Istoricii moldoveni și cei polonezi nu au o părere unică despre cum au apărut polonezii pe teritoriul Moldovei de astăzi. Vitalii Maevskii, istoric din cadrul comunității poloneze din Bălți, este de părere că primii polonezi au apărut în Cnezatul Moldovenesc după bătălia din Codrii Cosminului, care a avut loc în anul 1497 și în care au luptat armatele lui Ștefan cel Mare și cele ale regelui Poloniei Jan Olbracht. Astăzi, acestea sunt în vecinătatea satului Valea Cosminului din regiunea Cernăuți, Ucraina.

Armata poloneză, care a încercat, până la aceasta, să cucerească Suceava, capitala Moldovei, a suferit înfrângere și Ștefan cel Mare, conform legendei, a cerut ca nobilii polonezi luați prizonieri să are ei singuri pământul de pe câmpul de luptă. Astfel, domnitorul Moldovei a dorit să demonstreze că nu vrea război, ci doar să-și apere supușii – țărani simpli, care se ocupă de muncile agricole.

Prizonierii polonezi nu erau asupriți aici, ba mai mult, în condițiile războaielor permanente cu Imperiul Otoman, pe ei și pe locuitorii Cnezatului Moldovenesc îi unea aceeași religie, creștină. De aceea o parte a polonezilor așa și nu a mai revenit în Polonia și s-a stabilit în nordul Moldovei, în special în împrejurimile Sucevei, Hotinului și mai la sud, unde ulterior au apărut Bălți și Glodeni.

Potrivit lui Maevskii, în diferite surse istorice sunt și atestări despre faptul că domnitorii Moldovei aveau și rădăcini poloneze: „De exemplu, bunica domnitorului Petru Mușat, cu o mare probabilitate, a fost de origine poloneză. Iar el a fost căsătorit cu una dintre numeroasele rude ale lui Wladyslaw Jagiello, întemeietorul dinastiei Jagiello (legile în statele Europei Centrale și de Est în secolele XIV-XVI. – NM)".

Primii imigranți polonezi din acea perioadă sunt cunoscuți nominal – 37 de familii la care, timp de un an, s-au adăugat încă cinci. Acestea au vândut toate terenurile obținute în diferite locuri, au mai împrumutat bani și au cumpărat de la Elizaveta Cucoreanu, moșieră locală, un teren mare cu suprafața de 502 desetine (aproximativ 540 hectare) pe teritoriul actualului raion Glodeni.

Iar primul sat polonez a apărut la nordul Moldovei. Inițial, el a fost numit Elizavetovca, însă când migranții au aflat că în ținutul Bălți este deja un sat cu acest nume, s-a decis să se dea un nume nou, deja polonez – Stârcea. Înșiși imigranții din prima generație, în viața de zi cu zi, își numeau noua lor casă „mala Warszawa" (mica Varșovie).

De atunci, Stârcea a devenit centru al diasporei poloneze din Moldova și rămâne așa și în prezent.

Se mutau în Basarabia și reprezentanți ai familiilor de aristocrați polonezi, stabilindu-se cu succes în marile orașe, inclusiv în Chișinău. Este cunoscută, de exemplu, dinastia de moșieri basarabeano-poloneză Kowalskii, care deținea un restaurant chiar în centrul Chișinăului, situat în clădirea actualei primării, precum și magazine de mezeluri pe strada Pușkin. „Salamurile de Kowalskii" erau considerate cele mai bune delicatese din carne în toată gubernia. Kowalskii au deschis în Chișinău și o rețea de magazine alimentare.

Istoricul Vasilii Kazimirovici, membru al diasporei poloneze din Moldova, menționează că mulți polonezi din Basarabia au obținut un statut social înalt.

Conform datelor președintelui comunității poloneze din Chișinău, Stanislaw Kostjevski, în anii 1920-1930, diaspora poloneză din Basarabia depășea cifra de 25 de mii de membri.

Cuvântul „șleahtă", cel mai probabil, provine din dialectele nord-germanice ale limbii germane - slahta, schlacht. Șleahta este o clasă socială poloneză privilegiată, inițial exclusiv militară, care a reușit să obțină dreptul la o monarhie electivă: a fost întemeiat primul sistem politic din Europa în care regele a fost ales și subordonat Seim-ului (parlamentului), a cărei cea mai mare parte o constituia șleahta.

Polonezii datorează anume acestei imagini ideea precum că sunt niște oameni exagerat de mândri, pentru care mândria este mai importantă decât orice.

În Imperiul Rus, după înăsprirea, în anul 1831, a legii despre recunoașterea nobilimii străine (ne-ruse), cea mai mare parte a membrilor șleahtei, inclusiv cei din Basarabia, au fost privați de dreptul de a se numi nobili. Însă acest lucru nu a afectat vechile familii moldovenești de origine poloneză – Krupenskii, Dolivo-Dobrowolskii, Sinițkii și Prjeslawskii.

Administrația română s-a pomenit în fața dilemei: minoritatea poloneză a acceptat calm traducerea administrării afacerilor și comunicarea în limba română, însă a fost categoric împotriva cerinței de a folosi în spațiul public exclusiv limba română. În afară de aceasta, comunitatea polonezilor a păstrat slujbele în biserici doar în limba poloneză și sistemul de școli private cu predare în limba maternă, care nu necesita finanțare din partea statului.

Diaspora poloneză, probabil, era cea mai autonomă printre alte minorități etnice din Basarabia de atunci. Astfel, în anul 1922, pe teritoriul ținutului funcționau 12 școli autonome și cinci asociații poloneze. Pe parcursul următorilor cinci ani, administrația română, depistând anumite motive, a închis 10 școli, însă cele din Chișinău și Bălți continuau să activeze, în pofida presiunii permanente din partea autorităților.

Însă în luna februarie 1938, la sfârșitul administrației de mai puțin de două luni a premierului de extremă dreapta al României Octavian Goga, au fost interzise toate organizațiile poloneze. Tot atunci, în România, au fost adoptate legi antisemite, conform cărora evreii au fost lipsiți de cetățenia română.

În perioada 1941-1944, administrația militară română i-a deportat pe polonezi. Conform planurilor naziștilor, polonezii, la fel ca și majoritatea celorlalte popoare slave, urmau să fie parțial „germanizați", iar în cea mai mare parte – exterminați. Potrivit datelor lui Vasilii Kazimirovici, din Basarabia au fost deportați 1400 de polonezi, iar planurile presupuneau exilarea totală a acestora.

După eliberarea din anul 1944, în Moldova a început înrolarea populației masculine în armata sovietică. Polonezii erau înrolați în unități speciale – Divizia I Poloneză de Infanterie „T. Kostiușko" și Primul Corp Polonez de Infanterie.

După război, atitudinea administrației sovietice față de populația poloneză a fost ambiguă. Nu erau interdicții directe pentru a ocupa funcții sau cote pentru obținerea studiilor (așa cum a fost în cazul evreilor). Însă era o recomandare nescrisă „de sus" de a-i înscrie pe polonezi în documente ca fiind ucraineni.

De exemplu, polonezilor din satul Târnova, raionul Edineț, le-au schimbat naționalitatea. Satul a fost divizat în partea moldovenească și cea „leahă", la fel, și cimitirele erau diferite: pentru ortodocși și pentru catolici. În timpul pașaportizării populației RSSM, toți polonezii au fost înscriși în pașapoarte ca fiind ucraineni. La fel a fost și în alte sate cu populație preponderent poloneză: în satul Grigorievca, raionul Sângerei și satul Duruitoarea Nouă, raionul Râșcani. Acest lucru nu a afectat doar două sate poloneze – Stârcea și Sloboda-Rașcov.

Nu au fost niciun fel de limite privind munca sau altă autoafirmare. Un exemplu – biografia academicianului AȘ RSSM, doctor în științe fizico-matematice Tadeusz Malinowski. După război, el a condus comisia de stat care se ocupa de reîntoarcerea în RSSM a valorilor culturale care au fost duse de aici. Datorită lui Malinowski, a fost restituit și monumentul lui Ștefan cel Mare, care în anul 1944 a fost dus în România.

Ca și pentru oricare alt popor, limba poloneză a fost întotdeauna o parte importantă a autoidentificării națiunii, inclusiv în afara teritoriului Poloniei.

Particularitățile lingvistice ale limbii poloneze sunt de așa gen că, în pofida unui mare număr de dialecte, purtătorii lor se înțeleg perfect unii pe alții, ceea ce i-a ajutat pe polonezii din Basarabia să-și păstreze limba maternă. Dar dacă polonezii din satele Basarabiei au fost, inițial, izolați de alții, cei din orașe au învățat foarte repede limbile de bază cu care contactau: rusă, moldovenească și ucraineană. La aceasta a contribuit și faptul că în Basarabia nu era o interdicție pentru „serviciul de stat", adică un serviciu în aparatul de stat, pentru oamenii de naționalitate poloneză.

Un dialect absolut special s-a format în jurul primului sat polonez de pe aceste pământuri – Stârcea. Dialectul așa și a fost numit – „stârcesc". El reprezintă un amestec dintre limbile poloneză și ucraineană și, parțial, moldovenească și rusă. Acesta este un dialect absolut unic, în care vorbesc doar locuitorii acestui sat și care este cu greu înțeles de vorbitorii limbilor literare poloneze și ucrainene. Și polonezii „orășeni" înțeleg prost dialectul stârcesc, cei care au crescut, de regulă, în familii bilingve, în care una dintre limbi a fost poloneza literară.

În afară de aceasta, la fel de venerate sunt prima și a doua zi a Nașterii Domnului (25-26 decembrie), primele două zile de Paști și Sărbătoarea trupului lui Cristos. În schimb, revelionul este sărbătorit mult mai modest. Enoriașii îl numesc „ziua sfântului Silvestr". În comparație cu Crăciunul, revelionul, de regulă, nu este o sărbătoare de familie.

Iar „colegul" lui Ded Moroz (Moș Gerilă( și Moș Crăciun vine la polonezi mult mai devreme – de obicei, la 6 decembrie. Această sărbătoare este numită „Mikolaiki", după numele Sfântului Nicolae.

În anul 1914, în situația internă a adunării nobilimii din Basarabia a fost nevoit să se implice țarul Nikolai II, deoarece o parte a nobililor era categoric împotriva „puterii absolute" a familiei Krupenski și cerea o nouă conducere a adunării „din afara dinastiei". „O figură de compromis" a devenit, de fapt, un alt reprezentant al diasporei poloneze – Roman Dolivo-Dobrowolski, care a fost ultimul conducător al Adunării Nobililor din Basarabia.

Text: Alexandr Macuhin
Prezentare: Tatiana Bulgac
Foto și video: Ecaterina Droban