În pofida criticilor, PSRM și Partidul „ȘOR” au aprobat proiectele de legi privind activitatea farmaceutică

Primii ani de independență ai Republicii Moldova s-au desfășurat pe fundalul destrămării URSS, al conflictului armat din Transnistria și al unor reforme economice și politice dificile, care au generat instabilitate și incertitudine. Acest context a declanșat primul val de emigrație în masă.

Conflictul armat din regiunea transnistreană a accentuat exodul, iar această primă migrație a avut în principal un caracter etnic, deși factorii economici au căpătat rapid importanță. Plecările din această perioadă erau adesea definitive. Fluxul era constituit în special din persoane care aparțineau minorităților etnice, care au profitat de noile oportunități pentru repatriere sau pentru a se stabili în țările de origine.

Cel mai vizibil a fost exodul comunității evreiești: conform datelor oficiale prezentate de Biroul Național de Statistică, între 1990 și 1996, aproximativ 40 de mii de persoane s-au repatriat în Israel, dintre care 3.441 numai în anul 1992. Sursele internaționale estimează un număr mai mare – 4.305.

Alte destinații importante în așa-numita „străinătate îndepărtată” (unde au plecat până la 97% dintre emigranți în acea perioadă) a fost Germania (29,9%) și Statele Unite ale Americii (25,4%). Fluxuri semnificative s-au îndreptat și spre Rusia și Ucraina.

Doctorul în sociologie și expert în managementul migrației, Aleksandr Macuhin, a menționat că, începând cu anul 1987, evreilor etnici din URSS li s-a permis să se repatrieze în Israel.

Deși acest val migraționist a avut particularitățile sale, fiind determinat în special de factori etnici și de oportunități de repatriere, el a jucat un rol important. Nu doar că a dus la plecarea unei părți semnificative a populației, ci a și creat primele canale de migrație și primele comunități diasporale în străinătate. S-au stabilit contacte, s-a acumulat experiență în traversarea frontierelor, în legalizare și în găsirea unor oportunități în țări precum Israel, Germania, SUA și Rusia. Aceste rețele inițiale și cunoștințe acumulate au facilitat probabil valurile de emigrare care au urmat, determinate mai ales de motive economice, și au redus barierele și riscurile pentru cei care, ulterior, au fost nevoiți să-și caute de lucru în afara țării. Prin urmare, primul val nu a fost doar un episod izolat, ci a deschis, practic, drumul către emigrarea economică în masă ce avea să urmeze.

Până la mijlocul anilor ’90, Moldova a fost cuprinsă de o criză social-economică profundă. Scăderea nivelului de trai, închiderea întreprinderilor industriale, lipsa locurilor de muncă în economia națională și inflația ridicată au creat condiții insuportabile pentru mulți cetățeni. Până la sfârșitul anilor ’90, Moldova era deja considerată cea mai săracă țară din regiune.

În aceste condiții, caracterul migrației s-a schimbat radical. Factorul etnic a trecut pe plan secund, cedând locul migrației economice și de muncă în masă. Țara a început să fie părăsită de „cei mai activi și capabili de muncă cetățeni”, pentru care plecarea a devenit un fel de „strategie investițională” în lupta cu sărăcia extremă. Această perioadă se caracterizează prin creșterea migrației neregulate, în special spre țările din sudul Europei: Italia, Grecia, Spania, Portugalia. Dimensiunile exacte ale acestui val sunt greu de estimat din cauza caracterului său ilegal, dar cu siguranță a fost masiv. Rusia a rămas o destinație importantă, însă accentul s-a mutat spre Vest.

Vorbind despre acea perioadă, Macuhin a menționat că în a doua jumătate a anilor ’90 oamenii plecau peste hotare nu doar pentru a munci, ci au început treptat să se integreze: „Atunci mulți au înțeles că și-ar dori să se integreze într-o altă țară, nu doar să lucreze. Aș spune că acest lucru s-a întâmplat în jurul anilor 1998–1999”.

Anume în această perioadă a început „exodul” celei mai active părți a populației Moldovei. Dacă primul val a afectat în principal anumite grupuri etnice, al doilea a cuprins largi categorii ale populației apte de muncă. Aceasta a fost o migrație nu atât în căutarea unor oportunități mai bune, cât din cauza lipsei oricăror perspective și șanse acasă. Pierderea acestui nucleu demografic – tineri, activi, apți de muncă – a pus bazele unor probleme de durată: îmbătrânirea populației și epuizarea forței de muncă, care se resimt acut în Moldova și astăzi. Această etapă a înrădăcinat ideea emigrației în conștiința colectivă nu ca pe o opțiune, ci ca pe o necesitate pentru supraviețuirea economică, creând un precedent periculos pentru viitorul țării.

La începutul secolului XXI, dificultățile economice din Moldova s-au menținut, continuând să fie principalul factor care i-a determinat pe oameni să plece din țară. Cu toate acestea, procesele migraționale au devenit mai diverse. Statul a întreprins eforturi pentru a gestiona migrația, iar migranții înșiși au acumulat experiență și cunoștințe.

Această perioadă este în continuare caracterizată prin migrație de muncă, însă destinațiile au devenit mai variate. Rusia, în pofida unei anumite scăderi a fluxului de migranți din Moldova după înăsprirea regulilor de înregistrare, a rămas direcția dominantă (peste 190 de mii de migranți din Moldova până în anul 2010). A doua ca importanță a devenit Italia, unde până în anul 2010 au migrat peste 58 de mii de moldoveni. De asemenea, au devenit populare Turcia, Israel, Ucraina, Portugalia, Germania. Amnistiile migraționale organizate în țările din sudul Europei la începutul anilor 2000 au permis multor migranți să-și legalizeze statutul.

Un factor important a devenit obținerea în masă a cetățeniei române de către moldoveni (peste 200 de mii până în anul 2010). Aceasta le-a deschis accesul pe piața muncii din Uniunea Europeană, deoarece România a aderat la UE în anul 2007. Acest fenomen, de fapt, a devenit un acces de probă la libertatea de circulație în UE cu mult înainte de pașii oficiali ai Moldovei în această direcție. El a demonstrat clar disponibilitatea ridicată a moldovenilor de a utiliza oportunitățile de migrație de muncă în țările UE în prezența unor căi legale și a confirmat previziunile despre un posibil val de emigrație după aderarea deplină a Moldovei la UE.

„Totul s-a schimbat radical odată cu adoptarea proiectului de lege propus, dacă-mi amintesc corect, de fostul președinte al României, Traian Băsescu, privind liberalizarea obținerii (redobândirea) cetățeniei române. Când România a devenit membră a Uniunii Europene și în Moldova deja exista un anumit număr de persoane cu cetățenie română, au început să apară și oameni care au obținut cetățenie italiană prin naturalizare”, a menționat sociologul.

Potrivit lui, faptul că moldovenii au început să obțină cetățenia altor țări a complicat semnificativ monitorizarea fluxurilor migraționale, deoarece o persoană putea intra într-o țară cu un pașaport și ieși cu documentul altei țări.

El a menționat, de asemenea, că în anii 2010–2012 s-au epuizat practic toate formele posibile de repatriere etnică, întrucât toți reprezentanții minorităților etnice care doreau acest lucru deja s-au repatriat, iar cei care au rămas au ajuns la o vârstă înaintată și nu mai tind să plece. „Rudele îi ajută adesea să adune toate documentele necesare. Uneori chiar pleacă acolo după pașapoarte, dar se întorc în Moldova: pentru că au crescut aici, acolo le este greu, e dificil să se adapteze, să învețe limba”, a mai explicat expertul.

Mai departe, potrivit lui, a început emigrarea social-economică, dar nu doar atât: a avut loc și migrarea din motive familiale, când cetățeni ai Republicii Moldova care deja se naturalizaseră sau erau aproape de naturalizare într-o altă țară au început să-și aducă copiii.

În această perioadă a fost observată și o feminizare semnificativă a fluxului, în special spre Italia. Migranții proveneau adesea din mediul rural, deși mai târziu ponderea celor din orașe a început să crească. Nivelul de educație varia: în medie era mai scăzut decât al populației rămase, dar printre migranții stabili și cei care plecau spre Occident, proporția persoanelor cu studii superioare era mai mare.

Semnarea Acordului de Asociere cu UE și introducerea regimului fără vize în anul 2014 a devenit o etapă importantă. Statistica oficială a traversărilor de frontieră arată că în 2022 din Moldova au plecat 241.448 de persoane — aproape dublu față de 2014. Din 2014 până în 2024, conform recensământului populației din 2024, populația rezidentă a țării s-a redus cu aproape 400 de mii de persoane.

Factorii principali care stimulează migrația rămân în continuare cei economici și diferența de nivel de trai. Țările UE rămân principalele destinații, în special Italia, Franța, Germania. În același timp, ponderea migrației spre Rusia s-a redus semnificativ după anul 2014 (de la aproximativ 600 de mii la mai puțin de 80 de mii de persoane în anul 2022).

Această perioadă este marcată de mai multe șocuri externe. Pandemia COVID-19 (2020–2021) a dus la o revenire temporară în masă a migranților acasă (aproximativ 316 mii între ianuarie și septembrie 2020), din cauza închiderii granițelor și a pierderii locurilor de muncă în străinătate. Totuși, majoritatea celor reveniți au plecat din nou imediat ce restricțiile au fost ridicate. Atacul Rusiei asupra Ucrainei în 2022 a provocat un aflux de refugiați ucraineni în Moldova, precum și întoarcerea migranților moldoveni din Rusia și Ucraina, însă numărul exact este dificil de stabilit.

Cea mai evidentă și alarmantă consecință a valurilor de migrație din Moldova a devenit reducerea catastrofală a numărului populației. În decurs de trei decenii de independență, Moldova a pierdut aproximativ 40% din populație: în 1991 aceasta număra 4,36 milioane de persoane, iar la începutul anului 2024 (fără a lua în calcul regiunea transnistreană) s-a redus la 2,4 milioane. Anual, țara este părăsită în medie de 35-40 de mii de persoane. Moldova are unul dintre cele mai ridicate niveluri de emigrare și de ritmuri de depopulare din lume.

Această scădere demografică este accentuată de o serie de factori interdependenți, care împreună creează un fel de „furtună perfectă”.

Astfel, criza demografică din Moldova nu este doar o consecință a emigrației, ci rezultatul efectului cumulativ al mai multor tendințe negative, unde emigrarea acționează ca un catalizator puternic. Exodul tinerilor reduce natalitatea și accelerează îmbătrânirea populației, ceea ce, la rândul său, agravează problemele economice și poate stimula o emigrare și mai mare. Populația îmbătrânită creează o presiune tot mai mare asupra sistemului de asigurări sociale (pensii, sănătate), în timp ce baza de contribuabili apți de muncă se reduce, micșorând încasările fiscale necesare finanțării acestuia.

Consecințele economice ale migrației sunt ambivalente. Pe de o parte, transferurile bănești de la migranți reprezintă o sursă vitală de venit pentru Republica Moldova. Volumul anual al acestor transferuri este de 1,9–2 miliarde de dolari sau 12–16% din PIB-ul Moldovei. Aceste sume susțin nivelul de consum, reduc semnificativ nivelul sărăciei, în special în zonele rurale, și ajută multe gospodării să supraviețuiască.

În același timp, problema „exodului creierelor” este resimțită acut. Moldova este părăsită nu doar de muncitori necalificați, ci și de un număr semnificativ de persoane educate și specialiști calificați, în special dintre cei care pleacă spre Occident sau cu intenția de a se stabili definitiv. Pleacă „cei mai educați și mai experimentați profesioniști”. Acest lucru afectează negativ dezvoltarea sectoarelor care necesită înaltă calificare și calitatea serviciilor publice, în special în sănătate (lipsa medicilor) și în educație/știință.

Experiența țărilor Europei Centrale și de Est (ECE), care au aderat la Uniunea Europeană înaintea Moldovei, oferă un material valoros pentru înțelegerea potențialelor consecințe migraționale ale integrării europene.

O tendință comună pentru majoritatea noilor state membre ale UE din ECE a fost valul de emigrare după aderarea la Uniunea Europeană și obținerea de către cetățeni a dreptului la liberă circulație și muncă pe întreg teritoriul UE. Motivul principal a fost avantajul economic – accesul la salarii mai mari și la oportunități mai largi pe piețele muncii din Europa de Vest.

Este important de menționat că aderarea la UE, de regulă, nu a creat un val de migrație de la zero, ci mai degrabă a accelerat și a facilitat tendințele migraționale deja existente, determinate de discrepanțele economice apărute după destrămarea blocului socialist. Eliminarea barierelor juridice a eliberat cererea amânată pentru migrație. Dimensiunea exodului a fost adesea corelată cu profunzimea problemelor economice și cu dimensiunea diasporei deja existente înainte de aderarea la UE (de exemplu, în Polonia și România).

Toate cele trei țări baltice s-au confruntat cu o emigrare semnificativă după aderarea la UE în 2004. Lituania, potrivit unor estimări, a pierdut după obținerea independenței și aderarea la UE aproximativ un milion de locuitori (la o populație de 3,7 milioane în 1991). În primii 15 ani de apartenență, pierderea netă a populației a fost de peste 428 de mii în Lituania și peste 225 de mii în Letonia. Principalele motive au fost economice: căutarea unui loc de muncă și studii în străinătate, iar destinațiile principale – Regatul Unit, Irlanda, Germania și țările scandinave.

În acest context, Alexandr Macuhin a menționat că în UE se conștientizează riscurile migrației în masă pentru noii membri, motiv pentru care există măsuri restrictive: cetățenii noilor state UE obțin acces deplin la piața muncii europene abia după câțiva ani.

Totuși, în ultimii ani în UE s-au conturat tendințe de stabilizare și chiar de schimbare a balanței migraționale. Estonia, din 2015, prezintă un sold migrațional pozitiv, dar parțial datorită revenirii propriilor cetățeni. Lituania, de asemenea, a înregistrat recent migrație pozitivă, deși aceasta este în mare măsură legată de afluxul de imigranți din țări terțe (Belarus, Ucraina). În Letonia, exodul a încetinit, dar problemele demografice rămân acute.

Experiența țărilor baltice arată că, deși valul inițial de emigrare poate fi foarte puternic, el nu este neapărat ireversibil. Dezvoltarea economică, apropierea de nivelul de trai din UE, politicile de încurajare a revenirii și atractivitatea pentru imigranți din alte țări pot, în timp, să schimbe situația. Acest lucru oferă speranță și pentru Moldova: dacă țara va reuși să obțină progrese economice semnificative după aderarea la UE, tendințele migraționale negative s-ar putea atenua în timp.

Polonia a trecut prin unul dintre cele mai mari valuri de emigrare după aderarea la UE în 2004: peste 2 milioane de persoane au părăsit țara. Vârful a fost atins în 2007, când aproximativ 2,3 milioane de polonezi se aflau în străinătate. A fost în principal migrație de muncă (80% dintre migranți munceau în străinătate), motivată de diferențele semnificative de salarizare.

Croația a aderat la UE în 2013 și a înregistrat deja o creștere semnificativă a emigrației imediat după aderare. Exodul a atins apogeul în jurul anului 2017. Emigrația netă a fost substanțială în primii ani de apartenență. Între 2013 și 2016, din Croația au plecat în alte țări ale UE aproximativ 230 de mii de persoane.

Factorii determinanți au fost nemulțumirea față de situația din țară și oportunitățile din străinătate. Destinațiile principale au fost Germania și Austria. Emigrarea a contribuit la reducerea populației din Croația și la îmbătrânirea acesteia. Consecințele economice și sociale au fost similare cu cele din alte țări din Europa Centrală și de Est. În ultimii ani, au apărut semne ale unei posibile tranziții către un sold migrațional pozitiv, asociat cu liberalizarea pieței muncii din Croația pentru imigranții din țări terțe.

Procesul de integrare europeană a Moldovei s-a accelerat considerabil după invazia Rusiei în Ucraina. Obținerea statutului de candidat în iunie 2022 și deschiderea oficială a negocierilor de aderare în iunie 2024 au devenit etape-cheie. Există o legătură strânsă între ritmul reformelor, perspectivele de aderare și fluxurile migraționale. Succesul și viteza transformărilor interne influențează direct nu doar fezabilitatea obiectivului 2030, ci și amploarea potențială a emigrației. Problemele care frânează reformele (corupția, guvernarea slabă, lipsa oportunităților economice) sunt, totodată, factori care împing oamenii să plece din țară.

Aderarea Moldovei la UE va duce, cel mai probabil, la un nou val de emigrare. Se estimează că principalul motor va rămâne factorul economic: diferența semnificativă între Moldova și țările UE în ceea ce privește veniturile și oportunitățile. Dacă Moldova va adera la UE fără a rezolva problemele fundamentale, factorii atractivi ai Uniunii (salarii mari, condiții de viață mai bune, statul de drept) vor fi incomparabil mai puternici decât cei care ar putea reține oamenii în țară, ceea ce va duce aproape sigur la un exod masiv. Totuși, există motive să credem că nu va exista un val brusc.

Potrivit lui Macuhin, răspândirea pe scară largă a cetățeniei române printre cetățenii Moldovei nu doar că a fost un factor care, la un moment dat, a dus la exodul oamenilor din țară, dar pe viitor ar putea deveni motivul pentru care, după aderarea la UE, un nou val să nu aibă loc.

De aceea, sociologul consideră că cetățenii Republicii Moldova nu au motive speciale să plece din țară după aderarea la Uniunea Europeană. „De ce nu au plecat acum, dacă au deja pașaport românesc, polonez, maghiar sau german? Există o categorie de persoane care, din motive ideologice sau personale, nu vor să obțină cetățenia română. Dar mă îndoiesc că după aderarea la UE va avea loc un exod mare, pentru că asta nu se încadrează în logica obișnuită. E greu de imaginat că există mulți oameni care vor să plece, care au deja un pașaport UE, dar care, din principiu, așteaptă aderarea Moldovei la UE. Admit că există o parte din oameni cu o astfel de motivație, dar statistic nu este un grup prea numeros”, consideră expertul.

Istoria Republicii Moldova, începând cu anul 1991, este strâns legată de emigrație. Determinată de consecințele destrămării URSS, de dificultățile economice ale perioadei de tranziție și de menținerea diferențelor de trai față de țările mai dezvoltate, emigrația a devenit un fenomen de masă care a afectat toate păturile societății. Consecințele acestui proces sunt profunde și dureroase: reducerea catastrofală și îmbătrânirea populației, „exodul creierelor”, deformarea pieței muncii, costurile sociale generate de destrămarea familiilor. Și chiar dacă remitențele migranților joacă un rol important în susținerea economiei și a nivelului de trai, acestea nu pot compensa pierderile pe termen lung cauzate de pierderea capitalului uman.

Experiența țărilor din Europa Centrală și de Est arată că aderarea la UE și obținerea libertății de circulație duc adesea la un val brusc de emigrație, în special în condițiile unor disproporții economice semnificative. Dar în timp, în cazul unei dezvoltări interne de succes, fluxurile migraționale se pot stabiliza sau chiar inversa.

Macuhin consideră că Republica Moldova are o șansă să atenueze depopularea, însă nu este vorba despre creșterea natalității. Sociologul este convins că încercările autorităților de a forța natalitatea nu funcționează, cu atât mai puțin reducerea accesului la educație pentru femei, iar interzicerea avorturilor duce doar la creșterea mortalității materne și infantile. „Nu există nicio țară în care natalitatea să fi „explodat” de la 1,7 la 2,1 doar pentru că s-a umblat la niște reglaje. De obicei, creșterea este asociată cu migrarea tinerilor”, a explicat expertul.

El propune concentrarea pe atragerea străinilor în Moldova.

Potrivit lui, nu ar trebui să ne temem că în Moldova vor veni cetățeni săraci din alte state ca să trăiască din ajutoare de șomaj, pentru că, din acest punct de vedere, Moldova nu este deloc atractivă: ajutorul de șomaj este în prezent de 600 de lei pe lună.

Totuși, astăzi Moldova se află la o răscruce critică. Perspectiva aderării la UE până în 2030 deschide oportunități istorice pentru modernizare și creșterea bunăstării, dar în același timp implică riscuri demografice. Succesul proiectului european pentru Moldova va depinde nu doar de depășirea formală a pragului de aderare la UE, ci și de capacitatea țării de a face față provocării migrației.

În cele din urmă, viitorul european al Moldovei depinde de faptul dacă țara va reuși să construiască o societate și o economie în care cetățenii săi, în ciuda ușii deschise către Europa, vor dori să rămână acasă, să muncească și să se dezvolte în propria țară. Aceasta necesită nu doar voință politică și eforturi din partea Moldovei, ci și o abordare strategică și vizionară din partea Uniunii Europene, astfel încât integrarea să ducă la prosperitate durabilă pentru moldoveni în propria lor țară, și nu doar să le faciliteze plecarea peste hotare.