În copilărie, aveam o emisiune la radio. Și uneori primeam scrisori de la ascultători. Odată, am primit o scrisoare foarte frumoasă, eram atât de impresionată, încât o purtam cu mine și uneori o reciteam. Era ora de istorie, iar eu trăgeam cu ochiul în scrisoare. Profesoara s-a apropiat, mi-a luat-o și m-a întrebat în fața tuturor colegilor: „ții la ea?". Am spus că da. Atunci a luat-o, a rupt-o și a aruncat-o la coș. Mi s-a părut atât de nedrept, am fost atât de supărată, încât mult timp nu am putut să uit acel sentiment de dezamăgire.

Stela Untila
(editor NM în limba română)

Diriginta mea preda matematica. Ar putea să pară că este o materie grea, însă datorită ei, întotdeauna mi s-a părut ușoară și pe înțeles. Era foarte bună la suflet, de aceea la orele ei era o atmosferă deosebită, diferită de cea din timpul altor ore. Dacă făceam vreo poznă, ne numea „ființe primitive", după care din nou evoluam. De asemenea, avea o expresie specifică „iepurașul mamei", dar era numai pentru cei aleși.

Nadejda Coptu
(reporter NM)

Îmi amintesc una. Eram în clasa 1, când învățătoarea noastră s-a căsătorit și toți colegii mei au făcut ghirlande din hârtie pentru nuntă. Eram foarte mândri că am participat la înfrumusețarea cortului de nuntă! A fost demult-demult... Doamna Zoia nu mai este printre noi, dar acele zile mi-au rămas în memorie. Era o toamnă frumoasă și învățătoarea noastră era cea mai frumoasă mireasă.

Ana Antohi

Sunt frunze care n-or să cadă, oricât de tare bate vântul ... Sunt OAMENI, care nu se uită, oricât de mult ar trece timpul. Prima mea învățătoare, doamna Alexandra ....

Feodora Josan

Pentru mine, prima învățătoare. Pe de o parte, a fost bine, am învățat cum să vorbim corect, să scriem frumos. Pe de altă parte, de la ea a pornit concurența și invida în clasă, avea copii preferați. Nici după atâția ani nu am uitat-o...

Teodora Negru

Eram în clasa întâi, în ajunul zilei de 8 martie. Scumpa mea învățătoare Tatiana Antonovna ne-a spus să aducem la școală, peste câteva zile, poezii și cântece despre mama. Eu am aflat de la mămica mea despre „Hulubul păcii". La lecție, i-am spus învățătoarei că am descoperit un cântec frumos. M-a rugat să cânt...

Nu știu cum mi-am învins sfiala și frica, dar am cântat. Și am rămas uimită atunci când învățătoarea mea a început să plângă... Abia peste ani, când am devenit și eu mamă, când am pierdut-o pe mama, am înțeles sensul acelor lacrimi... Și acum, de câte ori aud această melodie, mă gândesc la învățătoarea mea, care de mai mulți ani este în Italia și care nu mai este învățătoare...

Tatiana Roșca
(traducătoare NM)

Toți au fost minunați. Mamă, ce rău eram! Ohh, îmi e rușine. Alții, din păcate, nici nu mai sunt în viață. Au avut răbdare. Mi-au oferit frumosul din sufletul lor. Le mulțumesc din suflet și îmi pare rău că nu am reușit să le spun tot ce am avut de spus.

Alexei Cucube

Îmi amintesc că abia ne-au introdus lecțiile de limba română. Lilia Victorovna, profesoara de română, era o doamnă exaltată și emotivă, cu inele pe toate degetele (pe unele – în două rânduri). Și iată, ne scrie pe tablă ceva despre diftongi. În spatele ei, clasa face gălăgie, așa... o atmosferă de lucru. Și la un moment dat, Lilia Victorovna ia arătătorul (tatăl unei colegi de clasă era lemnar, de aceea arătătorul era masiv, de încredere) și, ca pe o suliță, îl aruncă în elevul pe care ea îl considera cel mai gălăgios. Nu l-a nimerit. Arătătorul a ajuns într-un ghiveci de lut, care s-a desfăcut în două.

Natalia Titova
(manager NM pentru promovare pe rețelele sociale)

În clasa a șaptea, profesoara de fizică a declarat că femeile, prin definiție, nu pot ști fizica mai bine decât bărbații, de aceea și notele noastre la fizică nu pot fi mai mari decât cele ale băieților. Chiar și pentru sarcinile îndeplinite fără nicio greșeală, noi nu primeam notele cele mai mari. Doar pentru că noi eram fete. Era obijduitor și de neînțeles, cum o profesoară poate promova astfel de stereotipuri de gen, mai ales că ea era femeie. Dar în general, ne-a predat bine fizica.

Alexandra Batanova
(reporter NM)

Odată, profesorul nostru de educația fizică, Nicolai Chirilovici, a decis să aplice propriul sistem avansat de apreciere a elevilor. Cine transpira puternic până la sfârșitul lecției, avea 5, cine nu prea tare – 4, iar cine nu transpira deloc – 3. Dar sub presiunea noastră, a fost nevoit destul de repede să renunțe la el. Am argumentat prin faptul că volumul transpirației eliminate poate depinde de caracteristicile individuale și de rezistența organismului, dar nu de faptul dacă elevul a lucrat la lecție sau a suferit din cauza fleacurilor.

Nicolai Chiliischi

În viața mea, au fost pedagogi super buni la universitate, la colegiu. Dar dacă e să vorbim anume despre profesori, a fost una. DOAMNA PROFESOARĂ! Anume așa, cu litere mari. Ala Nicolaevna ne-a predat limba română. Ne-a predat încă din clasele primare, conform unui program-pilot. Noi am studiat gramatica de rând cu școlile românești. În plus, ei îi era interesant să știe totul despre noi, despre viața noastră, despre gândurile noastre. Scriam mereu eseuri, doar că nu despre subiecte plictisitoare, din manual, ci despre ceea ce ne interesează. Îmi amintesc și acum subiectul „Dacă dragoste nu e, nimic nu e". Dumneaei era gata să accepte și să asculte orice opinie, doar cu o condiție – trebuia să vorbim în limba română. Cu ea, am îndrăgit poezia, făceam traduceri literare din Eminescu, Vieru, Bacovia. Rămâneam după lecții și vorbeam, polemizam, discutam. Ala Nicolaevna mi-a dăruit a doua limbă maternă – română și, dacă e să fiu sinceră, este unul dintre cele mai bune daruri din viața mea.

Ecaterina Postolatii

În școala medie nr. 2 din Dnestrovsc, era Nicolai Nicolaevici Sliuncov, un profesor de fizică extraordinar, învățător emerit al RSSM. Ne preda această disciplină într-o manieră elegantă – cine dorea și cui îi era interesant, toți știau fizica. Iar frazele sale inconfundabile erau: „Ce te rânjești, ca un tramvai la cotitură?", „Tolstolobiki!" (tolstolob – crap. – nota trad.), „Ia loc, pulbere de vomă!".

Când cineva nu era pregătit de lecție și începea să toarne gogoși, el spunea, fără grabă, privind uimit: „Bunică ai?". Elevul, mirat: „Am, da ce?". „Iată ei îi vei spune povești!".

Dar iată englezoaica noastră, Galina Nicolaevna Gahovici, era foarte extravagantă și, la ciudă, putea chiar să arunce cu mătura în cel care încălca disciplina. Dar datorită ei, știu binișor english. În plus, ea era foarte înaltă, peste 1,90 m. La mijlocul anilor 80, când ne-au interzis să mergem la discotecile din oraș, ea făcea ture și când intra în sala de dansuri, îi găsea imediat pe „ai săi", cu privirea.

Liubovi Lucovna Rața, care ne-a predat limba română la universitate (grupei de limba rusă), tare a mai avut de suferit, sărmana, din cauza noastră. Când am scris compunerea „În kolhoz", Evghenii, colegul nostru de grupă, a adus-o până în pragul isteriei, când a desenat direct în caietul de română schița uzinei de conserve unde am lucrat. Cu figurile noastre, săgeți, schema procesului tehnologic. Însă era bună la suflet, până la urmă, ni le ierta pe toate.

Elena Badareu