La 21 iulie 1992, la Moscova, președinții Moldovei și Federației Ruse Mircea Snegur și Boris Elțin, în prezența liderului transnistrean Igor Smirnov, au semnat Convenția „Cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova".

Convenția presupunea încetarea cât mai grabnică și totală a focului și retragerea forțelor armate ale „părților conflictului" – Moldova și Transnistria. În document se mai spunea despre inadmisibilitatea oricăror sancțiuni și blocade și despre necesitatea eliminării diverselor obstacole privind deplasarea mărfurilor, serviciilor și persoanelor.

În afară de aceasta, convenția a lansat operațiunea de pacificare pe Nistru, care durează și astăzi. La ea participă contingente ale Rusiei, Moldovei și Transnistriei. Demnitarii ruși adesea numesc această operațiune „unică": cei care mai devreme luptau unii cu alții, acum poartă „berete albastre" și se află la aceleași puncte de control.

La 8 mai 1997, la Moscova, președintele Moldovei Petru Lucinschi și liderul Transnistriei Igor Smirnov, cu participarea președinților Rusiei și Ucrainei și în prezența președintelui în exercițiu al OSCE, au semnat un Memorandum privind principiile normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria.

În acest document se menționează că părțile își construiesc relațiile „în cadrul unui stat comun, în interiorul granițelor fostei RSS Moldovenești pentru luna ianuarie 1990". Chișinăul și Tiraspolul își asumă obligațiunea de neaplicare a forței și amenințărilor privind utilizarea forței.

În consecință, Petru Lucinschi este dur criticat până în prezent la Chișinău pentru semnarea memorandumului. Adepții abordării mult mai dure a reglementării conflictului consideră că atunci, Chișinăul a cedat neîntemeiat în fața Tiraspolului.

La rândul său, Transnistria face referire la Memorandumul de la Moscova, învinuind Chișinăul de încălcarea principiilor documentului care se referă la libertatea activității economice externe și neaplicarea măsurilor de presiune și a amenințărilor.

La Tiraspol, până în prezent, este subliniat în mod insistent statutul Rusiei și al Ucrainei ca țări-garant în procesul de negocieri. În același timp, Chișinău și alți participanți la negocieri (OSCE, UE, SUA) preferă să nu utilizeze această formulare, considerând-o expirată și neactuală după crearea formatului oficial de negocieri „5+2".

La 2-3 iulie 2002, la Kiev, a avut loc întâlnirea experților din Moldova, Transnistria, Rusia, Ucraina și OSCE. La ședință a fost adoptat „Documentul de la Kiev", care stabilește principiile și mecanismele creării unui stat federativ unificat al Moldovei și Transnistriei.

Pentru realizarea acestei idei, în primăvara anului 2003, a fost creată Comisia constituțională comună (CCC) pentru elaborarea proiectului și constituției viitorului stat federativ. Activitatea comisiei este reglementată prin deciziile adoptate de parlamentul Moldovei și Consiliul suprem al Transnistriei.

Tiraspolul a delegat la CCC șapte persoane în frunte cu vicepreședintele Consiliului suprem Evghenii Șevciuk. Delegația moldovenească a comisiei a fost condusă de avocatul parlamentar Ion Creangă. La activitatea acestei comisiei au participat observatori-experți din partea Rusiei, Ucrainei și OSCE.

Activitatea Comisiei constituționale comune se desfășura foarte lent din cauza neînțelegerilor serioase dintre experții transnistreni și cei moldoveni. Spre toamnă, activitatea CCC a fost practic blocată și ședințele au încetat să mai fie organizate.

Ideea statului federativ a fost reluată și dezvoltată ulterior în „Memorandumul Kozak".

În vara anului 2003, când Comisia constituțională comună creată de Chișinău și Tiraspol lucra asupra unei noi legi supreme a viitoarei federații, președintele Moldovei Vladimir Voronin l-a rugat pe liderul rus să ajute la activizarea procesului de reglementare a vechiului conflict. „Noi suntem gata să fim flexibili", i-a promis el colegului rus. Și Vladimir Putin a acceptat.

Elaborarea documentului privind reintegrarea Moldovei a fost încredințată șefului-adjunct al administrației de la Kremlin Dmitrii Kozak, care avea reputația unui negociator dur. Textul era pregătit în condițiile unei taine stricte. Experții ruși în frunte cu Dmitrii Kozak vizitau pe rând Chișinăul și Tiraspolul, coordonând memorandumul cu părțile aflate în conflict.

La începutul lunii noiembrie 2003, Dmitrii Kozak a ajuns aproape de finiș. Primul care a avizat documentul, pagină cu pagină, a fost Igor Smirnov. El a făcut acest lucru aflându-se la Kremlin, în cabinetul lui Kozak. Semnătura lui Vladimir Voronin a apărut pe fiecare pagină a documentului două zile mai târziu, la 14 noiembrie.


Voronin a introdus în document câteva modificări (vedeți copiile documentului). Cea mai importantă modificare se referea la dislocarea în Moldova a contingentului militar-garant al Rusiei. În general, președintele moldovean nu era împotriva militarilor ruși. Însă a micșorat termenul aflării lor pe teritoriul moldovenesc de la 49 de ani până la 17 ani. Adică până în anul 2020.

Despre aceasta el i-a declarat la telefon lui Vladimir Putin. În fața clădirii administrației președinției, în acea dimineață, protestau cei care erau împotriva semnării memorandumului – aceștia ardeau drapelele ruse și portretele lui Putin. Vizita președintelui Rusiei a fost anulată.

Potrivit celei mai răspândite versiuni, Vladimir Voronin a refuzat să semneze „memorandumul Kozak" din cauza unei presiuni fără precedent din partea Occidentului. Și în prezent se discută despre decizia lui Voronin. Unii consideră că a fost ratată șansa de a reintegra țara, alții numesc acest pas ca fiind unica soluție corectă.

Nesemnarea memorandumului a provocat o răcire fără precedent a relațiilor dintre Moldova și Rusia și apropierea Chișinăului de Occident. Vladimir Voronin a anunțat cursul spre integrarea europeană și a condus țara până în anul 2009, când a pierdut puterea.

La 22 aprilie 2005, președintele Ucrainei Viktor Iușcenko a dat publicității planul de soluționare a conflictului transnistrean, intitulat „Planul Iușcenko". Principala deosebire a acestuia de „Memorandumul Kozak" era că „Planul Iușcenko" nu concretiza dacă statul unificat Moldova și Transnistria va fi federativ sau unificat, ci de facto presupunea un statut cu o largă autonomie pentru Transnistria. De asemenea, în document nu se menționa nimic despre prezența militară și de garanție a trupelor Federației Ruse.

Planul includea, printre altele, organizarea alegerilor democratice în Consiliul suprem al Transnistriei sub control internațional, dezvoltarea în regiune a democrației și sistemului pluripartidist, transformarea misiunii de pacificare într-un mecanism internațional sub egida OSCE. De asemenea, documentul presupunea extinderea formatului negocierilor cu atragerea reprezentanților Uniunii Europene și SUA.

Rolul-cheie în elaborarea „Planului Iușcenko" l-au avut secretarul Consiliului de Securitate al Ucrainei Petro Poroșenko și Mark Tkaciuk, care atunci ocupa funcția de consilier al președintelui Moldovei.

Astfel, părțile au revenit pe pozițiile inițiale ale negocierilor. Și rămân acolo și în prezent. Despre „Planul Iușcenko" nu a mai amintit nimeni, iar legea din 2005 de facto nu mai funcționează. Cu toate acestea, Tiraspolul și Moscova până acum îl consideră unul dintre principalele obstacole pentru lansarea negocierilor privind statutul Transnistriei și reglementarea politică a conflictului.

După răcirea bruscă a relațiilor moldo-ruse care a urmat după eșecul „Planului Kozak" și a atins apogeul în anul 2005, la mijlocul anului 2006, conducerea Moldovei a început să caute insistent întâlniri cu conducerea Rusiei și, mai întâi de toate, cu președintele rus Vladimir Putin.

Întâlnirea la nivel înalt dintre Voronin și Putin a avut loc la 28 noiembrie 2006. În cadrul acesteia Voronin a prezentat așa-numita abordare „la pachet" a Moldovei privind soluționarea conflictului transnistrean. Acesta include asemenea prevederi, cum ar fi: statut de republică cu autonomie largă pentru Transnistria, măsuri de încredere, demilitarizarea Moldovei, păstrarea statutului de neutralitate al țării, transformarea misiunii de pacificare, recunoașterea proprietății transnistrene, oferirea cotei de 20 de locuri pentru Transnistria în parlamentul Moldovei, sistemul de garanții.

Moscova a reacționat binevoitor la propunerile Chișinăului. Întâlnirile moldo-ruse la nivelul cel mai înalt încep să fie organizate tot mai des. Pentru discutarea problemei transnistrene și normalizarea relațiilor moldo-ruse, la Chișinău venea periodic secretarul Consiliului de Securitate al Federației Ruse Iurii Zubakov.

Mai târziu, Voronin a vorbit de nenumărate ori în presă despre abordarea „la pachet", însă acesta așa și nu a mai fost publicat ca document. La punctele menționate anterior, se adăugau altele. În luna martie 2008, într-un interviu pentru «Коммерсант» („Kommersant"), a dat de înțeles că, pe lângă toate, Moldova este gata să se retragă din GUAM, organizație care în Rusia era numită antirusă.

În același interviu, Voronin a povestit detaliat, pentru prima oară, ce reprezintă abordarea „la pachet". Potrivit lui, acesta este constituit din patru documente.

În luna martie 2008, Vladimir Voronin era foarte optimist. Din declarațiile sale se putea deduce concluzia că Moldova va redeveni în curând un stat unificat.

Potrivit ideii lui Voronin, documentul trebuia să fie semnat până la sfârșitul anului 2008. „Iar după aceasta, vom începe îndeplinirea „foii de parcurs". Dacă până la alegerile parlamentare din anul 2009 noi vom soluționa problema transnistreană, va fi foarte bine. În acest caz, în parlament vor ajunge și deputați din partea Transnistriei", spunea Voronin.

Aceste planuri nu au mai fost îndeplinite. Tiraspolul a crticat inițiativele Chișinăului și a propus părților să semneze un Acord de prietenie și colaborare care, în esență, va fi un contract dintre două state cu drepturi egale.

La 18 martie, la Moscova, a avut loc întâlnirea dintre președintele Vladimir Voronin, liderul transnistrean Igor Smirnov și președintele Rusiei Dmitrii Medvedev. Atunci a fost adoptată o declarație comună. Părțile au convenit să continue contactele directe și să creeze condiții pentru reluarea negocierilor în formatul „5+2" deja în prima jumătate a anului 2009. Ei au confirmat importanța formatului „5+2" și și-au exprimat recunoștința față de Moscova pentru intermedierea negocierilor.

Punctul-cheie al documentului a fost că „părțile menționează rolul stabilizator al actualei operațiuni de pacificare în regiune și reies din logica transformării acesteia într-o misiune care să garanteze pacea, sub egida OSCE, pentru reglementarea conflictului transnistrean". Acest lucru însemna acordul Chișinăului pentru rămânerea militarilor pacificatori ruși în regiune până la găsirea unei soluții decisive de soluționare a conflictului.

Și la Moscova a fost coordonată organizarea în următoarele săptămâni a unei întâlniri bilaterale dintre Voronin și Smirnov, care urma să aibă loc la Tiraspol. Întâlnirea însă nu a avut loc din cauza refuzului părții moldovenești.

Întâlnirea dintre Voronin, Smirnov și Medvedev la Moscova și adoptarea declarației comune au avut loc cu trei săptămâni până la alegerile parlamentare din Moldova. Mai târziu, Vladimir Voronin a fost dur criticat pentru semnarea acestui document în toiul campaniei electorale și mai ales pentru cedarea la capitolul menținerea pacificatorilor ruși până la soluționarea conflictului.

Declarația a provocat reacție negativă și în Occident. Mai târziu, în anturajul lui Voronin se presupunea că anume adoptarea declarației de la Moscova, la 18 martie, a devenit mecanism declanșator al înlăturării „de catifea" a lui Voronin de la putere, care a început odată cu evenimentele din luna aprilie 2009. Ce-i drept, nu există niciun fel de confirmări în acest sens.

La Chișinău, despre declarația comună din 18 martie 2009 se vorbește cu reticență. În luna ianuarie 2010, vicepremierul pentru reintegrare Victor Osipov a declarat în cadrul unei emisiuni de la TV7 că această declarație și principiile inluse în ea „sunt luate în considerare de partea moldovenească, însă nu sunt acceptate în calitate de înțelegere corespunzătoare în cadrul procesului de negocieri". El a numit acest document „demonstrare a lipsei de experiență în diplomația moldovenească", iar apariția lui ținea de campania electorală care atunci se desfășura în Moldova.

Negocierile în formatul „5+2", care au fost stopate în anul 2006, au fost reluate abia la sfârșitul anului 2011.

La 5 iunie 2010, în orașul german Meseberg, președintele Federației Ruse Dmitrii Medvedev și cancelarul Germaniei Angela Merkel au semnat un memorandum privind crearea comitetului Rusia – UE privind politica externă și securitatea. Una dintre sarcinile incluse în document a fost anunțată reglementarea conflictului transnistrean.

Mai mult decât atât, anume soluționarea problemelor Transnistriei trebuia să devină proiect-pilot și model al interacțiunii ruso-germane și demonstrării capacității Moscovei și Occidentului de a se înțelege și de a soluționa constructiv probleme internaționale importante. Reglementarea transnistreană trebuia să pună baza pentru soluționarea unui complex de întrebări privind relațiile dintre Rusia și UE și crearea unei noi arhitecturi a securității în Europa.

Inițiativa de la Meseberg a provocat un șir de reacții critice pe ambele maluri ale Nistrului. La Chișinău se vorbea despre înțelegerile ruso-germane ca despre un nou „Pact Molotov – Ribbentrop", renașterea „Memorandumului Kozak" și intențiile federalizării și „transnistrizării" Moldovei.

Și la Tiraspol inițiativa de la Meseberg a fost întâlnită fără prea mare entuziasm. Experții apropiați autorităților și membrii societății civile adresau critici Moscovei, învinuindu-l pe Medvedev de intenția de a „preda" Transnistria.

Odată cu revenirea la Kremlin a lui Vladimir Putin în luna mai 2012, politica externă a Rusiei s-a înăsprit, relațiile cu Occidentul s-au răcit și despre inițiativa de la Meseberg aproape că nu-și mai amintea nimeni.

Cu toate acestea, prima încercare de după anul 2002 de a apropia pozițiile Moscovei de cele ale Occidentului în problema Transnistriei a dat un anumit impuls procesului de reglementare în anii 2010-2011. În particular, în urma consultațiilor participanților la procesul de reglementare care s-au desfășurat la Moscova, la 22 septembrie 2011, Chișinăul și Tiraspolul au convenit să reia negocierile oficiale în formatul „5+2".

După anul 2010, nimeni dintre participanții la negocieri nu a mai propus modele noi de reglementare a conflictului transnistrean (dacă e să nu ținem cont de propunerea privind un „divorț civilizat" venită din partea liderului transnistrean Evghenii Șevciuk, anunțată la Conferința din Bavaria din anul 2013). Negocierile în formatul „5+2" ba erau reluate, ba iarăși înghețate. Se discuta despre orice, numai nu despre problema privind statutul Transnistriei.

Odată cu venirea în anul 2009 la conducerea Moldovei a partidelor care se autointitulează proeuropene, Chișinăul nu mai propunea nimic pentru reglementarea politică, pierzând inițiativa în acest proces.

În noiembrie 2015, Valeriu Streleț care tocmai părăsise postul de premier al Moldovei a făcut o declarație senzațională. El a declarat că Chișinăul pur și simplu nu are niciun model clar și nicio viziune privind reglementarea politică a diferendului transnistrean.

Cam așa a și fost. La un moment dat, participanții internaționali la negocieri au început să ceară cu insistență Chișinăului prezentarea propriei viziuni și a propriului model de reglementare. S-a constatat că nu există un proiect elaborat și autoritățile moldovenești s-au apucat urgent de elaborarea acestuia.

Vicepremierul pentru reintegrare Gheorghe Bălan a promis că va prezenta concepția reglementării conflictului și a statutului Transnistriei la începutul anului 2017. Acest lucru însă nu s-a întâmplat. La sfârșitul anului 2017, răspunzând la întrebările despre aceasta, la Chișinău se spunea că planul „este aproape gata", însă nu există siguranța că el va fi prezentat societății.

De fapt, într-un cerc restrâns al negociatorilor nu s-a auzit nimic desppre propunerile Chișinăului. În ajunul întâlnirii în formatul „5+2" din 27-28 noiembrie, reprezentantul special al Ucrainei pe problema diferendului transnistrean Victor Krîjanovski i-a amintit a câta oară Chișinăului despre datoria sa.

El a povestit că în timpul recentei sale vizite la Tiraspol a insistat dur asupra trecerii la discuțiile privind statutul Transnistriei în componența Moldovei și a primit un răspuns care l-a pus în impas: „Ei spun: noi suntem gata să vorbim despre statut, însă avem nevoie de document. „Ce fel de statut ne propuneți?". Eu m-am pierdut cu firea un pic, s-a constatat că ei nu au deocamdată nicio idee, cum trebuie să fie acest statut".

„La Chișinău eu spun: haideți, accelerați, trebuie să puneți ceva pe masa de negocieri. Altfel, argumentele sunt cu adevărat puternice că nu aveți despre ce discuta. Se frânează... Eu am spus că sunt pregătit să lucrez personal asupra documentului atât timp cât e nevoie", a adăugat diplomatul ucrainean.

Între timp, funcționarii și politicienii moldoveni vorbesc mult despre dorința de a reglementa conflictul, însă reprezentanții societății civile discută despre geopolitică și „linii roșii" în soluționarea problemei.

La întâlnirile negociatorilor în diferite formate continuă discuțiile despre probleme mult mai importante: recunoașterea diplomelor de studii transnistrene, numerele de înmatriculare ale mijloacelor de transport, problemele școlilor, ale fermierilor, telefoniei, dosarelor penale etc. Uneori chiar se ajunge la un numitor comun: recent a fost redeschis podul peste Nistru, acest eveniment fiind considerat istoric.

În ultimii ani, nimeni nici nu a încercat să propună o variantă viabilă de creare a administrării unui stat comun pentru ambele maluri ale Nistrului. Imaginea unui viitor și model comun de împăcare a Moldovei și Transnistriei de mulți ani nu este nici parte a agendei de negocieri, nici obiect al discuțiilor publice serioase pe ambele maluri ale Nistrului.