De la București, la Căușeni. Povestea unei tinere care a revenit acasă după 10 ani și nu mai vrea să plece

Își dorea foarte mult să plece din orașul natal și a plecat. Dar peste 10 ani s-a întors și a rămas: să-și crească copiii, să muncească, să creeze și să se bucure de faptul că tot ce își dorește este să se afle la o distanță de 200 de metri de casă. NM vă relatează povestea Dianei Covalenco-Noroșian – ofițer la Centrul de Drept al Avocaților și moderatoare la evenimente festive, care nu a regretat „decizia controversată” de a reveni acasă.

 

„Oamenii îmi cer ajutorul nu atunci când sunt fericiți”

Diana ne întâlnește la Casa de Cultură raională din Căușeni și ne conduce într-o sală neobișnuit de liniștită, dar cel mai important –  răcoroasă. „Este cea mai răcoroasă încăpere din toată clădirea, puteți să vă odihniți un pic după așa un drum”, ne propune ea. Între timp ne povestește cum împreună cu angajații Centrului de Drept al Avocaților au condus copiii refugiaților din Ucraina, care se află în grija rudelor din Moldova, să se înregistreze pentru protecție temporară: „Au un oficiu micuț, noi am găsit un pic de umbră și ca un stol de puișori umblam după această umbră”.

În timp ce Diana ne povestește, noi cu fotograful alegem o locație potrivită pentru a-i face poze pentru interviu: în sală poate fi aprinsă lumina, dar ea se stinge în doar câteva minute, apoi se aprinde din nou. Și așa o oră întreagă. Este o adevărată provocare pentru fotograf, noi însă nu avem nevoie de lumină – tânăra emană lumină din interior, dar nu una rece și indiferentă, ci una caldă și primitoare.

Empatie – este cuvântul care o caracterizează pe Diana. Ea însă se descrie drept „o ființă contradictorie”, dar recunoaște că își acceptă toate contradicțiile și le tratează cu curiozitate: „Ok, contradicții există. Ia să vedem ce putem face cu ele”.

Diana lucrează în calitate de ofițer de protecție la filiala Centrului de Drept al Avocaților din Căușeni. Acest job reprezintă partea ei serioasă, „pământească”. Pe lângă aceasta, de mai bine de 11 ani, moderează evenimente private – nunți și cumetrii. Și continuă să trăiască în orașul ei natal, de unde nu planifică să plece în timpul apropiat.

„În cadrul Centrului de Drept al Avocaților mă ocup de lucruri serioase, pământești, lucrez cu documente și oameni. Oameni care vin la mine nu pentru că sunt fericiți sau au o viață bună: ei vin la mine fiindcă se confruntă cu probleme și au nevoie de ajutor, de un an și jumătate de când continuă războiul din Ucraina, ei cer ajutor.

Al doilea job este lumea mea personală a fericirii. Abia în acest an, după 11 ani de muncă, mi-am permis să îmi spun mie că sunt una dintre cele mai bune moderatoare de evenimente private din Moldova”, ne povestește Diana.

„M-am mutat într-un oraș unde trecerea pentru pietoni era mai lungă decât strada mea”

Călătoria ei personală, cu toate alegerile, dilemele și contradicțiile, a început chiar aici, în Căușeni. Diana recunoaște că din adolescență a visat să plece din oraș – „măcar oriunde”.

„Mă vedeam undeva departe-departe, numai nu în Căușeni. Orașul mi se părea atât de mic, neinteresant. Voiam să plec măcar undeva. Și iată a venit acest moment când nu știi încotro să pleci, dar știi că îți dorești foarte mult acest lucru”.

Dianei i-a reușit totuși să plece. Ea a fost admisă la Facultatea Jurnalism și Filozofie din București.

„Din micul Căușeni, unde de tot erau trei treceri pentru pietoni, m-am mutat într-un oraș unde trecerea pentru pietoni era mai lungă decât strada mea. În trei luni petrecute acolo m-am maturizat complet. Practic deodată m-am angajat la serviciu, am fost admisă la a doua facultate. Am studiat auditul mai mult pentru mama și tata. Când reveneam acasă și le spuneam că studiez filozofia, ei făceau ochii cât cepele. Mama mă întreba ce fel de meserie mai este și asta. Iată contabil, economist, jurist – e altă treabă”, își continuă povestea Diana.

„Îmi părea atunci că este cea mai proastă decizie”

După absolvirea universității și după jobul de la București, „după toate aceste lucruri pământești și mai puțin pământești”, glumește Diana, ea a revenit în Moldova.

„Motivul a fost – dragostea. Nu știam cine va face primul pas: sau viitorul meu soț va veni la București, sau eu va trebui să vin la Chișinău. În final, m-am întors eu. Dintr-un mediu bucureștean boem am aterizat într-un oraș pe care nu-l cunoșteam, într-un oraș cu probleme de transport, parcare, într-un oraș cu populație preponderent matură, care de dimineață urcă în troleibuze și pleacă la serviciu și cu aceleași fețe revine seara acasă. Aveam depresie. Abia acum pot vorbi despre asta, atunci plângeam doar de dimineața până seara și nu știam ce să fac cu viața mea. Îmi părea atunci că este cea mai proastă decizie”, ne povestește tânăra și își ascunde fața în palme.

A încercat să își găsească un job la Chișinău, nu era obișnuită să nu facă nimic, mergea la interviuri. A susținut cu succes câteva probe într-o agenție de publicitate, ca într-un final, la ultimul interviu, după o discuție de două ore, să i se spună că „nu se potrivește pentru munca în oficiu”.

„Am vorbit cu directorul agenției două ore, despre toate. Când am încheiat discuția mi-a spus că nu mă va lua la lucru și nu de aceea că nu sunt potrivită pentru funcția vacantă, dar fiindcă locul meu nu era acolo. Am plâns în hohote când am ieșit de la interviu. Mi se părea că m-a trădat, deja îmi imaginam cum voi munci acolo. În aceeași seară am primit o ofertă de la un post de radio”, își amintește Diana.

Așa a ajuns la radio, acolo a învățat să-și controleze vocea – această abilitate o ajută acum în munca ei de moderatoare.

„Nu înțelegeam că este o voce pe care o folosești zi de zi și este o voce cu care muncești, transmiți emoții. Colegul meu Sergiu, îi mulțumesc întotdeauna, îmi spunea: „Vocea ta e pentru radio, doar că încă nu ai descoperit-o”, povestește Diana. Își amintește că la radio făcea de toate – citea texte, sonoriza, redacta: „Eram singura stăpână a timpului ce îmi era oferit”.

„Aici totul este la o distanță de 200 de metri de tine”

Iar la 25 de ani s-a mutat din nou în Căușeni, s-a întors în orașul natal, din care 10 ani în urmă a visat să plece „măcar oriunde”.

„Am decis împreună cu soțul să ne întoarcem, așteptam un copil, dar la 25 de ani chiar dacă planifici un copil nu îți poți face planuri. Tu vrei să dai și să primești dragoste, dar nu ai idee ce este responsabilitatea, care este esențială atunci când devii părinte. Au venit vremuri grele, înțelegeam că nu ne vom descurca în Capitală, nu aveam nici casă, nici masă. Și – da, ne-am întors. Dar chiar și aici a fost destul de dificil, salariul soțului abia de ne ajungea să ne întreținem”, povestește Diana.

În acest moment, se oprește și se uită la scenă și la sala goală: „Știi, atunci când cuiva îi este greu este ușor să îi fii alături să îl susții și să te gândești cât de bine e că nu ți se întâmplă ție. Cel mai dificil e să te afli lângă un om căruia îi este bine, să ții piept fericirii lui și să te bucuri sincer pentru el”.

Peste un an și jumătate de la nașterea fiului, Diana a acceptat un job la postul de radio din Căușeni. Soțul ei și-a schimbat serviciul și lucrurile au început câte un pic să se aranjeze. Tânăra recunoaște că de câteva ori s-au gândit să revină la Chișinău, dar ambii nu vor să plece din Căușeni: „Aici e locul nostru”.

„Fiul Ștefan face sport de la patru ani, de la cinci ani studiază limba engleză. Într-un oraș mic e simplu să le faci pe toate. De exemplu, sportul este la 200 de metri de casă, limba engleză – la 200 de metri de casă, cel mai apropiat loc unde poți bea o cafea – la fel este la o distanță de 200 de metri de casă. Aici totul este la o distanță de 200 de metri. Iată spune-mi unde mai poți intra în magazin cu cardul (am o problemă, nu-mi place să port cu mine cash) și să-ți dai seama că nu ai cu ce plăti. Iar vânzătorul îți spune: „Ai să aduci mâine”. Și tu te duci acasă cu pâine, smântână și ouă. Iar dacă uiți să aduci banii, o să te sune să-ți amintească, dar așa respectuos, cu binișorul. Și tu: „Vin-vin”, povestește Diana.

„Este un astfel de grad de încredere când îți trimit rezultatele testului pentru sarcină”

Eroina noastră recunoaște că nu se plictisește într-un oraș mic. Este înconjurată de oameni care îi împărtășesc părerea, îi susțin ideile și inițiativele.

„Se plictisesc cei care stau acasă și se împotmolesc în rutină, spune tânăra, – sau cei cărora le este frică de gura lumii, de ce o să spună oamenii. Împreună cu femeile din Căușeni, inclusiv cu cele refugiate din Ucraina, facem yoga. Mergeam prin oraș și am întâlnit o cunoscută și am invitat-o la ședințele de yoga: „Vino, vino cu copilul”. A fost atât de impresionată, iar apoi îmi spune: „Nu știu dacă soțul o să-mi permită”. Îți imaginezi? Femeia are 30 de ani. A trăit experiența extraordinară de a naște un copil, a trecut prin atâta durere pentru a da o nouă viață, dar ea se teme de soț, își cere voie de la el așa ca de la mama și tata în copilărie. Îmi pare rău când văd astfel de situații. Soțul poate prepara cina într-o seară, iar tu mergi cu prietenele la o cafea. Nu trebuie să mergi la piață de frică să nu fii judecat. Ca nu cumva cineva să spună că ești o mamă rea, că în timp ce tu beai cafea, roșiile s-au scumpit la piață cu cinci lei”, spune Diana.

Ea spune că în următorii cinci-zece ani nu planifică să plece cu familia din Căușeni. Aici îi este familia, comunitatea, munca.

„Sigur că sunt momente, când mă dezamăgesc, plâng și este un lucru normal. Dar sunt onestă cu mine însumi, fac totul cu sinceritate. De exemplu, de câțiva ani refuz să moderez evenimentul dacă simt că nu ne potrivim cu cuplul, dacă ei nu vor înțelege ce vorbesc eu. Acum evenimentele sunt mult mai de suflet, mai sentimentale, oamenii îi invită doar pe cei mai apropiați. Și eu la fel mă apropii cumva de ei. Este un așa fel de grad de încredere când îți trimit rezultatele testului pentru sarcină. Sunt familii cu care aproape că am devenit rude, le numesc clanuri. Mai întâi le-am moderat nunta, apoi botezul. Feedback-ul după astfel de evenimente este unul magnific, nu pot adormi jumătate de noapte, mă tot gândesc cât de minunat a fost.

Copiii mei, probabil, vor vrea să plece de aici și îi înțeleg. Nu-i voi opri. Dar știi ce vis am? Să cumpăr într-un sat micuț case și să ne mutăm acolo cu prietenii. Să trăim alături, să mergem în ospeție unul la altul și să bem câte o cafea gustoasă”.