecinează cu sarcasmul. Cu aproape 20 de ani în urmă, a fost profesorul meu de fizică și cu 40 și ceva de ani în urmă, i-a predat fizica mamei mele. În centrul orașului Drochia, e liniște și ambianță de toamnă, și doar câțiva trecători întrerup conversația noastră print salutarea: „Bună ziua, Anatolii Petrovici!" sau „Bună ziua, domnule profesor!".

Îl întreb, printre altele: „Se pare că îi cunoașteți pe toți din oraș, dar și îi țineți minte pe toți? Totuși, au trecut aproape 50 de ani de când predați în școală...".

Lucrez la școală din anul 71, deci, sunt 49 de ani. Nu mi-i amintesc chiar pe toți. Cel mai adesea alții își amintesc de mine: e suficient să fac ceva altfel, de exemplu, în magazin sau la piață, că imediat vânzătorul sau cineva din spatele meu spune neapărat: „Ei, Anatolii Petrovici!". Reiese că mulți din jur sunt foștii mei elevi sau părinții lor.

Domnului profesor îi place să vorbească despre școală și elevi, dar cel mai mult iubește fizica: pentru că „fizica este peste tot și în toate". Ne repeta mereu acest lucru și ne-a demonstrat-o de multe ori în practică. Iată, de exemplu, „dacă ai doar o bilă, poți demonstra toată mecanica".

Până nu demult, Anatolii Petrovici a predat fizica în Liceul „B. P. Hașdeu", unul dintre cele mai cunoscute și mai bune licee cu predare în limba română din raionul Drochia. Dar nu întotdeauna a fost la fel. În anii 90, școala rusă nr. 2, în care profesorul a activat din anul 71, a devenit moldo-rusă, ceea ce însemna că elevii urmau să fie instruiți nu doar în limba rusă, dar și în limba română.

Cu o ușoară ironie, Anatolii Petrovici povestește, de la ce a început și cum a învățat limba română. Familia Homenco s-a mutat la Râbnița din regiunea Vinnița, de aceea el susține că limba sa maternă este ucraineana, în care a vorbit până a merge în clasa întâi. Și abia în clasa întâi „a aflat despre existența limbii ruse". În clasa a patra, el învăța deja la Drochia.

Dl profesor afirmă că în școală, studiau și [atunci] limba moldovenească, dar cunoașterea limbii se limita la nivel de comunicare, „iar mai mult nici nu se cerea".

Totul s-a schimbat atunci când în școala în care activam au apărut clasele cu instruire în limba română. Atunci m-a chemat directorul și mi-a spus că peste doi ani, în clasa a 6-a, va fi fizica. Și aici – dilemă: fie învățați limba, fie scriu cerere pentru un profesor vorbitor de limba română. Și eu am spus că voi învăța. Am luat literatură, manuale și pur și simplu am început să le citesc. Pe atunci, în școală se organizau și cursuri de limba română – le frecventam și pe acestea. Acasă – soția moldoveancă: ea tricotează, de exemplu, iar eu îi citesc cu voce tare manualul de fizică în limba română. Îmi corectează pronunția. Atunci, ea mi-a spus: „Gata, am învățat deja fizica, dacă e nevoie – voi merge în locul tău". Desigur, a fost dificil și neîndemânatic. Când s-a ajuns la lecții, i-am propus profesorului nostru de matematică să predea fizica elevilor din clasa a șasea, iar eu voi ajuta și voi asculta limba „fizică" vie: cum întreabă, cum răspund copiii ș.a. Într-un asemenea regim, noi am lucrat din septembrie până în aprilie. Apoi am decis că e timpul să încep singur.

Și iată, eu am început: „Bună ziua!". Am deschis gura să zic ceva și când colo, de parcă aș fi fost într-o mașină a timpului, am revenit în anul 1969, când, fiind student, am predat prima lecție de fizică la școală, unde eram la practică. Gata, mi-a zburat absolut totul din cap. Nu voi povesti, cum a trecut această lecție, dar atunci când s-a terminat și am ridicat privirea spre colegul meu matematician, acela privea trist undeva în podea, cuprinzându-și fruntea cu ambele mâini. În toată vara următoare, am citit, am ascultat și am vorbit cât mai mult posibil în limba română. Și carul s-a urnit din loc...

Apoi soția mi-a spus că într-o discuție cu niște cunoștințe, mama unui elev a declarat că domnul Homenco a numit copiii „draci copii" (în loc de „dragi copii"). Iar o altă cunoștință i-a reproșat: „Păi, ei chiar sunt draci".

De la începutul anului de studii 1998, Anatolii Petrovici a început să predea fizica doar în limba română în clasele superioare de liceu. Între timp, a predat timp de patru ani în școala precedentă și vorbea deja destul de bine în română.

„Încă de la începutul lecțiilor la liceu, avertizam mereu că sunt „rusofon" și rugam să fiu corectat. Copiii reacționau normal. Desigur, au fost și situații curioase, de exemplu, odată, vorbind despre un coleg, am spus „colega" în loc de „colegul", iar acela a răspuns revoltat: „eu nu sunt colega"".

Treptat, dialogul nostru a trecut de la discuțiile despre problemele lingvistice la cele despre diferențele generațiilor și specificul elevilor de astăzi.

Mai devreme, copiii erau învățați că interesele colectivului, ale familiei, ale societății sunt foarte importante, că omul învață nu doar pentru sine, dar și pentru a fi util pentru altora. Nu voi idealiza trecutul, că au fost de toate, dar atmosfera generală în sistemul de învățământ a fost de acest gen. Acum se consideră că interesele personale sunt primare – totul se rotește în jurul dorinței sau a refuzului elevului. De fapt, ar trebui să fie un anumit echilibru – o limită rezonabilă, dar acum, acest echilibru este perturbat. Eu numesc acest lucru pedagogie liberală.

Anatolii Petrovici consideră că elevul are dreptul, desigur, să nu știe câte ceva – pentru asta și este elev, dar acum reiese că el are dreptul să nu vrea să știe. Dl profesor mai spune că acum, dacă la școală cineva se consideră un elev bun, trebuie să fie apreciat cu o notă bună. „Elevii au început să înainteze profesorului niște pretenții care și capricii pot fi numite cu greu", a subliniat el.

Dl profesor mai povestește că odată, o elevă a spus că la gimnaziul în care a învățat era suficient pur și simplu să povestești un paragraf sau un fragment din acesta și nota bună era asigurată, iar el pune întrebări: de ce, pentru ce, cere să se explice formula etc.

Cu o asemenea atitudine a elevilor față de munca profesorilor, care se străduiesc să le ofere o bună pregătire la disciplinele pe care le predau, e tot mai dificil să lucrezi în școală. Administrația școlilor nu-i susține. Și ei pleacă. În Moldova, este insuficiență de profesori de matelatică, fizică, informatică. Ei sunt înlocuiți prin nespecialiști. În ce privește profesorii de profil umanist, situația este un pic mai bună – ei pur și simplu nu au unde pleca din școală.

Lui Anatolii Petrovici nu-i place să vorbească despre propriile succese și realizări, dar Drochia este un oraș mic și nimic nu poți ascunde aici. De aceea eu pur și simplu precizez dacă i-au conferit titlul „Om Emerit" al Moldovei și dacă este coautor al manualelor de fizică.

Dl profesor începe să îndoaie degetele și să enumere manualele și problemarele pe care le-a tradus, apoi cele la care a fost coautor, dar și cele la care a scris recenzii. De asemenea, el traduce din limba română în limba rusă „Ghidul profesorului" și altă literatură.

El povestește mult și detaliat despre neajunsurile educației moderne și despre manualele pe care le folosesc acum copiii pentru a învăța.

Anatolii Petrovici scoate din geantă patru caiete mari „Caleidoscop științific", în care, cu scris de mână diferit, în limbile rusă și română, copiii au scris rezultatele și concluziile activității cercului științific de fizică pe care el l-a organizat acolo unde a lucrat. Principiul activității acestui cerc este la fel ca și cel al conferințelor studențești care se organizează anual în instituțiile universitare, doar că la dl profesor, acestea aveau loc o dată la două-trei luni.

El povestește că odată, copiii au spus: „Nu, nu trebuie să facem așa – dațin-ne voie, noi singuri". Și au organizat singuri. Dl profesor deschide un caiet cu notițe și cu fotografii lipite în el: iată acesta este doctor în științe, lucrează la o instituție de înaltă securitate, unde eolaborează elemente pentru nave spațiale, iar acesta este un geniu – în clasa a VI-a putea să-l „bată" pe orice elev din clasele superioare, dar acum lucrează hamal la fabrica de zahăr, doar pentru că a abandonat universitatea unde se plicisea.

Se pare că Anatolii Petrovici își poate aminti ore întregi despre elevii săi și despre realizările acestora și, cu regret, despre eșecurile lor, dar ce e mai important, cum „copiii învățau să se comporte în public și se ocupau de știință".

Anul acesta, dl profesor conduce cercul de fizică și consideră că activitatea în cadrul acestuia influențează asupra alegerii profesiei. El spune că la Drochia, sunt două cercuri tehnice: acesta, al său și cercul din clădirea Liceului „D. Cantemir", unde băieții construiesc modele de planoare, avioane și se ocupă de electronică.

Până la sfârșitul anului, profesorul intenționează să înregistreze o serie de spoturi pentru profesorii de fizică despre metodica efectuării experiențelor.

Problema constă în faptul că adesea, profesorii din școală nu fac experiențe, de aceea fizica înseamnă pentru copii o experiență scrisă cu cretă sau minunății pe ecran. Iar pe mesele profesorilor și elevilor, dispozitivele fizice sunt oaspeți rari.

Anatolii Petrovici are un smartphone în mână, iar în ajun, mi-a propus să comunicăm pe Skype sau pe Viber. În pofida prejudecăților, el consideră că rezultatul instruirii depinde de responsabilitatea copilului și nu de forma în care el obține aceste cunoștințe.

E simplu să ne imaginăm, ce s-ar fi întâmplat cu educația în toată lumea dacă s-ar fi anunțat carantină în anii 90. Sistemul de învățământ ar fi fost paralizat. Dar acum contează altceva: cei care doresc să învețe, învață și la lecții, și online, iar cei care nu doresc – nu învață în principiu. Dar trebuie să ne obișnuim cu aceasta [instruirea online] și să schimbăm sistemul de verificare a cunoștințelor. Eu sunt optimist și sunt sigur că prin eforturile comune ale profesorilor, metodiștilor, amatorilor de a învăța ceva de pe Youtube, va fi elaborat un sistem eficient de instruire în regim online.

Text: Natalia Titova
Prezentare: Cristina Demian
Foto: Natalia Titova, din arhiva personală a lui A. Homenco