Herodot și Strabon, istorici din Grecia antică, considerau că armenii sunt o ramură a frigienilor. Istoricul orientalist rus Igor Diakonov scria că frigienii s-au mutat de pe Peninsula Balcanică în Asia Mică la hotarul dintre secolele XIII-XII î.e.n. și s-au stabilit pe teritoriul Imperiului Hitit, care era cândva foarte puternic, iar acum era pe cale de a se destrăma. Conform uneia dintre versiuni, endonimul armenilor „hai" provine anume de la cuvântul „hiți" (Hatti, în proto-armenească Hatjos sau Hatijos).

Întrucât procesul de formare a poporului armean a început încă la mijlocul mileniului II î.e.n. și a coincis cu perioada intensă de migrație și de amestecare a popoarelor, este foarte complicat să fie urmărite toate etapele etnogenezei armenilor. În acest context, savanții evidențiază secolele VIII-VII î.e.n.

Iar în secolul I î.e.n. deja, Tigrane cel Mare conducea Imperiul Armean, care se întindea de la Marea Caspică până la Marea Neagră și Marea Mediterană.

Experții sunt de părere că limba armeană este de origine indo-europeană, dar s-a format în baza altui substrat lingvistic. Limba armeană este apropiată nu doar de cea frigiană, ci și de cea greacă.

Istoria armenilor ca națiune numără câteva milenii, a subliniat pentru NM Eduard Alhazov, doctor în istorie, precizând că orașul Erevan – Erebuni, construit de țarul Arghiști în anul 782 î.e.n., este cu 29 de ani mai vechi decât „orașul veșnic" Roma, lucru demonstrat documental.

Ba mai mult, potrivit lui Eduard Alhazov, „unul dintre domnitorii Moldovei, Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574), a fost de origine armean". „Dimitrie Cantemir menționa în lucrarea sa „Descrierea Moldovei" că Ioan Vodă-Armeanul a fost un om foarte cult, știa câteva limbi și își dorea foarte mult libertatea poporului său. El a fost domnitor doar doi ani, însă a reușit să se proslăvească prin încercarea sa de a consolida puterea centrală în țară și de a elibera Moldova de jugul otoman, afectând interesele boierilor care l-au numit `cumplit`", a remarcat Alhazov. Totodată, el a menționat că istoricii români Hașdeu și Iorga explicau acest „cumplit" prin „înfricoșător, groaznic pentru dușmanii Moldovei".

În perioada domniei lui Ioan Vodă-Armeanul, în Țara Moldovei au început să fie bătute monede de aramă mărunte și cam în aceeași perioadă, capitala Moldovei a fost mutată de la Suceava la Iași, acest lucru fiind justificat strategic. „Ioan Vodă-Armeanul coresponda cu Ivan Groznîi, i-a învins pe turci la Brăila și Bender. Însă în vara anului 1574, fiind trădat de boieri, Ioan Vodă a fost învins la Cahul; încălcându-și promisiunea, turcii l-au executat cu cruzime, la fel ca și cea mai mare parte a oștilor", a povestit Alhazov.

La sfârșitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, colonia de armeni din Moldova a început să se extindă datorită privilegiilor economice pe care Imperiul Rus le acorda migranților din Basarabia. Deja în anul 1817, diaspora armenească din Basarabia număra 544 de familii, dintre care două treimi trăiau în județele Orhei și Bender.

În afară de aceasta, Manuc-bei a avut un rol important în procesul de încheiere a Tratatului de Pace de la București din anul 1812 și intrarea teritoriului dintre Prut și Nistru în componența Imperiului Rus. Mutându-se în Basarabia, Manuc-bei a devenit foarte repede cel mai bogat moșier din gubernie, cu planuri grandioase.

Însă el n-a reușit să-și îndeplinească multe planuri. El a decedat la vârsta de 48 de ani (în anul 1817), în circumstanțe misterioase, lăsând o văduvă tânără și șase copii. Manuc-bei a fost înmormântat în curtea Bisericii Armenești din Chișinău. „Afacerea tatălui a fost preluată de fiul său Murat, care a construit la Hâncești un castel extraordinar, cu o grădină de iarnă, o uzină de cărămizi, a organizat producerea vinului conform unei tehnologii franceze, a finanțat una dintre primele linii de telegraf. Pentru construcția castelului, Murat Manuc-bei l-a atras pe Alexandru Bernardazzi, absolvent al unei școli de construcții din Petersburg. Șase ani mai târziu, în anul 1856, Alexandru Bernardazzi a devenit arhitect șef al Chișinăului, activând în această funcție timp de 22 de ani", a mai spus Eduard Alhazov.

La începutul secolului XIX, în Chișinău și în alte orașe ale Basarabiei, au început să se mute comercianți armeni din Imperiul Austriac și din Moldova de peste Prut. În plus, după ce, în 1802, armenilor din Grigoriopol le-a fost permis să se mute în alte orașe, mulți dintre ei au venit la Chișinău. Aici, ei continuau să se ocupe de comerț, deschizând prăvălii, magazine și cafenele.

„În anul 1814, Bisericii Armenești i-a fost alocat un teren în perimetrul străzilor Tighina, Armenească, Ștefan cel Mare, 31 August. Construcții pe acest teren au început să apară în perioada primului arhiepiscop armean Grigorii Zaharean. Aici a fost construită clădirea Mitropoliei Armenești, brutării, restaurante, hoteluri, depozite și case de locuit. La începutul secolului XIX, acest loc era foarte popular – aici, adesea erau organizate recepții și serate, la care participau aristocrații din Chișinău. Acest teritoriu din centrul Chișinăului a obținut denumirea de Curte Armenească", a povestit Eduard Alhazov, adăugând că, în conformitate cu recensământul din anul 1897, mai mult de o jumătate din armenii din Basarabia aveau studii, ceea ce însemna de două ori mai mult decât în general în Imperiul Rus.

Contemporanii își aminteau că una dintre primele poezii scrise de poet în Basarabia – „Șalul negru" – are legătură cu Hudobașev. Eroul poeziei, surprinzându-și iubita – o tânără grecoaică – în brațele amantului armean, îi omoară pe ambii.

Generalul Ivan Liprandi, care slujea în Chișinău (inclusiv în poliția secretă), scrie în memoriile sale: „În „Șalul negru" al lui Pușkin, Hudobașev a considerat că el este „armeanul". Glumeții au confirmat acest lucru, iar Hudobașev a dat de înțeles că el într-adevăr i-a „furat" lui Pușkin pe cineva. Aflând despre aceasta, poetul nu l-a lăsat în pace și de fiecare dată când îl vedea pe Hudobașev (dar acest lucru se întâmpla foarte des), începea să citească „Șalul negru". Conflictele dintre cei doi se terminau, de obicei, cu scena în care Pușkin îl trântea pe Hudobașev pe canapea și îl călărea (unul dintre trucurile preferate ale lui Pușkin în acea perioadă), spunând: „Nu-mi lua grecoaicele!". Acest lucru îi plăcea lui Hudobașev, care își imagina că poate fi rivalul [poetului]".

Iar cimitirul central orășenesc a fost numit, în popor, Armenesc, pentru că avea ieșire pe strada Armenească. Însă cimitirul armenesc oficial se află în Valea Trandafirilor și astăzi se numește catolic. La începutul secolului XIX, acolo a fost oferit pământ pentru cimitirul polonez și cel armenesc. În partea armenească, în dreapta de la intrare, la începutul secolului XX, a fost construită o clopotniță. Există o clopotniță și în partea poloneză, construită pe banii armeanului catolic Ohanovici (în diaspora moldovenească, armenii catolici nu sunt mai mult de 1%).

Iar în Biserica Armenească, funcționează astăzi șoala duminicală, sunt organizate cursuri de limba armeană și de șah.

Unul dintre elementele distinctive ale culturii armenești este considerat „hacikar" – o cruce de piatră. Hacikarurile au apărut la începutul secolului IV, când Armenia a adoptat creștinismul.

Mai târziu, crucile de piatră sau lespezile cu imaginea crucii au început să fie instalate în cinstea victoriei asupra dușmanilor, cu ocazia finalizării construcției unei biserici sau a unui pod, drept recunoștință pentru obținerea loturilor de pământ. Acestea serveau drept semne de frontieră și monumente funerare.

Potrivit afirmațiilor lui Gaik Vartanean, în primăvara anului viitor, comunitatea armenească, cu ajutorul Ambasadei Armeniei, intenționează să instaleze un hacikar la intersecția străzilor București și Armenească din Chișinău.

Genocidul armenilor este o pagină aparte, îngrozitoare din istoria poporului. „Adesea în presă se scrie despre „genocidul din anul 1915". În realitate, timp de secole, Imperiul Otoman promova o politică de încălcare a drepturilor și de represiune a altor popoare. Acest lucru se manifesta prin impozite majorate, limitarea multor drepturi – pentru portul anumitor haine, deținerea armelor ș.a.", a povestit Eduard Alhazov. Totodată, el a subliniat că cele mai îngrozitoare pagini țin de exterminarea directă: „Numai în perioada sultanului Abdul-Hamid, în 1894-1896, au fost distruși fizic 300 de mii de armeni. Mii de victime au fost și mai târziu. Iar evenimentele din anii 1915-1923 constituie apogeul violenței, a cărei sarcină principală era prevenirea căderii Imperiului Otoman prin exterminarea fizică a populației ne-musulmane și păstrarea pământurilor cucerite anterior".

Autoritățile oficiale ale Turciei nu recunosc genocidul. Potrivit afirmațiilor lui Alhazov, recunoașterea de către Ankara a genocidului armenilor ar însemna nu doar pierderi de reputație. Aceasta ar atrage după sine restituția – compensarea daunelor: au fost exterminați nu numai oamenii, dar erau acaparate și averile lor, mobile și imobile. Aceasta înseamnă sume uriașe și teritorii foarte mari, pe care, cândva, au trăit popoare ne-musulmane – armeni, greci ș.a.

„Revenind la subiectul armenilor din Moldova, vreau să menționez că în istoria Moldovei s-au păstrat sute de nume ale acelor armeni care în secolul XX și astăzi, prin forțe proprii, au creat și mai creează imaginea republicii noastre", a concluzionat Alhazov.