Singură acasă. Cum am învins COVID-ul

Jurnalul alb-negru al Olgăi Gnatcova, jurnalistă NM
Într-o zi de vară, m-am descoperit la știri. 332 de cazuri noi de contaminare cu coronavirus. Și una dintre aceste unități anonime eram eu. Precizez din start: este imposibil să fii pregătit în totalitate de așa ceva. Am trecut cu COVID-19 toate „etapele suferinței" – de la negare până la acceptare. Ceea ce se numește „formă ușoară a virusului" mi-a schimbat viața pentru o lună. Îmi amintesc și acum de caruselul emoțional pe care l-am trăit. Astfel, neplanificat, a apărut un nou experiment NM: cum e să te tratezi de coronavirus la domiciliu atunci când trăiești de unul singur, iar medicii sunt accesibili doar la telefon. Nu vă sfătuim să repetați.
PROLOG
31 iulie
Vineri, ziua din care am început să calculez termenul „detenției" mele, mă simțeam foarte obosită. Pentru durerile de cap învinuiam ba colegii mei gălăgioși, ba timpul de afară, ba „Mercur retrograd". Slăbiciunea m-a năpădit brusc și nu m-a lăsat.

La amiază, împreună cu doi colegi, ne-am închis în cea mai mică și cea mai puțin aerisită încăpere din redacție. Acolo nu sunt geamuri. Ventilarea – așa și-așa. Din luna martie, redacția NM a lucrat mai mult „la distanță". Vin în oficiu doar cei care nu au tehnică suficientă sau cine este prea distras acasă de copiii mici. Dar noi înregistram podcastul nostru „pentru trei". Offline-ul nu putea fi evitat. Timp de aproape două ore, ne tot apropiam de subiect și discutam, cum ar putea fi salvat Chișinăul de constructorii vicleni și de ce nimănui nu-i pasă, cum arată orașul. În gând, gemeam și mă țineam de spate.

Spre seară, slăbiciunea s-a transformat în dureri în tot corpul. Am dat vina pe simptomele caracteristice unei persoane cu un loc de muncă sedentar și mustram în gând scaunul incomod. Până în momentul în care am ajuns de la redacție acasă, scuzele s-au epuizat. Aveam frisoane. Durerile articulare nu mă lăsau. Gândul despre „Mercur" nu mă mai alina.

Termometrul a arătat 38,7. Nu am mai avut o asemenea temperatură de vreo zece ani. Încet-încet, am început să-mi dau seama. Se pare că am pățit-o.

Și aici aș vrea să precizez. De ceva timp, pentru prima dată în viața mea, trăiesc singură. Cu o precizare. Carantina din această primăvară și-a spus cuvântul: cu doar câteva săptămâni înainte de nenorocita temperatură, mi-am luat un cățel. Și iată că de această situație nu m-au pregătit nici briefingurile Ministerului Sănătății, nici cele câteva luni de monitorizare a știrilor și de scriere a textelor despre COVID. Și dacă acesta e virusul? Iar dacă nu? Ce-ar fi să chem mâine ambulanța? Dar ce voi face cu cățelul, care e plin de „amprentele" mele? Dar face oare să-mi sperii colegii? Și dacă e o simplă temperatură? Și dacă nu? Să ascund – nu e bine, dar de ce să-i bag pe toți într-o carantină în plus? Ce trebuie să îngrămpdesc, dacă va trebui să merg la spital? Unde e pijamaua mea? Și dacă voi muri? La naiba, la centrul COVID de la Moldexpo nu sunt wc-uri normale!

În timp ce toate acestea roiau în capul meu ca o furtună, am început să plâng. De durere, de disperare și de o oarecare groază. O jumătate de noapte am stat în telefon cu prietenii care mă impuneau, la fiecare jumătate de oră, să le raportez temperatura și încercau cumva să mă scoată din starea de panică. Un prieten care trăiește aproape și are insomnie, mi-a adus pe sub ușă „Paracetamol". Îmi era teamă deja să ne vedem. Apropo, astfel de „daruri" pe sub ușă au devenit în curând noul meu ritual.

Pe la ora două de noapte, le-am scris totuși colegilor în chat-ul de serviciu despre ceea ce mă deranja: „Scuzați-mă, dar eu am temperatură". Pentru prima dată în viață, am simțit un fel de rușine din cauza stării mele de sănătate. Imediat, am analizat, în gând, cu cine m-am mai întâlnit în această săptămână. În listă s-au regăsit prieteni cu copii mici și părinți cu sănătatea cam șubredă. Pentru prima oară, m-am gândit că COVID este ca o boală venerică. Când ți se stabilește un diagnostic neplăcut, trebuie să-ți suni toate „contactele".
1 august

În ziua următoare, mi-am pierdut cu totul pofta de mâncare. Temperatura se ținea constant la 37,5. Voiam doar să dorm. Timp de o zi, am coborât din pat doar de câteva ori: să merg la wc și să hrănesc cățelul. Nu aveam puteri nici pentru a mă ține de Instagram. Periodic, priveam la ceas, scriam fraze scurte în mesagerii: „Sunt vie" și iarăși mă deconectam.

2 august
În ziua a treia, temperatura a scăzut brusc până la 36. Am reușit să mă bucur că nu am făcut isterie în privința ambulanței și că nu am deranjat degeaba medicii. Am scris în chatul de serviciu că „totul e în regulă, că, probabil, m-a afectat aparatul de aer condiționat". Slăbiciunea îngrozitoare a rămas, a apărut un guturai slab și durere în gât. Eu încă speram că e bine.

Dar au început să apară probleme de stomac – neobișnuite pentru mine, apoi a dispărut mirosul. Complet. E interesant faptul că mulți cred că în cazul COVID, dispare neapărat și mirosul, și gustul. Dar eu simțeam foarte bine gustul mâncării, iar mirosurile s-au deconectat de parcă a fost apăsat un buton. În acest sens, au fost niște avantaje stranii: am încetat să simt mirosul „cadourilor" lăsate de cățel. Dar era clar deja că fără test, mai bine să nu apar printre oameni.
Pe scurt despre simptomele din primele zile:
- Două zile cu febră – de la 38,7 până la 37,5, apoi scăderea bruscă a acesteia
- Frisoane în tot corpul, dureri articulare
- Oboseală foarte mare și somnolență
- Pierderea mirosului
- Probleme de stomac și de intestine
- Guturai slab și durere în gât
- Pierderea poftei de mâncare

SĂPTĂMÂNA 1
3 august
La începutul lunii august, nu mai avea sens să chem ambulanța la domiciliu dacă nu am febră. Nu veneau. Nu vin nici acum, în caz de ceva. Opțiunea testării la Moldexpo a fost exclusă. Cel care totuși este suspectat de coronavirus are, în acest caz, trei scenarii cu niveluri diferite de dificultate. Primul – să nu facă niciun fel de test. Odată ce febra a scăzut, simptome vădite nu sunt – de ce ar mai trebui și testul? Al doilea – să nu facă niciun fel de test, dar, pentru orice eventualitate, să stea acasă timp de două săptămâni. Pentru că dacă... cumva... Și al treilea – să facă testul din cont propriu într-un laborator privat. Pentru a ști cu siguranță.

Prima opțiune a fost exclusă: este un risc sigur pentru cei din jur. Nu se poate așa. A doua nu îmi convenea nici psihologic, nici practic. Să nu știu ce anume se întâmplă, dar să mă limitez la serviciu, în comunicare și deplasare – e un lux dubios. Pe care, apropo, majoritatea dintre noi nici nu și-l poate permite: nu chiar toți vor avea liber de la serviciu așa, pur și simplu, pentru că „îmi pare". Nici a treia opțiune nu era ideală – există riscul minim de a infecta pe cineva în drum spre laborator. Dar aceasta mi s-a părut mai bine decât nimic. Din cauza mea, câțiva colaboratori ai NM și câțiva prieteni erau deja în carantină. Cu regret, o metodă absolut sigură de a verifica ce-i cu tine nu există nici astăzi.

Dimineața de luni a trecut în încercările de a mă programa pentru test. În cel mai popular laborator, testul se face în regim „rând viu". Durează mai multe ore, iar în jur, periodic, se adună câteva zeci de persoane. E mult, fizic, este dificil și periculos. În câteva laboratoare acceptau doar cu programare. După câteva zeci de sunete, am reușit să mă programez pentru această zi. Rămânea doar să ajung acolo.

Nu aveam puteri deloc să merg pe jos în alt cartier. Transport personal nu am. Am fost nevoită să iau un taxi. Mi-am pus masca atât de strâns pe cât am putut, mi-am pus mănuși, le-am dezinfectat și am urcat în automobil, încercând practic să nu respir. Bineînțeles, taximetristul era și fără mască, și fără mănuși. Mă privea straniu.

- Vă trebuie la spitalul cela?
- Nu, nu, îmi trebuie lângă bloc, iată lângă acesta, înalt. Mulțumesc!

N-am avut curaj să recunosc că merg să fac testul la COVID.

Când îmi făceau testul, roteau bețișorul în fiecare nară, îndelung și minuțios. La un moment dat, mi-au curs lacrimile, de la sine. Luând cecul, am plecat acasă. Și iarăși cu taxiul. Tot am încercat să lucrez. Rezultatul analizei a venit la ora unu și jumătate noaptea. Pozitiv.

M-a cuprins neputința și furia. Prima întrebare care îmi vor adresa-o practic toți cei care vor afla despre diagnostic: „Cum te-ai contaminat?". Răspunsul este simplu: nu știu. Din primăvară, redacția NM lucrează aproape în permanență în regim online. Până la acel moment, aproape că nu am folosit transportul public. În magazine purtam mereu mască și după toate, îmi dezinfectam mâinile. Nu am contactat cu persoane bolnave. Unicul „loc vulnerabil" din agenda mea au fost lecțiile auto: instructorul nu purta mască și, cel mai probabil, nu dezinfecta automobilul. Recunosc, nu reproșam. Pentru mine, aflarea la volan era deja un stres enorm.

Anticipând un pic: nu i-am contaminat pe nimeni dintre cei cu care am interacționat cu o săptămână înainte de apariția simptomelor. Colegii mei cu care am înregistrat podcastul în încăperea închisă, fără ferestre, când eram deja cu febră, și-au făcut testul. Și au avut rezultate negative. Logica răspândirii virusului a devenit și mai misterioasă pentru noi.

Voi admite o singură presupunere. Când COVID „m-a ajuns" din urmă, eram foarte obosită și aveam insomnie. În astfel de perioade, imunitatea scade de fiecare dată. De aceea, chiar dacă ghimbirul nu ajută în combaterea coronavirusului, ideea generală despre el îmi pare corectă: cu cât e mai puternică imunitatea, cu atât mai mici sunt șansele mizeriei de a se agăța de mine. Iar dacă imunitatea cedează pozițiile, ar putea să fie suficientă o singură clipă de neatenție, așa cum a fost în cazul meu.
4 august

Conform tuturor instrucțiunilor, imediat după stabilirea diagnosticului, trebuie informat medicul de familie. Conștiincioasă, sun la policlinica de la Ciocana, unde se află cartela mea medicală încă din copilărie.

- Eu am coronavirus. Ce să fac?
- Dar unde anume trăiți?
- Acum închiriez un apartament în centru, dar cartela e la dvs.
- A, păi noi nu putem nicicum să vă ajutăm. Căutați cea mai apropiată policlinică de dvs.
- D-apoi tratamentul se face la telefon.
- Da, dar noi oricum nu vă acceptăm. La revedere!

Așa a început quest-ul cu care nu m-aș fi descurcat de una singură. La telefon, nimeni nu știa nimic. N-au putut să-mi spună, la care policlinică este atribuită adresa mea de fapt. Un prieten de-al meu a mers cu bicicleta pe la registraturi. A fost trimis de patru ori de la o policlinică la alta. În sfârșit, s-a găsit cea necesară. I-au dat numărul de telefon mobil al medicului.

Dar nu am reușit să vorbim din prima încercare: „Coronavirus, da? Sunați mâine, s-a terminat tura". A doua discuție a fost un pic mai lungă: „Cu cine trăiți? Singură, da? Când au apărut primele simptome? E clar. Aveți febră? Ei bine. Beți apă cu vitamina C. Sunați-ne peste două zile". Fiind încă uluită din cauza diagnosticului și de ceea ce mă așteaptă, n-am mai pus întrebări. După aceasta, o dată la 2-3 zile, raportam aproape automat că la mine „totul e bine". Medicul nu avea întrebări suplimentare.

Apropo, singurul lucru de care am avut nevoie pentru a mă înregistra la policlinică a fost să transmit pe Viber rezultatele analizei și numărul de identificare din pașaport. Și atât.
5 august
În prima săptămână după stabilirea diagnosticului, am încercat să lucrez. Mă presau deadline-urile și conștiința. S-ar părea că e formă ușoară a virusului, asemănător cu o răceală – un motiv pentru a-mi lua un concediu de boală. Mai pe scurt, negociam. Și ca prin vis, terminam de scris textul despre hepatită. O istorie care, apropo, într-adevăr convingea că problemele mele sunt un fleac.
6-9 august
Dar 5 august, se pare, a fost ultima zi când m-am prefăcut că pot lucra. Simptomele nu păreau atât de grave: slăbiciune, lipsa mirosului, un guturai slab și dureri în gât. Dar la început a apărut o greutate în piept, apoi am înțeles că „înot". Niciodată n-am putut să dorm în tren sau autobuz, iar acum adormeam de așezată, cu laptopul pe genunchi. De câteva ori m-am trezit exact în momentul în care acesta luneca în jos.

În comparație cu virusurile „de răceală" obișnuite, COVID-ul în organism se simte foarte clar. Simțeam fizic cum infecția apasă pe anumite „butoane" și deconectează niște funcții. Oboseală ultra-rapidă, slăbiciune și somnolență – e ceea cu ce practic este imposibil să lupți în cazul COVID. Trebuie pur și simplu să-i oferi timp organismului: toate forțele sale merg spre lupta contra bolii.
Istoriile precum că, stând în carantina provocată de COVID, poți să citești zeci de cărți, să înveți câteva cursuri online și să te ocupi de macrame – sunt doar istorii. Maximul COVID-ului îl constituie serialele care alternează cu somnul.
Desigur, cățelușul meu de trei luni nu a plecat nicăieri. Eu nu știam, cum aș putea să-l transmit cuiva fără a transmite și virusul. De aceea, în timpul carantinei, noi am stat împreună: eu – cu coronavirusul, el – după vaccinurile sale „copilărești". Regimul său de atunci se deosebea prea puțin de cel copilăresc: după o oră de revolte, mușcături și țipete, el putea să cadă în mijlocul camerei și să adoarmă. În prima săptămână de zbenguială, mi-am lăsat pur și simplu mâna în jos de pe canapea și l-am lăsat s-o roadă. Nu-mi ardea de alergătură. Ambii dormeam în același timp și la fel de mult.

Nu am folosit aproape nimic din medicamente. În afară de vitamine și de pastilele mele obișnuite pentru gât și nas. Medicamente contra somnolenței nu există, cu regret. Pentru accesele scurte de panică, pentru care abia de mai aveam puteri, beam valeriană.

Desigur, produse alimentare puteam comanda online. Unele magazine oferă posibilitatea de a plăti totul cu cardul, iar curierul poate fi rugat să lase totul lângă ușă. Dar și rudele trebuie cumva să-și facă griji în mod constructiv, chiar și în condiții de izolare. Produsele alimentare și mărunțișurile casnice mi le cumpăra mama: o dată la câteva zile, ea venea din cartierul vecin al orașului. Am elaborat un sistem. Ea vine, lasă pachetele lângă ușă și mă sună. Eu aștept un minut ca ea să plece și apoi iau pachetele. S-a format un ritual și după primirea pachetelor: noi comunicam la telefon și eu îi făceam semn cu mâna de la balcon. De câteva ori, „am riscat": ne-am spus una alteia câteva cuvinte pe palier.

Apropo, la acel moment, rușinea pentru diagnostic a trecut totalmente. Dar cu atât mai surprinzător a fost să mă simt sursă a unui rău incontestabil: ciumată, leproasă, un fel de mic Cernobâl.
Pe scurt despre simptomele din prima săptămână:
- Durere ușoară în gât și tuse – ba umedă, ba uscată
- Nas înfundat
- Slăbiciune foarte puternică și somnolență
- Greutate în piept
- Lipsa mirosului
- Pierderea poftei de mâncare

Săptămâna a 2-a
10-16 august
Cea de-a doua săptămână s-a dovedit a fi cea mai dificilă din punct de vedere emoțional. Somnolența a luat amploare. Era deja destul de incomod să mă monitorizez în continuare. Primele câteva zile ale „comei de coronavirus" au stins veșnica îngrijorare „să alerg undeva și să fac ceva". Dar nu pe mult timp.

Am reluat încercarea de a lucra. Să scriu ceva, să contactez pe cineva. Dar era lent. Încercarea de a mă concentra asupra unei sarcini pe un termen mai mare de 10 minute mi s-a părut o faptă eroică. Creierul meu refuza să colaboreze. Uneori, revenea somnolența. Iar după dezorganizare, a venit panica: cum să lucrez mai departe? Ce-i cu mine? Dam vina pe stres, beam valeriană și încercam să-mi concentrez atenția cum puteam.

Dar s-a constatat că haosul din capul meu este ceva absolut normal pentru „covidiști". O cunoștință de-a mea, care s-a însănătoșit de coronavirus, mi-a spus că după ce a ieșit din spital, încă o săptămână–două uita unele cuvinte și nu-și putea formula clar gândurile. Cercetătorii încă studiază influența coronavirusului asupra sistemului nervos și a activității creierului. Se știe deja că în cazurile grave, COVID poate provoca boli neurologice grave. De aceea chiar și în cazul unei forme ușoare a virusului, cel mai bine e să stai în liniște o vreme oarecare. Sau măcar pe canapea. Să alergi după rimul de lucru obișnuit – nu este planul cel mai real.

Neputința intelectuală era deranjantă. Somnolența a început să mă plictisească. Dar cel mai mult mă îngrijora greutatea din piept. Eu nu puteam inspira cu toată puterea: de parcă aveam o cărămidă peste coaste. Mă durea în interior. Durerea sâcâitoare devenea ba mai puternică, ba dispărea pentru un timp scurt. Nu mai aveam febră și nici dificultăți de respirație.
Era aproape imposibil să mă debarasez de gândul „dacă nu cumva am pneumonie". Când i-am spus despre greutatea din piept, medicul de familie mi-a sugerat să monitorizez acest lucru și să-l contactez peste două zile. Cu aceasta, în principiu, discuțiile noastre la acest subiect s-au terminat. Eu întrerupeam internetul.
Acest punct poate părea cel mai dificil pentru cei „asimptomatici" care se tratează singuri acasă. Laitmotivul tratamentului coronavirusului este monitorizarea. Când ești cuprins de panică, iar alături nu este nimeni ca să-ți poată evalua starea sănătății, te poți baza, poate, pe intuiție. Și aceasta chiar e îngrozitor.

Apropo, parțial, în baza fricilor mele, colega mea a discutat cu un ftiziopulmonolog. S-a constatat că cel mai adesea, la persoanele care s-au îmbolnăvit de coronavirus apare pneumonita și nu preumonia, adică în vasele pulmonare se formează trombi. Pentru majoritatea, nu e periculos, dar, ca întotdeauna, chiar sunt posibile situații. De exemplu, furtuna de citokine, când organismul dă un răspuns imun inadecvat la amenințare și începe să se atace singur. De aceea mie și acum îmi pare că atunci când e febră și comorbidități, coronavirusul poate fi depășit mai calm în condiții de spital. Dacă acolo sunt locuri.

Mirosul nu mi-a revenit nici în cea de-a doua săptămână de izolare. Era tot mai suportabil să fac ordine după cățel. M-am bucurat destul de mult că nu simțeam mirosurile neplăcute. Dar exact până în momentul în care, în întuneric, am călcat pe excrementele calde.

Apropo, au fost destule situații prostești. Odată s-a ajuns până la aceea că a trebuit să strig de la balcon despre diagnosticul meu, să fiu auzită de toată curtea. Într-o zi, în apropierea geamurilor mele (trăiesc la etajul patru al unei clădiri vechi cu patru etaje) s-a auzit un mieunat isteric. Fiind foarte sigură că se aude animăluțul vecinilor, nu acordam atenție. Dar pe la amiază, în curte s-au auzit sunetele operațiunii speciale de salvare. S-a constatat că un motan s-a blocat sub acoperiș. Au fost solicitați pompierii. La un moment dat, le-a părut extraordinară ideea de a alunga motanul cu un băț de la balconul meu.

Bătaie în ușă. Deschid, cu masca pe față, avertizez, sincer, salvatorul.

- Intrați, desigur, dar eu sunt în carantină, de aceea puneți-vă masca.
- A, am înțeles, am plecat.

Și discuția noastră s-a terminat. Revin la balcon să urmăresc procesul de salvare. O vecină a întâlnit jos salvatorulul și a întrebat revoltată: „Da de ce nu v-au lăsat să intrați?". Imediat, mă observă la fereastră: „Ce, v-ar fi fost mai bine ca motanul să moară acolo și apoi să vă pută?".
În replică, a trebuit să țip: „Doamnă, eu am coronavirus", ca să mă audă întreaga curte. Aș fi dorit să mai strig ceva, dar aici, mi-a prins bine lipsa de puteri.
După ce am povestit despre acest caz, rudele mele s-au îngrijorat. Erau sigure că, aflând despre diagnostic, vecinii mă vor privi chiorâș, îmi vor baricada ușa sau chiar vor veni cu furcile. Drept răspuns, am râs forțat. Dar mai târziu, mi-am amintit cum era blestemată prima femeie din Moldova care s-a îmbolnăvit și îmi dădeam seama că temerile loc nu pot fi numite neîntemeiate. Xenofobia cotidiană nu este o noutate pentru Moldova.
Pe scurt despre simptomele din cea de-a doua săptămână:
- Somnolență
- Imposibilitatea de a mă concentra
- Greutate în piept
- Lipsa mirosului

Săptămâna a 3-a
17 august
Luna de coronavirus a coincis cu aniversarea mea de 30 de ani. Izolare, plimbări la balcon și ceață ușoară din cap – nu chiar așa îmi planificasem sărbătoarea. Dar m-au copleșit mesajele de felicitare și apelurile telefonice. Pragul meu s-a transformat spontan într-un „memorial": draga mea redacție, prietenii și rudele îmi lăsau la ușă flori și cadouri. Cineva chiar s-a îmbulzit în timpul „depunerilor". Spre seară, pentru prima dată, am descoperit „petrecerile-zoom". Prietenii cei mai conștiincioși și-au cumpărat chiar câte un tort pentru a-l mânca în fața camerei „de sănătatea mea".

Apropo, s-a simțit mai acut și recunoștința față de rețelele sociale. Este greu să te cerți cu efectele toxice ale acestora. Autorii filmului documentar „Social Dilemma" nu au dat greș în acest sens. Într-adevăr, rețelele sociale creează pentru fiecare propria bulă informațională. Dar are dreptate și politologul Ecaterina Șulman din Rusia, care încearcă să convingă, de la o lecție la alta, că internetul îi face pe oameni mai fericiți și mai liniștiți. Și că în general, reduce nivelul violenței. Datorită rețelelor sociale, chatului de serviciu și nenumăratelor zoom-uri, a fost cu mult mai simplu să supraviețuiesc în carantină. Chiar dacă te-ai pomenit în ea singur-singurel.

Încă în timpul carantinei de primăvară, am simțit foarte bine ce este acum mai important ca niciodată la oameni – bunătatea și atenția. Capacitatea de a asculta, de a nu uita, de a ajuta cumva, de a nu lua în calcul circumstanțele proaste sau caracterul. Ziua de naștere în izolare a devenit o confirmare în plus în acest sens. În jurul meu era „haita" mea bună, apropiată.

Încă aveam dureri în piept, periodic, mă trăgea la somn. Dar fără nicio exagerare, aceasta a fost cea mai bună zi de naștere din câte îmi amintesc.
19 august
Conform vechiului protocol de tratament, testul repetat este recomandat exact peste două săptămâni de la apariția primelor simptome. Mie mi-a mers: din cauza că medicii erau ocupați, testul repetat a fost programat cu câteva zile mai târziu.

În dimineața de 19 august, mi-au bătut la ușă oamenii „în pachete". M-au rugat să le aduc un scaun și mi-au luat analizele chiar în antreu. A durat cel mult trei minute. Apropo, unei cunoștințe de-a mea i-a mers mai puțin: au rugat-o să scoată un scaun în coridorul comun, din scară.

A rămas să aștept rezultatul. Iar între timp, puteam deja cât de cât să lucrez. Am încercat cumva să recuperez cele ratate. Se întâmpla că aveam câte trei interviuri în regim zoom pe zi. Astfel, din izolare, a apărut textul despre manipulările cu sex-tape-urile în politică. Apropo, partea mea pentru înregistrări am filmat-o singură, de pe un trepied. A fost primul motiv în aceste trei săptămâni de a îmbrăca o cămașă albă, dar și pentru a mă pieptăna.

Mulți se revoltă împotriva restricțiilor, urăsc măștile. Sunt gata ba să petreacă în cluburi sufocante, ba să organizeze scene din alegători. Cică, nu e nimic grav. Dar chiar și cu respectarea măsurilor de carantină, rămâne un anumit control asupra situației. Există posibilitatea de a pleca undeva, de a îmbrățișa pe cineva. În cazul coronavirusului, opțiuni omenești nu mai sunt deja.

Într-adevăr, în cazul tratamenului la domiciliu, nimeni nu monitorizează. Contactam medicul de familie la telefonul mobil și, teoretic, o puteam suna de oriunde. Doar în Transnistria, sectoriștii îi verifică pe cei care stau acasă. Dar între patru pereți, te reține conștientizarea faptului că ești un reactor nuclear.
În închisorile din Moldova sunt puțin peste 7 mii de persoane. „Datorită" coronavirusului, peste 60 de mii de locuitori ai Moldovei au căpătat experiența detenției. Aici, aș vrea să sugerez să alegeți totuși răul cel mai mic. Dar nu o voi face.
Apropo, în această zi, am vorbit la telefon cu niște jurnaliști din Germania. Pentru ei, am fost prima persoană bolnavă de COVID pe care ei o cunoșteau personal. Eu nu puteam să mă laud cu același lucru: până atunci, vreo zece cunoștințe și prieteni de-ai mei au învins coronavirusul. Trebuie să recunosc că pentru mulți colegi nemți, eu sunt în continuare unicul „covidist" cunoscut. Iar contorul meu a sărit deja peste douăzeci.
21 august
Ziua, a avut loc apelul mult așteptat al medicului de familie. „Testul este negativ, felicitări!". Iar după aceasta, cam neîndemânatic: „Dar măcar până la 1 septembrie, mai stați acasă". Conform regulilor de atunci, după trei săptămâni de ședere în izolare în casă, urma să mai stau acasă încă două săptămîâni. Pentru orice eventualitate. Acest gând era extrem de deprimant. Era clar că nu sunt contagioasă, dar totuși am deja forțe pentru ceva mai mult decât pentru călătoriile de la bucătărie până în cameră. #darcesăfaci
Pe scurt despre simptomele din a treia săptămână:
- Oboseală rapidă
- Probleme de concentrare a atenție
- Greutate în piept
- Revenirea lentă a mirosului

Săptămâna a 4-a
25 august
Finalizam montarea video-ului despre „sexul în politică" și s-a întâmplat minunea. La 25 august, Ministerul Sănătății a anulat carantina pentru cei care s-au însănătoșit. E mai curios faptul că au început să fie lăsați la „libertate" chiar și cei care, în comparație cu mine, nu au făcut testul.

Deși această economie de teste nu prea mă bucură nici acum. Datorită testării repetate, eu știam cu siguranță că sunt în regulă. Acum, cei care urmează tratamentul la domiciliu, aproape pe dibuite, li se propune să înțeleagă singuri, când a trecut totul și nu mai sunt deja periculoși pentru cei din jur.

Așa s-a întâmplat cu o rudă de-a mea, care s-a îmbolnăvit de coronavirus odată cu mine (apropo, nu am interacționat și nu ne-am văzut demult). Prima analiză repetată i-au făcut-o peste două săptămâni după apariția simptomelor. Și testul a fost pozitiv. Următoarea testare repetată a fost la policlinică, în ziua în care testele pentru cei care s-au însănătoșit au fost anulate. Urmau sărbătorile și timp de câteva zile de așteptare a rezultatelor, a fost nevoit să evite oamenii. Apoi a urmat apelul medicului: „Da, ați dat analizele, dar testul nu s-a mai făcut. Nu mai trebuie". Economia s-a dovedit a fi spontană.

La mine, durerile în piept au dispărut abia spre sfârșitul lunii augist. Tot atunci mi-a revenit mirosul. Eram la libertate după aproape patru săptămâni de izolare.
P.S.

Îmi amintesc că atunci când citeam cartea «Памяти памяти» („În memoria memoriei") de Maria Stepanova, despre încercările ei de a restabili o istorie de familie, mi s-a întipărit o frază: „La toată lumea, rudele erau figurante ale istoriei, dar ale mele – chiriașe". Ei nu au făcut nimic semnificativ, viața lor era tipică. Dar anume prin aceasta, destinul lor s-a dovedit a fi indisolubil legat de istoria țării și a epocii. Ei erau oglinda acesteia.


Coronavirusul m-a făcut să simt ceva similar. Încă niciodată nu am simțit atât de acut propria complicitate la istorie. Eu și alte aproximativ 22 milioane de persoane la acel moment (acum, această cifră a crescut până la 38 milioane) ne-am pomenit în epicentrul unei crize mondiale. Oriunde ne-am fi aflat. Oricine am fi fost. Este un sentiment straniu de pierdere totală a controlului: te poți contamina aproape întâmplător, e inutil să-ți faci planuri. Coronavirusul le va construi în locul tău. Dar, totodată, este și un sentiment al unei comunități fără precedent. Istoria o scriem noi, chiar acum. Și modul în care vom supraviețui și vom depăși, la fel, depinde de noi.

Apropo, se obișnuiește să spunem că din cauza pandemiei, „lumea nu va mai fi niciodată la fel". Și eu m-am gândit mult timp la aceasta. Desigur, într-o epocă a mobilității totale, coronavirusul ne-a impus să ne amintim de granițe. Despre importanța statului care, în mai multe țări, era deja opțională. Dar statele așa și nu au inventat nimic nou. Măsurile aspre de carantină instituite de sus, restricțiile și biopolitica fermă în spiritul Evului Mediu și al epocii „gripei spaniole" nu au dat rezultate palpabile. Lumea a fost acoperită de „al doilea val". Statele s-au dovedit a fi incapabile să le soluționeze pe toate pentru toți. Și instituțiile sunt nevoite să renunțe la iluzia unui control total. Dar oare toate acestea vor schimba lumea? Nu știu.

Ceea ce e adevăr pur: chiar și întemnițarea la domiciliu risipește numeroase iluzii personale. Îți permite să conștientizezi propriul privilegiu. Să înțelegi locurile vulnerabile. Să îți dai seama, care oameni și de ce sunt importanți pentru tine. Și, la urma urmei, la ieșire, pur și simplu să conștientizezi, totuși, că sunt a naibii de frumoși copacii care cresc în parc.
Text, foto, prezentare: Olga Gnatcova

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: