Înainte de război, în orașul Mariupol din regiunea Donețk, locuiau peste 400 de mii de oameni. De la începutul invaziei armatei ruse, acesta s-a transformat în unul din punctele cele mai fierbinți din Ucraina: cartierele rezidențiale au fost bombardate, în localitate a devenit o provocare să faci rost de apă potabilă și alimente, lipsește energia electrică și gazul, iar momentan este practic imposibil să pleci. Din 3 martie, a dispărut și legătura telefonică. Portalul Zerkalo a discutat cu localnicii care au reușit să plece din Mariupol. NM publică traducerea integrală a mărturiilor acestor oameni.
„Mariupol astăzi este un lagăr de concentrare, de unde oamenii nu pot ieși”
Facebook/ Joint Forces Operation
În anul 2014 Diana a fost nevoită să părăsească orașul Donețk, acolo unde s-a născut. De atunci, tânăra știe că rezervorul mașinii trebuie să fie mereu plin. Datorită acestor măsuri, ea și soțul ei au reușit să plece din localitate în noaptea de 3 spre 4 martie, când stațiile PECO din regiune deja nu mai aveau carburanți. În discuția cu jurnaliștii, aceasta utilizează cuvântul „genocid”, „lagăr de concentrare” și „nimicirea intenționată a populației civile”.
— În momentul invaziei mă aflam în Mariupol. Toți cei din jur spuneau că va începe războiul. Locuitorii orașului nu luau avertizarea în serios, timp de 8 ani ne-am aflat în stare de război, însă nimeni nu era pregătit de o asemenea teroare și genocid. Ca prin minune am reușit împreună cu soțul meu să plecăm, însă zilele petrecute în Mariupol în plină blocadă informațională au fost printre cele mai groaznice din viața mea. Este greu de imaginat ce se întâmplă cu oamenii care continuă să se afle în astfel de condiții.
În ziua a patra s-a produs primul atac aerian. În a cincea zi – a fost deconectat curentul electric. În următoarele zile liniile au fost reparate, însă se produceau pene de curent. Din a cincea zi de la invazie în casele din Mariupol lipsește electricitatea, apa, încălzirea. Pe 6 martie a fost avariată conducta de gaz, acum localnicii nu au nici gaz. Îndată ce se încearcă restabilirea confortului minim, încep împușcăturile și nu se mai termină. Nu pot să îmi imaginez cum oamenii de acolo merg la toaletă, cum reușesc să păstreze condiții de igienă minime. Presupun că nicidecum. În zilele când eram încă în Mariupol, aveam apă – am reușit să fac rezerve. Însă lipseau legăturile de comunicare – nu înțelegeam ce se întâmplă în oraș, în Ucraina, în lume. De la asta mă simteam oribil. Situația este critică. Nu este un război… Război înseamnă confruntare între două puteri militare. În Mariupol acum este genocid, este lagăr de concentrare, de acolo nu există cale de ieșire.
Facebook/ Joint Forces Operation
După trei zile de blocaj, Diana și soțul său au reușit să plece din oraș.
— A fost o tentativă suicidară. Eram aproape siguri că vom fi uciși, de aceea nu ne-am luat rudele, am lăsat la Mariupol chiar și pisicile. Din fericire, am reușit să evităm focurile de armă și să trecem doar pe lângă câteva tancuri care ardeau. În data de 7 martie am întâlnit la benzinărie oameni care au plecat din oraș cu o zi mai târziu. Ne-au povestit că au nimerit în mijlocul luptelor, se trăgea din sisteme „Grad”. Au trecut pe lângă cadavre, care pur și simplu se aflau pe marginea drumului. Acum ne îndreptăm spre zona centrală a Ucrainei, ca să ne întâlnim cu prietenii și să vedem dacă putem să îi scoatem de acolo pe cei apropiați. Acum sunt de două ori refugiat.
Cuplul a mai spus că unele sate din suburbia Mariupolului sunt controlate de armata „DNR” și trupele rusești, însă în orașul propriu-zis nu sunt soldați ruși: aceștia sunt ținuți la distanță de armata Ucrainei. Însă din cauza confruntărilor, în localitate sunt în permanență focuri de armă.
— A fost avariat spitalul, maternitatea, stația de transfuzie a sângelui. Ne-au povestit că medicii operează și asistă nașteri în subsoluri și buncăre. Cel mai mult au avut de suferit cartierele din zona de vest a orașului – sectoarele mai aproapiate de Rusia. Da, s-a încercat evacuarea oamenilor în sectoare mai sigure, însă ulterior și acestea au devenit ținta focurilor de armă. Locuitorii Mariupolului nu-și pot încărca telefoanele și nu poți lua legătura cu ei. Nu știm ce s-a întâmplat cu rudele noastre și cu prietenii. Pe 6 martie ne-a telefonat o vecină și ne-a spus că totul este „bine”. Ei, acest „totu-i bine” acum pentru locuitorii Mariupolului înseamnă că, cel mai probabil, au făcut rezerve de apă și casa nu le-a fost lovită de un obuz. Asta înseamnă acum „totu-i bine”.
Tânăra nu știe dacă casa sa mai există. Nu are informații nici despre rudele sale.
— În fiecare minut îmi scriu oameni ai căror apropiați sunt acum acolo. Este groaznic să deschizi acum căsuța mea poștală. Îmi scriu cu speranța că vor obține informații. „În Mariupol a rămas bunicul meu, care e la pat”, „mama are astm”, „bunica are diabet”, „sora și bebelușul ei sunt acolo”, îmi lasă adresele. Cum să-i ajut, dacă nici cei care sunt în oraș nu-i pot ajuta? Nimeni nu va merge pe lângă grenade trei kilometri ca să viziteze bunicul cuiva, pentru că fiecare își are propriul bunic și nici până la el nu vei ajunge: ocupi rând după apă și stai acolo toată ziua. Și îi mulțumești lui Dumnezeu că ai reușit să eviți grenada.
Facebook/ Joint Forces Operation
Evacuare civililor a fost sabotată de trei ori. Ultima oară – pe 8 martie.
— Coridorul umanitar, de care vorbeau toți, nu a fost creat nici pe 5, nici pe 6, nici pe 8 martie. Dacă ar fi încetat să împuște măcar o oră sau o jumătate de zi, s-ar fi reparat electricitatea și ar fi apărut legătura cu oamenii le acolo. Repet: este o blocadă intenționată. Pe 5 martie a fost sabotată prima tentativă de evacuare a localnicilor: pe traseul convenit s-a tras, deși au promis contrariul. Au deschis focul și asupra depoului unde erau 29 de autobuze, cu care urmau să plece oamenii.
Au deschis focul și în trei locuri unde trebuiau să se adune oamenii pentru a fi evacuați. Imaginați-vă: oamenii sunt într-o stare groaznică și își doreau cât mai curând să ajungă în condiții normale, să fugă din acel iad, însă pe tot traseul și în tot orașul se împușcă! Exact același lucru s-a întâmplat și pe 6 martie. Oamenii sunt disperați. Este un lagăr de concentrare, o teroare inimaginabilă. Armata rusă încearcă să șteargă de pe fața pământului orașul și populația sa.
„Scurg apa din calorifere”
Tatiana, la fel ca și Diana, a reușit să plece din Mariupol. Femeia, împreună cu fiica sa de 5 ani au părăsit Ucraina, însă în țară a rămas soțul acesteia. Fetița le spune jurnaliștilor: „Mama a plecat ca să nu fiu împușcată”.
— În noaptea de 24 februarie aveam o stare de neliniște. La ora 5:00, când au anunțat războiul, îndată am luat decizia să plec din Mariupol. Îmi amintesc că era tărăboi, multe mașini în oraș… Pe drum am nimerit sub focuri de armă la Nikolsk. În noaptea de 2 spre 3 martie am oprit la un hostel de lângă Uman. Acolo erau ocupate toate camerele și singurul lucru pe care ni l-a putut propune proprietarul a fost să înnoptăm pe scaune. Oră de oră auzeam alarma aeriană – eram nevoiți să coborâm în buncăre. O noapte groaznică.
De opt zile nu am luat legătura cu nimeni dintre apropiați, prieteni sau colegi. Rudele noastre locuiesc pe malul stâng, într-un cartier care este bombardat cel mai des. Pe 5 martie, când am aflat că se planifică un coridor verde, am încercat să îmi telefonez apropiații, prietenii, ca să îi anunțăm și ca prin minune am reușit să iau legătura cu prietena mea. Ei se pregăteau să plece, însă, după cum știți, coridorul verde nu a mai fost creat. Acum nu mai reușesc să iau legătura cu ea.
Mi-a spus că s-a mutat într-un refugiu la serviciu, că încearcă să-și încarce telefonul în mașină. Scurg apa din calorifere, din havuzuri, însă nu sunt siguri că aceasta poate fi băută. Mi-a povestit că acum în Mariupol sunt tâlhari: toate magazinele sunt sparte, iar alte produse nu se aduc. Oamenii împart între ei mâncarea și încearcă să se salveze astfel.
Facebook/ Joint Forces Operation
— Cunoștințele care au reușit să plece, ale căror rude au rămas în Mariupol, povestesc că acestea îi sună și își iau rămas-bun, în special cei care au copii mici. Nu au nici scutece, copiii încep să se îmbolnăvească, pentru că în case temperatura aerului este cam de 10 grade. Sună și își iau rămas-bun (tace). Și nu știi cum să îi ajuți. Mi se rupe inima de durere și neputință, pentru că acolo nici ajutorul umanitar nu ajunge. Ruda finei mele a fost rănită. Se află în spital, însă medicamentele se termină, nu există lumină. În oraș stau cadavre, pe care nimeni nu le adună, însă dacă nu se va face nimic, va începe o catastrofă sanitară.
Întrebată dacă casa sa este întreagă, femeia răspunde:
— Nu știu. Când mai era legătură, am sunat o vecină. Mi-a spus că totul e în regulă, însă acum nu mai reușesc să o telefonez. Din informația care apare, înțeleg că mulți dintre cunoscuții mei nu mai au case, însă ce s-a întâmplat cu ei, se aflau în casă în acel moment, sau se ascundeau undeva, nu știu… Parcă aș trăi un vis groaznic și vreau să mă trezesc. Fiica mea de 5 ani este afectată puternic din punct de vedere emoțional. Le spune oamenilor necunoscuți: „mama a plecat ca să nu fiu împușcată”. Îmi fac foarte multe griji pentru soțul meu. Mi-aș dori foarte mult să aud pe cineva la celălalt capăt al firului. Necunoscutul omoară.
***
Între timp, autoritățile din Mariupol au anunțat că spitalul pentru copii din Mariupol a fost ținta unui bombardament aerian. Informația despre eventuale victime nu a fost deocamdată publicată.
If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.
