Vineri, ziua din care am început să calculez termenul „detenției" mele, mă simțeam foarte obosită. Pentru durerile de cap învinuiam ba colegii mei gălăgioși, ba timpul de afară, ba „Mercur retrograd". Slăbiciunea m-a năpădit brusc și nu m-a lăsat.

La amiază, împreună cu doi colegi, ne-am închis în cea mai mică și cea mai puțin aerisită încăpere din redacție. Acolo nu sunt geamuri. Ventilarea – așa și-așa. Din luna martie, redacția NM a lucrat mai mult „la distanță". Vin în oficiu doar cei care nu au tehnică suficientă sau cine este prea distras acasă de copiii mici. Dar noi înregistram podcastul nostru „pentru trei". Offline-ul nu putea fi evitat. Timp de aproape două ore, ne tot apropiam de subiect și discutam, cum ar putea fi salvat Chișinăul de constructorii vicleni și de ce nimănui nu-i pasă, cum arată orașul. În gând, gemeam și mă țineam de spate.

Spre seară, slăbiciunea s-a transformat în dureri în tot corpul. Am dat vina pe simptomele caracteristice unei persoane cu un loc de muncă sedentar și mustram în gând scaunul incomod. Până în momentul în care am ajuns de la redacție acasă, scuzele s-au epuizat. Aveam frisoane. Durerile articulare nu mă lăsau. Gândul despre „Mercur" nu mă mai alina.

Termometrul a arătat 38,7. Nu am mai avut o asemenea temperatură de vreo zece ani. Încet-încet, am început să-mi dau seama. Se pare că am pățit-o.

Și aici aș vrea să precizez. De ceva timp, pentru prima dată în viața mea, trăiesc singură. Cu o precizare. Carantina din această primăvară și-a spus cuvântul: cu doar câteva săptămâni înainte de nenorocita temperatură, mi-am luat un cățel. Și iată că de această situație nu m-au pregătit nici briefingurile Ministerului Sănătății, nici cele câteva luni de monitorizare a știrilor și de scriere a textelor despre COVID. Și dacă acesta e virusul? Iar dacă nu? Ce-ar fi să chem mâine ambulanța? Dar ce voi face cu cățelul, care e plin de „amprentele" mele? Dar face oare să-mi sperii colegii? Și dacă e o simplă temperatură? Și dacă nu? Să ascund – nu e bine, dar de ce să-i bag pe toți într-o carantină în plus? Ce trebuie să îngrămpdesc, dacă va trebui să merg la spital? Unde e pijamaua mea? Și dacă voi muri? La naiba, la centrul COVID de la Moldexpo nu sunt wc-uri normale!

În timp ce toate acestea roiau în capul meu ca o furtună, am început să plâng. De durere, de disperare și de o oarecare groază. O jumătate de noapte am stat în telefon cu prietenii care mă impuneau, la fiecare jumătate de oră, să le raportez temperatura și încercau cumva să mă scoată din starea de panică. Un prieten care trăiește aproape și are insomnie, mi-a adus pe sub ușă „Paracetamol". Îmi era teamă deja să ne vedem. Apropo, astfel de „daruri" pe sub ușă au devenit în curând noul meu ritual.

Pe la ora două de noapte, le-am scris totuși colegilor în chat-ul de serviciu despre ceea ce mă deranja: „Scuzați-mă, dar eu am temperatură". Pentru prima dată în viață, am simțit un fel de rușine din cauza stării mele de sănătate. Imediat, am analizat, în gând, cu cine m-am mai întâlnit în această săptămână. În listă s-au regăsit prieteni cu copii mici și părinți cu sănătatea cam șubredă. Pentru prima oară, m-am gândit că COVID este ca o boală venerică. Când ți se stabilește un diagnostic neplăcut, trebuie să-ți suni toate „contactele".

În ziua a treia, temperatura a scăzut brusc până la 36. Am reușit să mă bucur că nu am făcut isterie în privința ambulanței și că nu am deranjat degeaba medicii. Am scris în chatul de serviciu că „totul e în regulă, că, probabil, m-a afectat aparatul de aer condiționat". Slăbiciunea îngrozitoare a rămas, a apărut un guturai slab și durere în gât. Eu încă speram că e bine.

Dar au început să apară probleme de stomac – neobișnuite pentru mine, apoi a dispărut mirosul. Complet. E interesant faptul că mulți cred că în cazul COVID, dispare neapărat și mirosul, și gustul. Dar eu simțeam foarte bine gustul mâncării, iar mirosurile s-au deconectat de parcă a fost apăsat un buton. În acest sens, au fost niște avantaje stranii: am încetat să simt mirosul „cadourilor" lăsate de cățel. Dar era clar deja că fără test, mai bine să nu apar printre oameni.

La începutul lunii august, nu mai avea sens să chem ambulanța la domiciliu dacă nu am febră. Nu veneau. Nu vin nici acum, în caz de ceva. Opțiunea testării la Moldexpo a fost exclusă. Cel care totuși este suspectat de coronavirus are, în acest caz, trei scenarii cu niveluri diferite de dificultate. Primul – să nu facă niciun fel de test. Odată ce febra a scăzut, simptome vădite nu sunt – de ce ar mai trebui și testul? Al doilea – să nu facă niciun fel de test, dar, pentru orice eventualitate, să stea acasă timp de două săptămâni. Pentru că dacă... cumva... Și al treilea – să facă testul din cont propriu într-un laborator privat. Pentru a ști cu siguranță.

Prima opțiune a fost exclusă: este un risc sigur pentru cei din jur. Nu se poate așa. A doua nu îmi convenea nici psihologic, nici practic. Să nu știu ce anume se întâmplă, dar să mă limitez la serviciu, în comunicare și deplasare – e un lux dubios. Pe care, apropo, majoritatea dintre noi nici nu și-l poate permite: nu chiar toți vor avea liber de la serviciu așa, pur și simplu, pentru că „îmi pare". Nici a treia opțiune nu era ideală – există riscul minim de a infecta pe cineva în drum spre laborator. Dar aceasta mi s-a părut mai bine decât nimic. Din cauza mea, câțiva colaboratori ai NM și câțiva prieteni erau deja în carantină. Cu regret, o metodă absolut sigură de a verifica ce-i cu tine nu există nici astăzi.

Dimineața de luni a trecut în încercările de a mă programa pentru test. În cel mai popular laborator, testul se face în regim „rând viu". Durează mai multe ore, iar în jur, periodic, se adună câteva zeci de persoane. E mult, fizic, este dificil și periculos. În câteva laboratoare acceptau doar cu programare. După câteva zeci de sunete, am reușit să mă programez pentru această zi. Rămânea doar să ajung acolo.

Nu aveam puteri deloc să merg pe jos în alt cartier. Transport personal nu am. Am fost nevoită să iau un taxi. Mi-am pus masca atât de strâns pe cât am putut, mi-am pus mănuși, le-am dezinfectat și am urcat în automobil, încercând practic să nu respir. Bineînțeles, taximetristul era și fără mască, și fără mănuși. Mă privea straniu.

- Vă trebuie la spitalul cela?
- Nu, nu, îmi trebuie lângă bloc, iată lângă acesta, înalt. Mulțumesc!

N-am avut curaj să recunosc că merg să fac testul la COVID.

Când îmi făceau testul, roteau bețișorul în fiecare nară, îndelung și minuțios. La un moment dat, mi-au curs lacrimile, de la sine. Luând cecul, am plecat acasă. Și iarăși cu taxiul. Tot am încercat să lucrez. Rezultatul analizei a venit la ora unu și jumătate noaptea. Pozitiv.

M-a cuprins neputința și furia. Prima întrebare care îmi vor adresa-o practic toți cei care vor afla despre diagnostic: „Cum te-ai contaminat?". Răspunsul este simplu: nu știu. Din primăvară, redacția NM lucrează aproape în permanență în regim online. Până la acel moment, aproape că nu am folosit transportul public. În magazine purtam mereu mască și după toate, îmi dezinfectam mâinile. Nu am contactat cu persoane bolnave. Unicul „loc vulnerabil" din agenda mea au fost lecțiile auto: instructorul nu purta mască și, cel mai probabil, nu dezinfecta automobilul. Recunosc, nu reproșam. Pentru mine, aflarea la volan era deja un stres enorm.

Anticipând un pic: nu i-am contaminat pe nimeni dintre cei cu care am interacționat cu o săptămână înainte de apariția simptomelor. Colegii mei cu care am înregistrat podcastul în încăperea închisă, fără ferestre, când eram deja cu febră, și-au făcut testul. Și au avut rezultate negative. Logica răspândirii virusului a devenit și mai misterioasă pentru noi.

Voi admite o singură presupunere. Când COVID „m-a ajuns" din urmă, eram foarte obosită și aveam insomnie. În astfel de perioade, imunitatea scade de fiecare dată. De aceea, chiar dacă ghimbirul nu ajută în combaterea coronavirusului, ideea generală despre el îmi pare corectă: cu cât e mai puternică imunitatea, cu atât mai mici sunt șansele mizeriei de a se agăța de mine. Iar dacă imunitatea cedează pozițiile, ar putea să fie suficientă o singură clipă de neatenție, așa cum a fost în cazul meu.

În prima săptămână după stabilirea diagnosticului, am încercat să lucrez. Mă presau deadline-urile și conștiința. S-ar părea că e formă ușoară a virusului, asemănător cu o răceală – un motiv pentru a-mi lua un concediu de boală. Mai pe scurt, negociam. Și ca prin vis, terminam de scris textul despre hepatită. O istorie care, apropo, într-adevăr convingea că problemele mele sunt un fleac.

Dar 5 august, se pare, a fost ultima zi când m-am prefăcut că pot lucra. Simptomele nu păreau atât de grave: slăbiciune, lipsa mirosului, un guturai slab și dureri în gât. Dar la început a apărut o greutate în piept, apoi am înțeles că „înot". Niciodată n-am putut să dorm în tren sau autobuz, iar acum adormeam de așezată, cu laptopul pe genunchi. De câteva ori m-am trezit exact în momentul în care acesta luneca în jos.

În comparație cu virusurile „de răceală" obișnuite, COVID-ul în organism se simte foarte clar. Simțeam fizic cum infecția apasă pe anumite „butoane" și deconectează niște funcții. Oboseală ultra-rapidă, slăbiciune și somnolență – e ceea cu ce practic este imposibil să lupți în cazul COVID. Trebuie pur și simplu să-i oferi timp organismului: toate forțele sale merg spre lupta contra bolii.

Cea de-a doua săptămână s-a dovedit a fi cea mai dificilă din punct de vedere emoțional. Somnolența a luat amploare. Era deja destul de incomod să mă monitorizez în continuare. Primele câteva zile ale „comei de coronavirus" au stins veșnica îngrijorare „să alerg undeva și să fac ceva". Dar nu pe mult timp.

Am reluat încercarea de a lucra. Să scriu ceva, să contactez pe cineva. Dar era lent. Încercarea de a mă concentra asupra unei sarcini pe un termen mai mare de 10 minute mi s-a părut o faptă eroică. Creierul meu refuza să colaboreze. Uneori, revenea somnolența. Iar după dezorganizare, a venit panica: cum să lucrez mai departe? Ce-i cu mine? Dam vina pe stres, beam valeriană și încercam să-mi concentrez atenția cum puteam.

Dar s-a constatat că haosul din capul meu este ceva absolut normal pentru „covidiști". O cunoștință de-a mea, care s-a însănătoșit de coronavirus, mi-a spus că după ce a ieșit din spital, încă o săptămână–două uita unele cuvinte și nu-și putea formula clar gândurile. Cercetătorii încă studiază influența coronavirusului asupra sistemului nervos și a activității creierului. Se știe deja că în cazurile grave, COVID poate provoca boli neurologice grave. De aceea chiar și în cazul unei forme ușoare a virusului, cel mai bine e să stai în liniște o vreme oarecare. Sau măcar pe canapea. Să alergi după rimul de lucru obișnuit – nu este planul cel mai real.

Neputința intelectuală era deranjantă. Somnolența a început să mă plictisească. Dar cel mai mult mă îngrijora greutatea din piept. Eu nu puteam inspira cu toată puterea: de parcă aveam o cărămidă peste coaste. Mă durea în interior. Durerea sâcâitoare devenea ba mai puternică, ba dispărea pentru un timp scurt. Nu mai aveam febră și nici dificultăți de respirație.

Luna de coronavirus a coincis cu aniversarea mea de 30 de ani. Izolare, plimbări la balcon și ceață ușoară din cap – nu chiar așa îmi planificasem sărbătoarea. Dar m-au copleșit mesajele de felicitare și apelurile telefonice. Pragul meu s-a transformat spontan într-un „memorial": draga mea redacție, prietenii și rudele îmi lăsau la ușă flori și cadouri. Cineva chiar s-a îmbulzit în timpul „depunerilor". Spre seară, pentru prima dată, am descoperit „petrecerile-zoom". Prietenii cei mai conștiincioși și-au cumpărat chiar câte un tort pentru a-l mânca în fața camerei „de sănătatea mea".

Apropo, s-a simțit mai acut și recunoștința față de rețelele sociale. Este greu să te cerți cu efectele toxice ale acestora. Autorii filmului documentar „Social Dilemma" nu au dat greș în acest sens. Într-adevăr, rețelele sociale creează pentru fiecare propria bulă informațională. Dar are dreptate și politologul Ecaterina Șulman din Rusia, care încearcă să convingă, de la o lecție la alta, că internetul îi face pe oameni mai fericiți și mai liniștiți. Și că în general, reduce nivelul violenței. Datorită rețelelor sociale, chatului de serviciu și nenumăratelor zoom-uri, a fost cu mult mai simplu să supraviețuiesc în carantină. Chiar dacă te-ai pomenit în ea singur-singurel.

Încă în timpul carantinei de primăvară, am simțit foarte bine ce este acum mai important ca niciodată la oameni – bunătatea și atenția. Capacitatea de a asculta, de a nu uita, de a ajuta cumva, de a nu lua în calcul circumstanțele proaste sau caracterul. Ziua de naștere în izolare a devenit o confirmare în plus în acest sens. În jurul meu era „haita" mea bună, apropiată.

Încă aveam dureri în piept, periodic, mă trăgea la somn. Dar fără nicio exagerare, aceasta a fost cea mai bună zi de naștere din câte îmi amintesc.

Conform vechiului protocol de tratament, testul repetat este recomandat exact peste două săptămâni de la apariția primelor simptome. Mie mi-a mers: din cauza că medicii erau ocupați, testul repetat a fost programat cu câteva zile mai târziu.

În dimineața de 19 august, mi-au bătut la ușă oamenii „în pachete". M-au rugat să le aduc un scaun și mi-au luat analizele chiar în antreu. A durat cel mult trei minute. Apropo, unei cunoștințe de-a mea i-a mers mai puțin: au rugat-o să scoată un scaun în coridorul comun, din scară.

A rămas să aștept rezultatul. Iar între timp, puteam deja cât de cât să lucrez. Am încercat cumva să recuperez cele ratate. Se întâmpla că aveam câte trei interviuri în regim zoom pe zi. Astfel, din izolare, a apărut textul despre manipulările cu sex-tape-urile în politică. Apropo, partea mea pentru înregistrări am filmat-o singură, de pe un trepied. A fost primul motiv în aceste trei săptămâni de a îmbrăca o cămașă albă, dar și pentru a mă pieptăna.

Mulți se revoltă împotriva restricțiilor, urăsc măștile. Sunt gata ba să petreacă în cluburi sufocante, ba să organizeze scene din alegători. Cică, nu e nimic grav. Dar chiar și cu respectarea măsurilor de carantină, rămâne un anumit control asupra situației. Există posibilitatea de a pleca undeva, de a îmbrățișa pe cineva. În cazul coronavirusului, opțiuni omenești nu mai sunt deja.

Într-adevăr, în cazul tratamenului la domiciliu, nimeni nu monitorizează. Contactam medicul de familie la telefonul mobil și, teoretic, o puteam suna de oriunde. Doar în Transnistria, sectoriștii îi verifică pe cei care stau acasă. Dar între patru pereți, te reține conștientizarea faptului că ești un reactor nuclear.

Ziua, a avut loc apelul mult așteptat al medicului de familie. „Testul este negativ, felicitări!". Iar după aceasta, cam neîndemânatic: „Dar măcar până la 1 septembrie, mai stați acasă". Conform regulilor de atunci, după trei săptămâni de ședere în izolare în casă, urma să mai stau acasă încă două săptămîâni. Pentru orice eventualitate. Acest gând era extrem de deprimant. Era clar că nu sunt contagioasă, dar totuși am deja forțe pentru ceva mai mult decât pentru călătoriile de la bucătărie până în cameră. #darcesăfaci

Finalizam montarea video-ului despre „sexul în politică" și s-a întâmplat minunea. La 25 august, Ministerul Sănătății a anulat carantina pentru cei care s-au însănătoșit. E mai curios faptul că au început să fie lăsați la „libertate" chiar și cei care, în comparație cu mine, nu au făcut testul.

Deși această economie de teste nu prea mă bucură nici acum. Datorită testării repetate, eu știam cu siguranță că sunt în regulă. Acum, cei care urmează tratamentul la domiciliu, aproape pe dibuite, li se propune să înțeleagă singuri, când a trecut totul și nu mai sunt deja periculoși pentru cei din jur.

Așa s-a întâmplat cu o rudă de-a mea, care s-a îmbolnăvit de coronavirus odată cu mine (apropo, nu am interacționat și nu ne-am văzut demult). Prima analiză repetată i-au făcut-o peste două săptămâni după apariția simptomelor. Și testul a fost pozitiv. Următoarea testare repetată a fost la policlinică, în ziua în care testele pentru cei care s-au însănătoșit au fost anulate. Urmau sărbătorile și timp de câteva zile de așteptare a rezultatelor, a fost nevoit să evite oamenii. Apoi a urmat apelul medicului: „Da, ați dat analizele, dar testul nu s-a mai făcut. Nu mai trebuie". Economia s-a dovedit a fi spontană.

La mine, durerile în piept au dispărut abia spre sfârșitul lunii augist. Tot atunci mi-a revenit mirosul. Eram la libertate după aproape patru săptămâni de izolare.