„În salonul nr. 6!” Notițele unui covidist. Ziua nr. 2. Evghenii A. Goloșceapov, despre viața unui bolnav de coronavirus

Am fost internat la 27 mai, cu suspecție de COVID-19. Testul a confirmat diagnosticul. „La numeroasele solicitări ale telespectatorilor”, așa cum se spunea înainte, am decis să țin un jurnal despre ce se întâmplă în Moldova cu pacienții bolnavi de coronavirus, unde sunt internați, în ce condiții sunt întreținuți, cum sunt diagnosticați, hrăniți și tratați.

Acesta este al patrulea text din seria (textul întâi, textul al doilea, textul al treilea) de notițe din spital ale lui Evghenii Alexandrovici Goloșceapov, membru al Consiliului pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității, director al Departamentului Advocacy, AO „Inițiativa Pozitivă”, care s-a îmbolnăvit de COVID-19.

Vineri. 29 mai 2020

Apropo, ca să mă tratez de COVID-19, m-au trimis în secția Grastroenterologie a Spitalului nr. 2. Nu vă faceți griji, nu am nicio boală ce ar avea vreo tangență cu gastrologia. Secțiile infecțioase din țară sunt insuficiente pentru toți cei care acum au nevoie de asistență medicală. De aceea pacienții sunt internați în toate secțiile libere din diferite spitale. În secția de Gastroenterologie de pe etajul nostru sunt internați aproape 40 de bărbați și femei diagnosticați cu COVID-19. Potrivit afirmațiilor personalului medical, în Spitalul nr. 2 din capitală sunt peste 200 de pacienți și paciente cu această boală.

Analize – pastiluțe

Dimineața s-a început la ora 5. Eu iarăși am dormit foarte bine, la cald, sub două plapume. Însă deșteptătorul interior m-a trezit devreme, aș spune chiar, la timp. Am alergat la wc, uitând cu totul despre rugămintea de a colecta probe de urină.

I-am spus despre aceasta asistentei medicale îmbrăcate în „scafandru” care, la ora șapte, înainte de dejun, ne-a adus un termometru pentru a verifica temperatura. „Nu-i nimic, veți da mâine”, a răspuns ea calm. „Spuneți-mi, cum trebuie să adun analiza de scaun? Mi-au dat ieri un recipient pentru aceasta. În secție este vreo oală?”, m-am interesat eu. „Noi nu avem oală”, a urmat răspunsul. „Și cum să colectez această analiză?”, am precizat eu. „Nu știu, a zâmbit ea. Alți pacienți se descurcă cumva. În acel recipient este o linguriță specială”, a precizat ea și s-a grăbit să iasă din salon. Nu știu, cine dintre noi a avut plăcerea să ia cunoștință de acest dispozitiv simplu, de aceea, pentru vizualizare, iată cum arată acel recipient cu acea linguriță.

La prânz, o infirmieră mărinimoasă și împachetată în mijloacele de protecție (halat, ciupici, mănuși, bonetă, mască și ochelari) mi-a adus trei recipiente din plastic, eu fiind pacient nou venit. Mi-a explicat că acestea sunt pentru sortarea pastilelor pentru dimineață, amiază și seară – sunt chiar și semnate. Recipientele sunt dubios de diferite ca mărime. Unul dintre ele, cel pentru pastilele de dimineață, îmi amintește de ceva. Privirea îmi alunecă pe recipientul pe care l-am primit pentru colectarea probei de scaun. Compar.

Păi, ele sunt identice! „Nu avem nevoie de un asemenea hochei!”. Mai bine îmi voi sorta singur pastilele, pe hârtie.

Teatrul celor doi actori sau „pentru copiii de până la 16 ani”

Regimul de spital presupune patru mese pe zi:

8:30 — 9:00 — primul dejun
11:00 — 11:30 — al doilea dejun
13:30 — 14:00 — prânzul
17:00 — 17:30 — cina

Înainte de al doilea dejun, în salonul nostru s-a întâmplat ceva demn de o producție scenică. De aceea și descrierea este corespunzătoare – în stilul unei piese.

În distribuție:

Bufetiera – corpolentă, cu un simț extraordinar al umorului, mereu cu o dispoziție excelentă.

Pacientul – un bărbat de vreo 50 de ani, fost militar, nu bea lapte, este convins că produsele lactate sunt dăunătoare pentru bărbații maturi.

Scena întâi
Bufetiera intră în salon pe la ora 11:00 dimineața și cheamă pacienții la dejunul al doilea. Dintr-un ceainic mare, de șase litri, toarnă o băutură în căni, împarte felul întâi. Un pacient cu o cană în mână se apropie de ea.

Pacientul. Ce-i asta?

Bufetiera. Cacao.

Pacientul. Eu ce, sunt copil mic?!?!

Bufetiera. Dar ce vreți?

Pacientul. Ceai.

Bufetiera strigă către cineva din coridor. Aduceți ceai bărbatului!

Bufetiera. Hai, dă babei farfuria!

Pacientul. Iar la mâncare ce aveți?

Bufetiera. Mancă (terci de griș).

Pacientul. Tu-lu mama lui!

 

Oxigenul

Aseară, în salonul nostru a venit un vecin nou. Acum, suntem patru.

De partea opusă a salonului, vis-a-vis de mine, sunt instalate două dispozitive pe care nu le pot înțelege. De departe, ele amintesc de niște camere de supraveghere exterioară incomplete.

„Marțiana”, asistenta medicală, intră în salonul nostru și introduce în unul dintre cuiburile acestor „camere video” un dispozitiv pe care nu l-am mai văzut până acum, constituit din două sticluțe și un element care se rotește între acestea. S-a constatat că aceasta este o instalație pentru a inspira oxigen destinat pacienților care suferă de concentrație redusă de oxigen în sânge. La această instalație se conectează un tub îngust cu o mască pentru respirație și se apoi activează alimentarea cu oxigen.

Patul de lângă acest dispozitiv este mereu liber, pentru ca în orice moment să poată fi adus aici un pacient care are nevoie de această procedură. În prezența mea, cel puțin doi pacienți din secția noastră s-au folosit de acest dispozitiv.

„Mai bine să crape rușinea decât vezica biliară”

Cineva îmi poate reproșa de naturalism excesiv. Însă în relatările mele, adesea optimiste, consider că este necesar să povestesc și despre astfel de situații neplăcute, pentru a nu uita că acest coronavirus este real și perfid, iar noi, la spital, nu suntem la o stațiune balneară.

Unor pacienți le sunt prescrise perfuzii. În funcție de volumul lichidului introdus în venă și de setările vitezei de picurare, această procedură poate dura de la 15 până la 40 de minute, iar uneori și mai mult.

Păi iată, un bărbat pacient este sub perfuzie, într-un salon pentru bărbați și anume în acest moment vrea să meargă la wc. Chemăm de urgență asistenta medicală. Ea apare imediat, înțelege situația, dar îi cere pacientului să mai aștepte până la sfârșitul procedurii. Pacientul refuză, roagă să i se retragă perfuzia pentru a merge la wc, altfel riscă să facă pipi direct în pat.

Asistenta medicală i-a propus o variantă de compromis: „Vă aduc rața”. „Și ce să fac cu ea? Nu am folosit-o niciodată”, recunoaște pacientul. „Vă culcați pe o parte, eu o voi ține, iar Dvs. vă veți urina”, precizează asistenta medicală și revine imediat cu rața. Pacientul este jenat și vădit nepregătit să facă acest lucru în prezența asistentei medicale. Au găsit soluția: nu deconectează perfuzia, pacientul se ridică pe picioare, asistenta medicală iese, iar el singur ține rața.

Bineînțeles, în salon sunt și alți bărbați. Pentru pacient, o asemenea soluție este admisibilă, deși nu-i reușește totul dintr-odată – atmosfera este neobișnuită.

Este un exemplu curios, cum o asistentă medicală, mai degrabă, fără să știe, a asigurat respectarea unuia dintre elementele principale ale dreptului la sănătate – „acceptabilitatea culturală” a asistenței medicale.

Ea a găsit un echilibru acceptabil, a ținut cont de normele morale ale pacientului, conștiința acestuia este curată, și i-a asigurat îndeplinirea nevoii fiziologice, urgente și firești, în timpul perfuziei.

Transparența defecării

Wc-ul de aici este ciudat. Desigur, wc-urile pentru bărbați și cele pentru femei sunt separate. În cel pentru bărbați sunt două vase de toaletă, cu „colaci” din plastic, curați, și cu lavoar. Între acestea sunt instalați pereți despărțitori, însă în cabine nu sunt uși și fereastra cu vedere spre stradă este absolut transparentă (bănuiesc că și în wc-ul pentru femei toate sunt la fel). Șezând în wc, cu gândul la sensul vieții, prin fereastra acoperită cu peliculă specială, dar transparentă, poți să faci schimb de priviri cu oamenii care privesc din geamurile blocului vecin, să le transmiți salutări.

Când am avut nevoie pentru prima dată de wc-ul spitalului, am deschis ușa de la intrare (uimitor, că sticla din această ușă este totuși umbrită) și am ieșit imediat înapoi: pe cel mai îndepărtat vas de toaletă de aici era cineva și nu voiam să-i împiedic procesul și nici să fiu eu într-o situație penibilă, neobișnuită.

Unele pastile pe care le primim pentru tratament au un efect advers – diareea. De aceea m-a „prins” și pe mine de câteva ori. Și pentru că nu aveam posibilitatea să rabd, am fost nevoit totuși să accept circumstanțele insuportabile și să-mi satisfac necesitățile fiziologice concomitent cu alți bărbați.

Confidențialitatea sau intimitatea mersului la toaletă este un lucru firesc. Acasă, noi închidem după noi ușa wc-ului, deși acolo toți sunt de-ai noștri și, s-ar părea, nu avem secrete unii de alții. Însă aici suntem nevoiți, mai ales dacă „ne apasă”, să fim „pe același hectar” în regim deschis cu persoane absolut necunoscute.

De-am avea în alte domenii mai multă transparență ca aceasta! Poate, să trimitem pe cineva din organele responsabile la spital, pentru studierea și aplicarea acestei experiențe în transparența proceselor?

Din istoria wc-urilor Moldovei

Cu vreo 15 ani în urmă, împreună cu avocatul Veaceslav Țurcan, ne ocupam deja de problema toaletelor de la judecătoriile din Moldova în ce privește curățenia și accesibilitatea (deschiderea) lor pentru vizitatorii instanțelor de judecată și nu doar pentru colaboratorii acestora.

Noi am organizat, probabil, cea mai amuzantă conferință de presă din viața noastră. Am văzut pentru prima dată cum jurnaliștii râdeau sincer și primeau satisfacție. Tot atunci, noi am expediat câteva scrisori ministrului justiției și medicului șef sanitar de stat al țării, cu scutece și Codul administrativ anexate la acestea.

Pe atunci, aceasta a fost suficient ca în cel mai apropiat timp, în judecătorii să fie deschise toalete și oamenii să nu fie nevoiți să fugă prin unghere și după colțuri pentru a-și satisface necesitățile fiziologice firești. Interesant, aceste „Notițe ale unui covidist” vor fi suficiente pentru instalarea ușilor în cabinele toaletelor din spitale?

Prietenul adevărat la wc se cunoaște

Mergând ieri prima dată la wc-ul de spital pe care l-am descris mai sus, m-a mirat și faptul că acolo era curat, dar era și un rulou de hârtie igienică.

Civilizație! M-am bucurat prea devreme. Astăzi, când m-a „apucat”, în wc nu era hârtie, iar pe vasul de toaletă din capăt iarăși era un pacient. Nu am luat hârtie de acasă, dar am găsit o soluție: am tras o fugă după șervețele de hârtie pentru mâini, plasate în salon de-asupra lavoarului. Revenind la wc, l-am regăsit pe același pacient, în aceeași poză. „Tu ai cumva hârtie? Aici nu este… Îi pun pe oameni într-o situație atât de incomodă”, mi s-a adresat tânărul smolit. „Da, desigur, ține”, i-am întins toată hârtia mea și am alergat spre salon mai repede decât data trecută, după un nou set de șervețele.

Se pare că într-o situație extremă, chiar și o toaletă poate fi un loc de manifestare a fraternității și a ajutorului reciproc.

Transferul

– Goloșceapov! se aude în coridor vocea sonoră a asistentei medicale.
– Da, eu sunt.
– Sunteți transferați în alt salon.
– De ce?
– Acesta este ordinul, mi-o taie ea.
– Și în care salon?
– În salonul nr. șase.

Sper că acolo nu va fi ca la Anton Cehov. Pentru că sunt deja în coridor, decid să merg în cercetare. „Bună ziua, mă transferă la dumneavoastră”, așa fac cunoștință cu noii vecini, încă din prag. „Sunt paturi libere?”. „Da, avem două libere”, mi-au răspuns. „Vă mulțumesc, acuși voi veni”.

Comunic noutatea vecinilor din salonul nr. 1, îmi adun puținele lucruri și trec la noul loc de cazare. Este deja al treilea transfer în trei zile.

Salonul nr. 6

Din fericire, salonul nr. 6 s-a dovedit a fi un loc decent. Deși este un spațiu mai mic (aproximativ 5,5 metri pe 3,5 metri) comparativ cu salonul nr. 1 (aproximativ 5,5 metri pe 5,5 metri) și cu același număr de paturi (câte cinci paturi în fiecare salon), acesta mi s-a părut mai confortabil și mai „ca acasă” datorită elementelor calde din lemn ale paturilor și noptierelor noi.

În salonul nr. 1, paturile erau din metal, probabil, încă de tip sovietic, iar noptierele – cam răblăgite.

Se pare că în această viață, multe sunt interconectate. În salonul nr. 6 suntem patru. În afară de mine, mai este Afanasii, de vreo 65 de ani, și Igor, sportiv profesionist de vreo 50 de ani. Azi dimineață, Igor a dat analizele de COVID-19, dar seara l-au anunțat că rezultatul este încă pozitiv și el va trebui să se mai rețină la spital. Analiza repetată va fi miercuri, peste cinci zile. Un alt vecin nou de salon este tânărul pe care acum câteva ore l-am ajutat cu hârtie, în wc. Îl cheamă Denis, are 27 de ani și lucrează miner. Desigur, după o asemenea salvare de la wc, între noi s-au stabilit, de la sine, relații amicale.

Astăzi, rudele lui Denis i-au adus un pachet din care el ne-a împărțit câte ceva și nouă, imediat. Acum, fiecare are pe noptieră câte o pară, un măr și o portocală. Totodată, Denis a curățat un kiwi și ne-a împărțit tuturor câte o bucată.

E timpul să mă ocup de amenajare, mai ales că voi sta aici mult timp. M-am interesat în salon dacă cineva are nevoie de ceva. Denis a cerut un ștergar, pentru că rudele au uitat să-i transmită. Apropo, și în acest salon este o singură priză electrică la cinci paturi. De aceea în lista mea cu mai multe lucruri, este și un prelungitor cu cinci prize. Am transmis mamei această listă. Pentru a nu o supune pericolului, unul dintre colegii mei îmi va aduce mâine toate acestea. Așteptăm.

Va continua.

Evghenii Alexandrovici Goloșceapov