„Dacă nu ar fi fost 7 aprilie…” Interviu NM cu Paula Erizanu, autoarea cărții despre „revoluția furată” din 2009
Full Article 23 minutes read

„Dacă nu ar fi fost 7 aprilie…” Interviu NM cu Paula Erizanu, autoarea cărții despre „revoluția furată” din 2009

„Nu am învățat să nu permitem dezvoltarea unor noi dictaturi”

Cum s-a schimbat peste ani percepția ta despre evenimentele din 7 aprilie 2009? Această zi este la fel de influentă și semnificativă și de ce? E clar că politicienii care au venit la guvernare după anul 2009 i-au dezamăgit absolut pe toți. Totuși, ce a lăsat după sine luna aprilie 2009 pe termen lung? Din punct de vedere cultural, politic, social.

S-au schimbat multe. În 2009, am scăpat de dictatura lui Voronin, iar în 2019, am scăpat de dictatura lui Plahotniuc. Dar încă nu am învățat să nu permitem dezvoltarea unor noi dictaturi. 

Din noile speranțe și noile dezamăgiri, am înțeles cu toții că mai mult decât declarațiile geopolitice contează adevăratele intenții și interese ale politicienilor: mă gândesc aici la Vlad Filat, Mihai Ghimpu, Vlad Plahotniuc, Igor Dodon, care au terfelit noțiunile de democrație și interese ale poporului, slujindu-se doar pe sine. Au venit, în prim plan, niște oameni influenți care până în 2009 s-au ascuns în umbră (mă gândesc la Plahotniuc, de exemplu). Dar au venit și oameni noi, competenți și cinstiți în politică și a apărut și primul partid finanțat transparent (sper să mai urmeze încă multe altele). 

Dincolo de schimbările din clasa politică, datorită regimului liberalizat de vize, putem călători fără vize în țările UE. Moldovenii sunt, în rezultat, mult mai mobili și, în mare, au depășit faza migrației ilegale, care a pus atâția oameni în pericol. Mult mai mulți tineri au posibilitatea să facă studii bune peste hotare. Unii dintre ei se întorc cu bagajul primit și încearcă să schimbe lucrurile acasă.

Avem companii avia low-cost, ceea ce le permite moldovenilor să călătorească, dar și diasporei să vină mai des acasă și invers — deși n-ar fi rău să avem mai multe. 

Au apărut mai multe inițiative civice informale, dezvoltate firesc, ca reacții la problemele reale cu care ne confruntăm — de la Hai Moldova, OccupyGuguță și FreeMoldova la activismul pentru protejarea patrimoniului și mai ales la Inițiativa Împreună Împotriva Covid-19. Au apărut mai multe inițiative culturale independente, de la Teatru-Spălătorie la proaspăta Galerie OU. A apărut, dacă vreți, presă independentă nouă, inclusiv de limbă rusă, cum este NewsMaker. 

Nu spun în niciun caz că toate se datorează lui 7 aprilie 2009. Dar, poate dacă nu ar fi fost 7 aprilie, am fi avut și astăzi o dictatură de genul regimurilor din Bielorusia și din Rusia, cu tot pachetul: brutalitatea poliției, cenzură și hărțuiri asupra jurnaliștilor și agenților economici, pe lângă monopolurile economice și kleptocrația pe care le avem azi, sub regimul PSRM. Demonstrațiile în masă din aprilie 2009 ne-au redat o parte din democrație. 

Pentru mine, personal, 7 aprilie rămâne unul dintre momentele politice formatoare — cred că asta e valabil pentru multă lume din aceeași generație care a ieșit atunci în piață. A fost unul dintre primele momente în care m-am simțit parte a unei comunități cu aceleași aspirații politice, ca adultă, dar a fost și o experiență care m-a învățat că schimbarea nu se face doar printr-o demonstrație în stradă, ci printr-un șir de acțiuni continue, zi de zi. 

Evaluarea propriu-zisă a evenimentelor din anul 2009 a făcut și mai evidentă divizarea societății moldovenești – pe criterii lingvistice, orientare geopolitică, viziuni politice și nu numai. Pentru unii, 2009 a fost o încercare de a-și recâștiga libertatea și demnitatea, pentru alții – una dintre cele mai rușinoase pagini din istoria noastră. Am reușit noi oare astăzi să depășim această dezbinare? Sau noi rămânem dezbinați în percepția noastră și a istoriei?

Eu nu cred că noi am devenit mai divizați după 2009 din punct de vedere etnic/lingvistic sau geopolitic. Dimpotrivă, în 2019 am avut inclusiv o coaliție dintre un partid pro-Kremlin și un bloc pro-UE.  În 2020, am ales primul președinte al țării care a încercat să transmită mesaje și în limbile minorităților: rusă, ucraineană, bulgară, găgăuză, romani. 

Atât populația majoritară, cât și cea minoritară, votează pentru aceleași partide, nu avem partide parlamentare care să reprezinte doar anumite minorități, cum e UDMR în România.

Sigur, anumiți politicieni încearcă să își facă capital politic din divizarea societății, lansând probleme false și concentrându-se doar pe vendete personale în loc să pună interesul public deasupra. Dar nu mi se pare că asta s-a născut în 2009, cred că e o constantă în politica noastră, alimentată inclusiv de faptul că politicienilor li se permite să dețină imperii mediatice și să lanseze falsuri — o problemă care ține de controlul politic asupra Consiliului Audiovizualului, al Consiliului Concurenței, Consiliului de observatori Tele-Radio Moldova.

Este, bineînțeles, strigător la cer că nu s-au dus la bun sfârșit investigațiile despre 7 aprilie, că nu a fost publicat un raport care să aducă la lumină cine a instigat violențele și a încercat să profite de protestele noastre. 

Dar marea crimă din 7 aprilie se datorează, de fapt, reacției disproporționate a guvernării în raport cu protestatarii și a brutalității cu care s-a purtat poliția cu protestatarii — o situație care se repetă acum, la scară mai largă, în Bielorusia și în Rusia. Faptul că aceste abuzuri nu au fost condamnate și pedepsite, faptul că Zinaida Greceanîi, care ne-a spus atunci că poliția ne va împușca dacă ieșim în stradă este azi Președintele Parlamentului e una dintre cele mai grave moșteniri care ne-au rămas din 2009. Prezența acestor oameni în structurile statului nu fac decât să perpetueze problemele cu care ne-am confruntat atunci.  

„A venit timpul să acceptăm cu toții că avem o țară multietnică”

Cât de semnificativă este astăzi divizarea pe principii lingvistice și geopolitice? Sau această divizare este alimentată de politicieni? Atunci, în anul 2009, ai scris că te simți cotropit după ce ai auzit, cât de zgomotos se bucură oamenii în rusă, la Chișinău, pentru victoria echipei de fotbal a Rusiei.

Din punctul meu de vedere, cea mai mare divizare etnică e între populațiile din Găgăuzia și din Transnistria și restul Moldovei. În ceea ce ține de Găgăuzia, cred că sunt necesare mai multe programe de integrare, schimburi de elevi, încurajare a învățării limbii găgăuze și a limbii române, pentru că puțini găgăuzi își mai vorbesc azi limba, din cauza rusificării intensive și politizate prin mass-media, programe școlare etc. 

În Transnistria, situația e mult mai complicată din cauza susținerii regimului de către Kremlin, a prezenței armatei etc. Vorbitorilor de română în Transnistria li se încalcă zi de zi drepturile — școli românești sunt foarte puține, limba română o cunosc doar vorbitorii nativi — și asta în condițiile în care minoritatea rusă alcătuiește doar o treime din populația Transnistriei. 

În restul Moldovei, nu văd mari divizări etnice sau lingvistice — la fel cum facem noi interviul acesta în două limbi, la fel cum am promovat eu artiști de diferite etnii în articolele pe care le scriu pentru The Calvert Journal, la fel cum se înțeleg oamenii de diferite etnii în spațiul public și leagă prietenii și familii interetnice — noi știm să conviețuim. 

Аvem grădinițe, școli de stat și universități de stat cu predare în rusă, avem teatre de stat de limbă rusă, avem programe televizate de limbă rusă, presă de limbă rusă. La Ministerul Finanțelor, de exemplu, am văzut cum au avut loc ședințele de dimineață în rusă și în română, pentru că Secretara de Stat, Gabriela Cuneva, e vorbitoare nativă de rusă și deși cunoaște și româna, se simțea mai confortabil vorbind în rusă. Nu există niciun pericol ca aceste drepturi să fie retrase.

Există totuși o percepție falsă în societate că noi am avea doar majoritate română și minoritate rusă. Dar noi avem și ucraineni (care sunt mai mulți decât ruși în RM), și bulgari, și găgăuzi, și romi, și evrei… Rusificarea celorlalte minorități în detrimentul limbilor, culturilor și identităților lor e rezultatul procesului de rusificare forțată din epoca sovietică, în scopul creării noului om sovietic. Atunci când unii membri ai minorităților ruse se plâng de poziția subordonată a limbii ruse în Republica Moldova, mi se pare că aceștia vor, pur și simplu, o reîntoarcere a privilegiilor și dominației limbii ruse din cadrul URSS — pentru că pachetul de drepturi, ca minoritate, îl au. 

Or, tocmai ecouri ale acestui trecut imperialist rus a fost cel pe care l-am simțit atunci când am văzut în 2009 pe străzile Chișinăului, după acel meci de fotbal, atâtea drapele ale unei țări care, prin guvernarea sa, în continuare încearcă să sfideze independența Republicii Moldova, menținându-și armata pe teritoriul nostru, chiar dacă legislația internațională îi cere să și-o retragă, oferind bani și resurse partidelor care îi reprezintă interesele sale și nu ale cetățenilor moldoveni de orice etnie. Pentru că asta mi se pare important: Kremlinul nu reprezintă nici măcar interesele rușilor din Republica Moldova. Kremlinul își reprezintă doar propriile interese. 

Interesele tuturor cetățenilor Republicii Moldova sunt oportunități de muncă acasă, acces la un sistem juridic corect, servicii publice calitative, acces la servicii comunale în toată țara, un mediu natural curat etc. etc. Lucrurile astea ne unesc și pe ele ar trebui să ne concentrăm, să le cerem de la politicieni și să le dezvoltăm împreună.

Nu vreau să reiasă că aș avea o problemă cu rușii: dimpotrivă, comunic, lucrez cu ruși, scriu destul de des despre artiști și cultură rusă pentru The Calvert Journal și am scris și un roman despre revoluționarele ruse, Alexandra Kollontai și Inessa Armand. Dar fac o distincție clară între Kremlin și populația și cultura rusă.

Un moment: distingerea rușilor și a vorbitorilor de limba rusă în Moldova nu pare prea productivă. Din motive istorice, oameni din diferite grupuri etnice vorbesc în limba rusă. În perioada Uniunii Sovietice, ei au fost forțați să învețe rusa, dar au crescut deja câteva generații pentru care această limbă a devenit maternă. Deci, acești oameni nu simt „plantarea forțată”. Cu atât mai mult aflându-se în Moldova.

Voi răspunde la întrebarea aceasta printr-o istorie pe care mi-a povestit-o cineva drag. „Limba maternă a mamei mele este ucraineana, ea e din Transnistria. Dar în casă, mama nu vorbea ucraineana. Tatăl meu e cu ambii părinți bulgari, dar în casă nu vorbea bulgara. Noi în familie vorbeam un fel de esperanto, o limbă rusă cu multe cuvinte din bulgară, unele ucrainești, chiar și franțuzești. Pentru că aveam în sat o foarte bună și puternică profesoară de franceză. Dar și ea băga în vorbirea ei cuvințele rusești – așa făceau o bună parte din învățători. Era o modă de a folosi cuvinte rusești. La școală vorbeam doar în română – moldovenește. Toate studiile mele sunt doar în română. Deci tot ce e cultură scrisă pentru mine, pornind din copilărie, e doar în limba română. Eu gândesc în română. Dar cu vârsta se întorc spre mine cuvintele bulgărești și mi-e dor tare de limba ucraineană care se vorbea în casa bunicilor materni. 

Basarabia e foarte complicată din punct de vedere etnic. Când a venit la Chișinău, guvernatorul Urusov a zis că niciodată nu a văzut un oraș cu atât de multe limbi, etnii. Și, mai nou, când Maia Sandu a vorbit la discursul de inaugurare a sa ca Președinte și a rostit o frază în bulgară, mie și surorii mele ne-au țâșnit lacrimile. Cred că și găgăuzilor, ucrainenilor le-au țâșnit lacrimile. Nu știu dacă îți sunt de folos aceste fraze ale mele. Să fii sănătoasă și să mai pui întrebări lumii.” 

Cred că această istorie spune multe despre cât de important e să încurajăm studierea mai multor limbi, despre faptul că situația minorităților etnice e mai complicată decât să spunem că limba lor maternă este, în urma rusificării din URSS, rusa, despre faptul că e important să redăm și demnitatea celorlalte limbi minoritare, în afară de rusă, să nu presupunem din start că avem de-a face doar cu româna și rusa în această țară. 

La fel de important e și motivul din care această persoană a vrut să rămână anonimă: frica de naționaliști. Eu înțeleg că mulți români moldoveni sunt traumați de abuzurile cu care s-au confruntat în epoca sovietică — de exemplu, mă gândesc la cazul unei femei care, după ce a absolvit o școală sătească moldovenească, интраэнд ла институтул де медициню. a fost obligată să învețe toate obiectele în rusă, din manuale rusești, în anii 70, pentru că în acel an, guvernarea sovietică a decis să retragă toate manualele de medicină în română din biblioteci. 

Adesea, aceste traume generate de imperialismul rus, precum și negarea identității românești a moldovenilor, au născut sentimente naționaliste. Dar după 30 de ani, a venit timpul să acceptăm cu toții că avem o țară multietnică, iar vorbitorii de rusă să accepte că e necesar și ca ei să învețe româna, nu doar românii să vorbească și rusa.

Mai aduc un exemplu. Într-un articol NewsMaker, de exemplu, vorbea o tânără din Găgăuzia că regretă faptul că a crescut în Găgăuzia ca într-o realitate paralelă față de Republica Moldova, în care toată legislația, educația și mass-media s-a făcut în rusă. Or, pentru a construi împreună o societate unită trebuie să facem din această realitate paralelă o realitate comună. 

Poate ar fi mai productiv să discutăm cum putem face cunoașterea limbii române mai ușoară și mai accesibilă. A cunoaște mai multe limbi e un atu, care oferă o grămadă de oportunități — eu, de exemplu, am beneficiat în carieră tocmai datorită cunoașterii câtorva limbi, inclusiv rusa. De cealaltă parte, puțini știu faptul că Eugen Doga a învățat româna abia la vârsta de 22 de ani și că a insistat și ca soția să o învețe. Admir faptul că Irina Vlah a învățat atât româna, cât și găgăuza, devenind bașcan sau că Natalia Morari a devenit star de televiziune învățând româna — apropo, ei i s-a oferit oportunitatea de a face o emisiune politică în prime-time la un post românesc chiar atunci când româna ei era incipientă. Îi mai admir pe cântărețul Pașa Parfeni, politicianul Alexandru Slusari, fotograful Ramin Mazur pentru nivelul înalt de cunoaștere al românei la care au ajuns. Dar acestea sunt cazuri individuale. Important e să învățăm să facem accesibilă învățarea românei la nivel sistemic. 

Dacă cei vinovați de evenimentele din anul 2009 și de modul în care acestea au evoluat ar fi fost totuși găsiți, sancționați, condamnați, s-ar fi schimbat ceva?

Cum am spus, pentru mine cel mai important e să fie pedepsite și condamnate abuzurile guvernării și ale poliției, care a omorât, a schilodit și a violat tineri și tinere pentru ca un partid să continue să se afle la putere. Asta mi se pare cea mai gravă crimă. Iar faptul că acești oameni continuă să rămână în instituții publice și chiar să le conducă lasă poarta abuzurilor din 7 aprilie 2009 deschisă și guvernărilor și instituțiilor de forță și azi. 

În anul 2009, mulți au ieșit în stradă pentru că au decis că gata, ajunge. De atunci, Moldova a fost afectată de multe și de toate – furtul miliardului, guvernarea lui Plahotniuc, expulzarea profesorilor de la Liceul moldo-turc „Orizont”, omorul lui Andrei Braguța în închisoare. Și se pare că le-a îndurat pe toate. Radicalismul în apărarea propriilor concepții, acea „revoluție” – cât de caracteristice sunt toate acestea pentru cultura moldovenească/basarabeană? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca paharul răbdării să se reverse?

Eu cred că totuși mămăliga a explodat atunci când am scăpat de dictatura lui Voronin și de cea a lui Plahotniuc. Sau acum, în 2020, când a ieșit un număr record de cetățeni la vot, alegând-o pe Maia Sandu președinte, tocmai pentru lupta sa împotriva hoțiilor unor grupări politice mafiote.

„Atunci când emigrezi, identitatea ta națională  devine și mai puternică”

După școală, te-ai confruntat cumva cu dilema interioară de a rămâne acasă (și de a aștepta revoluția pe care nu o vor fura) sau de a pleca? Și cum au soluționat această problemă semenii tăi și cei care în anul 2009 au ieșit în PMAN? În principiu, există contradicția dintre patriotism și locul unde trăiești?

În 2009, când eram în clasa a zecea, am câștigat o bursă de studii de liceu în Marea Britanie. Or, eu nu mă gândeam că vreau să emigrez, ci mă gândeam că vreau să beneficiez de un sistem de educație pe care îl admiram, în special pentru felul în care se predau disciplinele umaniste acolo — istoria, de exemplu, nu se predă ca o poezie pe care trebuie să o înveți pe de rost, ci ca pe o realitate pe care încerci să o analizezi din diferite perspective, în eseuri argumentate. 

O problemă pe care am remarcat-o și în felul în care s-a scris despre evenimentele din aprilie 2009 în presa internațională este că despre Moldova scriau corespondenții de la Moscova ai publicațiilor internaționale. Aceștia aveau adesea cunoștințe foarte limitate despre Moldova, mulți nici nu o vizitaseră și puneau prea mult accent pe dimensiunea geopolitică. Mi-am pus atunci scopul să ajung să scriu despre Moldova pentru presa internațională, pentru a ne reprezenta mai bine — un lucru care cred că e important atât pentru felul în care ne percepem noi pe noi înșine ca țară, dar care e important și pentru ca, într-o epocă a globalizării, publicul internațional să știe mai multe despre Moldova.

De aproape șase luni, sunt acasă, în Moldova și, de fapt, eu așa mă simt cel mai bine — petrecând timp îndelungat și acasă, și în Londra, unde beneficiez de oportunități profesionale și unde am și o comunitate a mea.

Dar în munca mea jurnalistică și scriitoricească, în ajutorul pe care îl acord zi de zi familiei mele, în activismul și în activitățile caritabile în care sunt implicată, eu lucrez destul de mult pentru dezvoltarea Moldovei și a comunității mele de aici, a oamenilor dragi mie.

De ce simți necesitatea să „menții legătura” cu baștina și să scrii despre Moldova și mai ales despre politica moldovenească? Este vorba doar despre un interes profesional și ceea ce ține de expertiză sau există și motive personale în acest caz?

Și, și. Primele mele oportunități în jurnalismul din Marea Britanie au venit din stagieri: am scris despre literatură și cărți pentru The Guardian, despre tineri arhitecți din Europa de Est (Moldova, România, Rusia) pentru The Architectural Review, despre cultură pop pentru Dazed, am făcut interviuri cu filosofi, oameni de știință, de la Martha Nussbaum sau Homi Bhabha la Steven Pinker și Roger Penrose, dar și cu politicieni britanici, pentru Institute of Art and Ideas. 

La CNN, am scris despre o varietate de subiecte, de la politicile de reducere a consumului zahărului în Africa de Sud la inițiative independente sociale, de mediu sau din business. Despre politica din Republica Moldova am ajuns să scriu, de fapt, după trei ani de experiență în jurnalismul cultural și de idei. La The Calvert Journal scriu despre artă și cultură din Europa de Est și din Asia Centrală.

La nivel personal, e adevărat că eu mă simt liniștită anume cu familia mea, la Chișinău.  

La alegerile prezidențiale din Moldova s-au acutizat controversele despre diasporă. În opinia ta, ce anume îi face pe oameni să meargă la alegeri, să urmărească activ politica de acasă, deși, cu siguranță, ei vor trăi toată viața peste hotare? Și în ce măsură este necesară, importantă sau valoroasă participarea lor în viața publică locală? (Din câte știu, la o anumită etapă, ai participat la activitatea aparatului Maiei Sandu).

Cei care nu au experiența migrației nu înțeleg că atunci când emigrezi, identitatea ta națională  devine și mai puternică. Acasă, fiind între concetățeni, ne luăm identitatea națională ca un dat. Peste hotarele țării, această identitate capătă intensitate, tocmai pentru că distanța te lipsește de atâtea lucruri care sunt parte din tine: limbile, muzica, mâncarea, cărțile, peisajele cu care ai crescut, care îți aduc liniște, care te ajută să exprimi mai exact ce simți și ce gândești, care te ajută să simți că aparții unei comunități și unei culturi.

Cunosc mulți moldoveni care au făcut parte din diasporă, dar care au revenit pentru a-și deschide afaceri, pentru a crește copii, pentru a-și construi casele pe care nu și le-au putut construi cu salariile de pe loc, pentru a contribui la dezvoltarea țării. Cunosc mulți moldoveni care încearcă să-și ajute comunitățile de acasă de la distanță, prin remitențe, dar și construind terenuri de sport în satele natale, contribuind la restaurarea școlilor sau făcând alte acte caritabile. Cam toți moldovenii din diasporă au acasă oameni dragi, iar când aceștia ies la vot, ei votează nu doar pentru sine, ci și pentru oamenii pe care îi iubesc, care au rămas acasă. Cum a spus artistul Dan Perjovschi într-o discuție, azi țările există și în afara granițelor lor. Azi, granițele țărilor sunt, din multe perspective, mult mai fluide.

„Momentul decisiv pentru a scăpa de acest regim sunt alegerile anticipate”

Oare mai are sens ca Moldova să aștepte transformări prin intermediul politicii și a politicienilor? Sau totuși transformările ar putea „veni” și din altă parte?

Schimbările trebuie să vină, bineînțeles, din toate direcțiile: atât prin schimbarea clasei politice, cât și prin orice facem noi de zi cu zi, atât profesional, cât și personal și comunitar. 

Am făcut săptămâna trecută un interviu cu una dintre coordonatoarele Teatrului Liber din Bielorusia, care mi-a spus un lucru care m-a inspirat: că de vara trecută, bielorușii au înțeles că nu mai pot aștepta ca Lukașenka să le rezolve toate problemele, ci că (și) de ei depinde ce fel de stradă au, ce fel de localitate au, ce fel de țară au. Ea spunea că mesajul acesta a fost transmis de către unul dintre politicienii din opoziție și ei i se pare unul esențial, care le-a dat încredere în sine bielorușilor. Îmi doresc ca acest mesaj să ajungă și la cât mai mulți dintre moldoveni. 

A existat vreun moment decisiv în determinara căii noastre viitoare în istoria Moldovei moderne sau aceasta încă este înainte? În principiu, este chiar atât de importantă „magia momentului”: victoria la niște alegeri, la un protest?

Bineînțeles anumite momente sunt decisive, cum au fost 7 aprilie și faptul că, în rezultatul presiunii publice din partea noastră, nu s-a găsit un singur vot în parlament care să asigure continuarea regimului Voronin, sau cum a fost iunie 2019, când am scăpat de Plahotniuc. 

Acum, provocarea e să scăpăm de regimul Dodon, un regim al intereselor personale, al știrilor false, al declarațiilor josnice, al kleptocrației și al trădării de țară. Momentul decisiv pentru a scăpa de acest regim sunt alegerile anticipate. Dar, dincolo de momente decisive, bineînțeles, contează ce facem zi de zi, în meseria noastră, în familiile noastre, pe strada noastră, în localitățile noastre.

Ai spus de câteva ori că ne-am debarasat de dictatura lui Voronin, de Plahotniuc, acum ar trebui de Dodon. Dar nu este oare o problemă faptul că s-ar părea că este o luptă împotriva unor personalități sau partide concrete și nu a sistemului? Mai ales că pentru cineva, ar putea fi simpatic și Dodon, de exemplu. Iar după furtul miliardului, mulți au oftat și după vremea lui Voronin.

Da, sigur, într-o anumită măsură, numele acestea nu sunt decât generice pentru niște regimuri și sisteme care au fost create în perioadele în care au guvernat varii indivizi și grupurile lor — de altfel, aceste regimuri se aseamănă destul de mult între ele. Pe de altă parte, acești lideri au dezvoltat niște sisteme pe verticală. Provocarea pentru noi este să învățăm să construim sisteme mai pe orizontală, ca să prevenim noi dictaturi. 

Îmi pare rău pentru cei care au simpatii pentru niște lideri politici care au contribuit la falsificarea alegerilor, la sărăcirea statului și la propria îmbogățire, la omorârea, bătaia și violarea atâtor tineri și tinere, la hărțuirea atâtor oameni de afaceri, la răpirea profesorilor turci, la răspândirea unui discurs misogin, homofob și xenofob (vă amintiți, cred, povestea celor 30,000 de sirieni). Sper să ne orientăm simpatiile către oameni care respectă drepturile omului și contribuie la construirea unui stat de drept, în folosul cetățenilor și nu al unor grupări mafiote.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
x
x

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: