Unul dintre cele mai cunoscute cazuri din articolul despre procesul inechitabil este cel al „Oferta Plus". În anul 1998, compania a cerut prin judecată ca statul să-i plătească pentru energia electrică pe care a livrat-o instituțiilor bugetare. Trei ani mai târziu, Curtea Supremă de Justiție (CSJ) a emis o decizie definitivă în favoarea „Oferta Plus", prin care a stabilit să i se plătească 20 milioane de lei. Ministerul Finanțelor trebuia să achite această sumă pe parcursul a 10 luni, plătindu-i în fiecare lună câte 2 milioane de lei. Ministerul Finanțelor a început să plătească această sumă în anul 2003, însă peste 2,5 luni, a încetat, obținând anularea de către CSJ a deciziei în acest caz.

În anul 2004, „Oferta Plus" s-a adresat la CEDO. Iar în anul 2006, pe numele directorului companiei a fost intentat un dosar penal. El a fost acuzat de faptul că a prejudiciat statul cu 5 milioane de lei (anume acele 5 milioane, pe care Ministerul Finanțelor a reușit să le plătească companiei „Oferta Plus") și că intenționează să prejudicieze cu încă 15 milioane. El a fost ținut în arest timp de trei luni.

În luna decembrie 2006, CEDO a declarat ilegală anularea deciziei CSJ în cazul „Oferta Plus" și a obligat Moldova să plătească firmei respective întreaga datorie pentru energia electrică – 2,5 milioane de euro (aproximativ 42,5 milioane de lei), precum și compensarea prejudiciului moral în sumă de 25 mii de euro (425 mii de lei). Guvernul a încercat să conteste decizia CEDO, însă instanța a respins această cerere, considerând-o neîntemeiată.

Începând cu anii 1990, în Moldova, au fost adoptate câteva legi prin care statul a promis unor categorii de cetățeni că le va oferi locuințe gratuite. Era vorba despre cei ale căror case cădeau sub incidența legii cu privire la restituirea proprietăților expropriate în anii puterii sovietice, refugiații din Transnistria, polițiști, judecători etc. Legile au fost adoptate, dar executarea lor era sub semnul întrebării din cauza că nu erau bani pentru aceasta.

Și cei care trebuiau să primească locuințe gratuite, dar nu le-au obținut, au început să depună plângeri în judecată. Instanța decidea în favoarea lor, însă statul nu executa deciziile judecătorești. Atunci, cetățenii au început să depună plângeri la CEDO. Astfel, la CEDO s-au acumulat peste 300 de dosare de acest gen.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri din această categorie este „Olaru și alții contra Moldovei". Acesta a unit patru plângeri care au ajuns la CEDO în anul 2009.

Plângerile au fost depuse de polițistul Vasile Olaru (trebuia să primească apartament în Chișinău, în baza deciziei instanței moldovenești din anul 2004), familia judecătorului Lungu (Edineț, 2001), Vera Gușan, al cărei apartament a fost restituit foștilor proprietari (Chișinău, 1998) și refugiatul Semion Racu, din regiunea transnistreană (Chișinău, 1998).

CEDO a declarat Moldova vinovată de neexecutarea deciizilor judecătorești în aceste dosare și a obligat statul să ofere locuințe reclamanților. De asemenea, CEDO a obligat Moldova să-i plătească lui Olaru suma de 2850 de euro, compensarea prejudiciului moral și a cheltuielilor de judecată, familiei Lungu – 7,2 mii de euro, Verei Gușan – 3,5 mii de euro. Iar cu Semion Racu guvernul a încheiat un acord amiabil.

Examinând acest caz, CEDO a mai recomandat guvernului Moldovei să elaboreze un mecanism care va permite cetățenilor să conteste neexecutarea deciziilor instanței și tărăgănarea acestei proceduri.


În anul 2011, la recomandarea CEDO, în Moldova a fost adoptată o lege conform căreia cetățenii au obținut dreptul de a depune plângeri în judecată pentru neexecutarea deciziilor judecătorești (în calitate de pârât este Ministerul Justiției), iar pe lângă aceasta, în țară au apărut executorii judecătorești particulari. Însă, potrivit afirmațiilor lui Victor Munteanu, această lege funcționează foarte prost, de aceea cetățenii continuă să depună plângeri la CEDO.

Unul dintre primele dosare pierdute de Moldova la CEDO în articolul despre tortură a fost cazul lui Mihail Corsacov, un tânăr de 17 ani, care a fost bătut de polițiști în anul 1998.

Corsacov a fost reținut fiind suspectat de furt. În drum spre secția de poliție, polițiștii au început să-l bată, continuând și în timpul interogatoriului.

Atunci când el a refuzat să recunoască vina, polițiștii l-au dus în pădure și i-au promis că-l vor împușca dacă nu va recunoaște. În consecință, el a semnat mărturisirea.

După ce a fost bătut, Corsacov și-a pierdut auzul și a devenit invalid de gradul doi. Cei de la procuratură însă au refuzat să acepte plângerea pătimitului și să examineze acest caz.

În anul 2006, CEDO a declarat Moldova vinovată de aplicarea torturii și de refuzul de a examina acest caz.

CEDO a stabilit să i se plătească lui Corsacov 20 mii de euro (390 mii de lei) prejudiciu moral și 1 mie de euro (aproximativ 20 mii de lei) prejudiciu material.

Tatiana Grecu, locuitoare a municipiului Chișinău, a câștigat de două ori la CEDO împotriva Moldovei, în articolul despre tortură și tratament inuman. Prima dată, ea s-a plâms că a fost bătută în timp ce a fost reținută, iar a doua oară – că atunci când s-a aflat în penitenciarul nr. 13, a contractat 19 boli. În total, prin decizia CEDO, Moldova i-a plătit Tatianei Grecu 23,1 mii de euro (450 mii de lei).

Ea a fost reținută în anul 2002, pentru o zi. Polițiștii au bătut-o și au încercat s-o asfixieze. După aceasta, medicii au diagnosticat-o cu contuzie și au înregistrat urme de bătăi pe cap și pe gât. În același an, 2002, Tatiana Grecu a fost condamnată la 11 ani de detenție, pentru proxenetism. În materialele CEDO nu este indicată cauza reținerii ei pentru o zi, însă, după toate aparențele, aceasta nu avea nicio legătură cu dosarul despre proxenetism.

Ea și-a ispășit pedeapsa în penitenciarul nr. 13. Pe lângă condițiile inumane din închisoare, ei nu i-a fost acordată asistența medicală necesară. Pentru a obține consultația medicului, Grecu a fost nevoită să declare greva foamei. Ea era impusă să coase încălțăminte chiar în camera în care se afla, iar din această cauză, acolo se menținea un miros puternic de chimicate.

În anul 2008, ea s-a plâns la CEDO pe condiții inumane de întreținere. În anul 2014, guvernul a acceptat să rezolve problema pe cale amiabilă și i-a plătit 10,5 mii de euro (204 mii de lei) compensații.

Mai devreme, Grecu s-a plâns în judecată pe reținere ilegală, în timpul căreia a fost bătută. Cazul a ajuns până la CSJ, care a stabilit ca Tatianei Grecu să i se plătească compensații în sumă de 3,2 mii de euro (62 mii de lei). Cu toate acestea, Grecu s-a adresat la CEDO, care a considerat că această compensație nu acoperă totalmente dauna pricinuită lui Grecu, de asemenea, nu o lipsește de statutul de victimă și nu exclude obligațiunea autorităților de a investiga cazul despre tortură. În baza deciziei CEDO, Moldova i-a plătit Tatianei Grecu 11,8 mii de euro compensarea daunelor morale.

Frații Andrian și Constantin Repeșcu, locuitori ai satului Pârlița, raionul Fălești, au fost reținuți în anul 2007, la Chișinău, fiind suspectați de omor și jaf și au fost duși la comisariatul de poliție Botanica. Ei au fost plasați în birouri vecine și torturați, fiecare dintre ei auzind cum fratele țipă de durere. Chiar și atunci când unul dintre ei și-a pierdut cunoștința, nu i-a fost acordată asistență medicală.

Pentru că nu au mai suportat violența, frații au semnat declarația pe care le-o cereau polițiștii.

Fratele mai mare a fost condamnat la 20 de ani privațiune de libertate, iar cel mai mic, Constantin – la 11 luni (mai târziu, el a fost achitat).

Autoritățile nu au examinat nicio plângere despre tortură din cele depuse de cei doi frați și rudele lor. Mama tinerilor s-a adresat la 18 avocați diferiți, până a ajuns la juriștii Promo-LEX, care au decis să ducă dosarul până la CEDO. Instanța a acceptat să examineze plângerea și a avertizat autoritățile moldovenești despre aceasta. Mai târziu, guvernul a decis să rezolve cazul pe cale amiabilă, a recunoscut vina și a plătit fiecărui frate câte 15 mii de euro (câte 292 mii de lei).

La începutul anilor 2000, Piotr Buzadji administra o întreprindere de stat, care livra gaze lichefiate în sudul Moldovei. Pe numele lui a fost intentat un dosar penal, fiind acuzat că el a cumpărat gaze de la intermediari și nu direct de la producători, ceea ce însemna mult mai scump. El a explicat atunci că nu putea colabora direct cu producătorii, pentru că volumul minim al livrărilor depășea necesitățile de cinci ani ale companiei de stat pe care el o conducea.

De asemenea, în luna martie 2006, s-a constatat că întreprinderea a datorat furnizorilor peste 0,5 milioane de dolari, plus dobândă pentru întârzierea plăților. În consecință, pe numele lui Buzadji au fost intentate 14 cauze penale.

Buzadji a fost plasat în arest preventiv. În luna iulie 2007, el a fost transferat în arest la domiciliu, iar în luna martie 2008, a fost eliberat pe cauțiune. În anul 2011, Buzadji a fost achitat în 13 dosare. Pentru comercializarea ilegală a gazelor lichefiate, el a plătit o amendă de 20 mii de lei. Nici el, nici procurorii nu au contestat decizia instanței.

După aceasta, Buzadji s-a adresat la CEDO. Curtea a decis că drepturile lui Buzadji au fost încălcate și a stabilit să i se plătească aproximativ 8 mii de euro compensareaprejudiciului moral și material. CEDO a mai stabilit că fără o motivare suficientă, lui Buzadji i-a fost prelungit arestul preventiv timp de 10 luni.

Examinând cazul lui Buzadji, CEDO a recomandat Moldovei să justifice necesitatea arestului preventiv prin argumente convingătoare, subliniind că pentru arest sunt insuficiente doar suspectarea săvârșirii infracțiunii.

În luna mai 2014, pensionarul Mihail Dogotari, revoltat că lucrătorii sociali i-au calculat, în opinia sa, incorect pensia, precum și de răspunsul ironic al ministrului muncii și protecției sociale de atunci, Valentina Buliga, a lovit-o pe dna ministru. Incidentul s-a produs la Glodeni, la întâlnirea lui Buliga cu localnicii. În plângerea depusă la poliție, Buliga a scris că bătrânul a lovit-o peste față.

Dogotari a fost acuzat de huliganism și i s-a intentat un dosar penal. La cererea procurorilor, instanța i-a stabilit o expertiză psihiatrică, după care pensionarul a fost dus la spitatul de psihiatrie, unde a fost ținut timp de o săptămână.

Pensionarul a fost eliberat din spital doar după ce au intervenit avocații. În luna februarie 2015, Dogotari s-a adresat la CEDO. În anul 2018, Curtea Europeană a obligat Moldova să-i plătească pensionarului 7680 de euro (aproximativ 150 mii de lei) compensare pentru plasarea forțată în clinica de psihiatrie.

În anul 2002, polițiștii au reținut și maltratat 10 persoane, suspectate de pregătirea provocărilor la alegerile care urmau să aibă loc. Ei s-au plâns de maltratare la Procuratura Generală. Acolo a fost intentat un dosar pe numele polițiștilor care, la rândul lor, s-au plâns de cele întâmplate vicepreședintelui Parlamentului, Vadim Mișin. Acesta a expediat o scrisoare la procuratură, anexând un bilet în care a rugat ca acest caz să fie soluționat conform legii. La fel, el a menționat că polițiștii activează în una dintre cele mai bune subdiviziuni ale MAI, iar munca lor „este blocată de eforturile colaboratorilor procuraturii".

Purtătorul de cuvânt al Procuraturii Generale, Iacob Guja, a transmis această scrisoare ziarului „Jurnal de Chișinău", care a publicat articolul „Vadim Mișin intimidează procurorii". După aceasta, procurorul care a fost bănuit de faptul că ar fi transmis scrisoarea purtătorului de cuvânt a fost concediat. Atunci, Guja a luat vina asupra sa, iar după aceasta, a fost concediat, pentru că a divulgat informații confidențiale fără a se consulta cu șefii".

Guja a contestat concedierea în instanță, insistând asupra faptului că informația nu era secretă. Însă instanțele de toate nivelurile au soluționat cazul în defavoarea sa. Atunci el s-a adresat la CEDO. În anul 2008, Curtea Europeană a decis că în unele cazuri, dezvăluirea informației interne nu este o încălcare a legii și a declarat Moldova vinovată de încălcarea dreptului la libera exprimare. Moldova a fost obligată să plătească 18,4 mii de euro compensarea daunelor morale și materiale.

Iacob Guja a fost restabilit în funcție, însă în ziua următoare, procurorul general i-a propus să se concedieze din proprie inițiativă, subliniind că „are suficiente pârghii pentru a-l impune". Guja a refuzat. Lui nu i s-a dat o cheie magnetică fără de care nu avea acces în clădire. În fiecare dimineață, el stătea la ușă, așteptând pe cineva dintre colegi, ca să ajungă la locul de muncă. La fel, el a fost lipsit și de birou. Peste câteva săptămâni, el a fost concediat, explicându-i-se că procurorul general, care l-a angajat în anul 2003, a demisionat.

Guja a mai trecut o dată prin toate instanțele din țară și s-a adresat repetat la CEDO. Curtea a luat în considerație faptul că în dosar au apărut noi circumstanțe și a emis o nouă decizie în acest caz. CEDO a declarat cazul lui Guja „continuare a măsurilor represive" și a stabilit să i se plătească 10 mii de euro compensarea prejudiciului material și moral.