Marea Britanie a semnat cu Suedia și Finlanda o declarație de apărare reciprocă, inclusiv militară

Până nu demult, discuțiile despre unirea Republicii Moldova cu România erau mai degrabă apanajul unor mici partide unioniste, al activiștilor civici și al istoricilor. În 2026, însă, situația s-a schimbat: subiectul unirii a intrat pe agenda politică mare.

Poziții similare au exprimat public și alți reprezentanți ai puterii, printre care ministrul Afacerilor Externe Mihai Popșoi, fostul ministru al Economiei, vicepremierul Eugen Osmochescu și deputatul PAS Lilian Carp. Despre o posibilă unire au vorbit, de asemenea, pe parcursul anului, președintele României, Nicușor Dan, și comisara europeană Marta Kos.

Și noul premier Vasile Tofan a fost întrebat cum ar vota la un eventual referendum privind unirea, în timpul primei sale vizite externe, în România. Tofan a răspuns evaziv, afirmând că ar vota „foarte constructiv”. Totodată, el a îndemnat ca unirea să nu fie redusă la un „plan B”, precizând că subiectul este prea important și simbolic pentru o asemenea abordare, iar „planul A” oficial al Republicii Moldova rămâne aderarea la Uniunea Europeană.

Faptul că această discuție a ajuns în prim-plan nu înseamnă însă că autoritățile de la Chișinău, București sau Bruxelles au început să pregătească unirea. Este clar, totuși, că subiectul nu mai este unul marginal. Iar acest lucru ridică o întrebare mai largă: de ce, după 35 de ani de independență, o parte a clasei politice consideră renunțarea la aceasta drept un posibil scenariu de rezervă?

Fostul ambasador al Republicii Moldova în Rusia, istoricul Anatol Țăranu, consideră că explicația ține de interesul tot mai mare al societății față de acest subiect. Potrivit lui, „politicienii reacționează la cererea oamenilor”, iar creșterea sprijinului pentru unire este legată de faptul că tot mai mulți cetățeni se îndreaptă spre ceea ce el numește „adevărul istoric”.

În opinia sa, unirea Moldovei și României poate fi comparată cu unirea Germaniei de Est și a Germaniei de Vest în 1990: „Suntem două țări despărțite geopolitic”.

Istoricul și analistul politic Alexei Tulbure, dimpotrivă, consideră că ideea „naționalismului și-a pierdut actualitatea”.

De asemenea, Alexei Tulbure a adăugat că identitatea nu poate fi impusă și cu atât mai mult acest lucru nu poate fi justificat prin „argumente științifice”. „Sub steagul adevărului științific au fost comise crime monstruoase împotriva umanității. Știința nu are ce căuta în această chestiune. Este alegerea personală a fiecăruia. Încercarea de a impune identitatea este violență și o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului”, a menționat expertul.

Tulbure nu îi consideră pe moldoveni o națiune inventată.

Astfel, disputa actuală nu este doar despre origine și identitate. În spatele ei se află evaluarea statului moldovenesc însuși: a reușit acesta, în 35 de ani, să creeze o alternativă economică, socială și politică suficient de convingătoare unirii cu România.

Revenirea unirii în prim-planul politicii se bazează și pe o schimbare vizibilă a opiniei publice. Datele sondajelor arată însă și limitele acestei tendințe: în Republica Moldova nu există, deocamdată, o majoritate stabilă în favoarea unirii.

Potrivit Barometrului Opiniei Publice, în noiembrie 2015, la întrebarea „Dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum privind unirea Republicii Moldova cu România, ați vota pentru sau împotrivă?”, doar 20,6% dintre respondenți au răspuns „pentru”, iar 52,7% – „împotrivă”. În octombrie 2016, susținerea pentru unire a scăzut la 15,6%. O creștere vizibilă a fost înregistrată în anii 2020–2021, când ideea unirii era susținută de 41,4% și, respectiv, 35% dintre cei chestionați.

În 2026, diferite cercetări au arătat o susținere pentru unire de aproximativ 40%: sondajul ATES din martie – 44%, iData din mai – 41% și ATES din iunie – 38,5%. Ultima măsurare a arătat, de asemenea, că 48,1% dintre cei chestionați se pronunță împotriva unirii, în timp ce aderarea la UE este susținută de 59%.

Aceste cifre nu pot fi comparate mecanic într-un singur clasament, deoarece cercetările pot avea eșantioane, metode de sondare și formulări diferite ale întrebărilor. Tendința generală este însă evidentă. În zece ani, susținerea pentru unire a crescut de la aproximativ unul din cinci sau șase respondenți la circa patru din zece cetățeni. Creșterea nu a fost însă una constantă, iar integrarea europeană rămâne, în continuare, opțiunea preferată de o parte mai mare a societății.

Unul dintre exemplele recente este ajutorul umanitar cu apă potabilă, care, în martie 2026, a fost trimis de la Iași la Bălți pe fondul problemelor cu alimentarea cu apă din cauza poluării Nistrului. Opinia publică este influențată și de declarațiile politicienilor.

Efectul invers, potrivit ei, îl provoacă declarațiile lipsite de respect ale politicienilor români despre Moldova.

Alexei Tulbure consideră că actualul val de creștere a ideilor unioniste este legat de declarația președintei Maia Sandu că va vota „pentru” la un ipotetic referendum „privind unirea Moldovei cu România”.

Veronica Ateș nu se așteaptă ca, în următorii cinci-zece ani, susținerea unirii să depășească în mod sigur 50%.

Din același motiv, sociologul consideră că un referendum privind unirea cu România nu are, în viitorul apropiat, șanse de succes. Ea amintește că până și referendumul constituțional privind integrarea europeană, care este susținută de considerabil mai mulți cetățeni, s-a încheiat cu un avantaj minim al susținătorilor.

Un rezultat aparte îl oferă sondajul diasporei moldovenești. Potrivit datelor ATES, 60,8% dintre cetățenii Moldovei care locuiesc în străinătate sunt gata să susțină unirea, iar 24,3% se pronunță împotrivă. Eșantionul pentru această parte a cercetării, potrivit lui Ateș, a fost format de companie ținând cont de distribuirea secțiilor de votare din străinătate.

Principalul avantaj așteptat al unirii, atât de locuitorii țării, cât și de diasporă, este văzut nu în restabilirea dreptății istorice, ci în creșterea bunăstării. Pensii și salarii mai mari așteaptă 40,5% dintre cei chestionați în interiorul Moldovei și 45% dintre reprezentanții diasporei. Printre alte avantaje sunt menționate accesul la piața muncii din România și UE, dispariția vămii de pe Prut și dezvoltarea economiei.

Principala temere a ambelor grupuri este pierderea suveranității și independenței. Aceasta a fost menționată de aproximativ o treime dintre cei chestionați. Pe locul al doilea se află riscul conflictelor interetnice: în rândul diasporei, acesta a fost menționat de 30,5%, iar în interiorul țării – de 24%. Locuitorii Moldovei sunt mai îngrijorați decât diaspora de posibila rupere a legăturilor economice cu Rusia și CSI. Aproximativ o cincime dintre respondenți se tem de o reacție armată a Rusiei și de atitudinea arogantă a funcționarilor români.

În cele din urmă, participanții la sondaj consideră că principalul obstacol în calea unirii este lipsa susținerii din partea populației Republicii Moldova. Această variantă a fost indicată de 37,6% dintre respondenții din țară și de 35,7% dintre cei din diasporă. Printre celelalte obstacole menționate se numără conflictul transnistrean nesoluționat și poziția Rusiei.

Aici apare însă o distincție importantă. O susținere de aproximativ 40–44% nu mai poate fi considerată marginală. Totuși, aceasta nu reprezintă încă o majoritate, un mandat constituțional sau dovada că societatea este pregătită să accepte toate consecințele unei eventuale uniri.

Pentru ca unirea să devină nu doar un „plan B” la nivel de discurs, ci un proiect politic real, este nevoie de voință politică de ambele părți ale Prutului. În prezent, aceasta nu există nici la Chișinău, nici la București.

Maia Sandu a declarat că ar susține unirea în cadrul unui eventual referendum, însă partidul PAS, pe care l-a fondat, a participat la alegeri cu un alt obiectiv – aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Pentru acest obiectiv a primit mandatul alegătorilor. În România, președintele Nicușor Dan și autoritățile de la București susțin Republica Moldova și recunosc dreptul cetățenilor săi de a opta pentru unire, însă nici pentru acestea unirea nu reprezintă un obiectiv politic asumat.

„Nu aș spune că există, în sensul strict al cuvântului, o voință politică formată pentru unire. Din păcate, acest ideal național a fost profanat de foarte mulți politicieni și de acțiunile serviciilor speciale ruse”, spune analistul politic Mihai Isac.

El propune să fie diferențiate trei niveluri: simpatia identitară față de unire, aspirația spre apropierea celor două state și decizia politică de a începe procesul propriu-zis. Primele două niveluri există, al treilea deocamdată nu a fost atins.

Cu alte cuvinte, lipsa criticilor față de unire din partea autorităților încă nu trebuie considerată drept intenția de a o realiza.

Un alt paradox este că sporirea susținerii pentru unire nu s-a reflectat și în succesul partidelor care și-au asumat acest obiectiv drept principală miză politică.

În România, AUR – unul dintre partidele aflate în fruntea sondajelor – se pronunță deschis în favoarea unirii. Un discurs unionist promovează și formațiunea mai mică, dar vocală, S.O.S. România, condusă de Diana Șoșoacă. Acest partid a propus, în 2026, un proiect de lege privind unirea României cu Republica Moldova. Ambele formațiuni fac parte din zona conservatoare și eurosceptică a spectrului politic.

Mihai Isac consideră că rolul acestor partide este unul dublu.

За 35 лет независимости в Молдове появилось немало партий, открыто выступавших за объединение с Румынией, но большинству из них так и не удалось закрепиться в большой политике. Одним из немногих исключений стала Либеральная партия, которая несколько раз входила в состав правящих парламентских коалиций, но впоследствии растеряла поддержку. Сегодня рейтинги ЛП, Партии национального единства (PUN), Национал-либеральной партии (НЛП) и других открыто унионистских сил держатся примерно на уровне 1%.

Контраст показателен: около 40% граждан готовы поддержать унирю, тогда как партии, сделавшие ее своей главной политической программой, остаются электоральными аутсайдерами. Это не означает, что результаты опросов ошибочны. Поддержка унири на гипотетическом референдуме не превращается автоматически в голос за унионистскую партию на парламентских выборах.

Isac amintește că o parte a acestui electorat s-a reorientat către partidele proeuropene, după mai multe dezamăgiri politice. Drept cel mai cunoscut exemplu, el menționează „trădarea lui Iurie Roșca”: în 2005, Partidul Popular Creștin Democrat, condus de acesta și asociat cu unionismul, a susținut realegerea liderului comuniștilor Vladimir Voronin în funcția de președinte.

Potrivit lui, există și o categorie de unioniști pragmatici. Aceștia votează pentru PAS, deoarece consideră că integrarea europeană, apropierea de România, interconexiunile energetice, infrastructura comună și protejarea limbii române oferă un rezultat mai rapid decât un partid construit doar în jurul lozincii privind unirea.

Proiectului îi lipsesc nu doar un mandat politic și o foaie de parcurs, ci și un lider recunoscut de toți. Potrivit lui Isac, un astfel de politician ar trebui, în același timp, să se bucure de încrederea majorității cetățenilor din Republica Moldova, să fie acceptat de România, să inspire încredere minorităților naționale și să beneficieze de sprijinul partenerilor europeni. În prezent, expertul nu vede nicio persoană care să îndeplinească toate cele patru criterii.

În opinia lui Isac, Maia Sandu are cea mai mare capacitate de a legitima discuția despre unire în Republica Moldova. Însă statutul său de președintă a unui stat suveran și prioritatea acordată integrării europene fac puțin probabil ca aceasta să devină lidera unei mișcări politice unioniste. Ea ar putea avea mai degrabă rolul unui catalizator moral sau al unui garant democratic al procesului, fără a fi neapărat lidera politică a acestuia.

Deputatul Vasile Costiuc se poziționează drept unionist și dispune de o tribună parlamentară. În același timp, unele decizii și declarații ale partidului său, consideră Isac, sunt percepute mai degrabă ca proruse decât ca proromânești și unioniste.

În România, rolul de garant instituțional al unui eventual proces de unire ar putea reveni președintelui Nicușor Dan. Nici el însă nu a primit un mandat unionist. Consilierul său Eugen Tomac, care recent a fost la un pas de a ajunge la conducerea Guvernului, promovează consecvent un unionism proeuropean, însă dispune de o bază electorală limitată. Liderul AUR, George Simion, beneficiază de o susținere electorală semnificativ mai mare, însă profilul său suveranist, poziția rezervată față de Rusia și relațiile conflictuale cu autoritățile de la Chișinău îl fac inacceptabil pentru o parte a electoratului proeuropean, a minorităților și a partenerilor externi.

O eventuală unire ar schimba și peisajul politic. Partidele din Republica Moldova ar trebui fie să își caute alegători într-un stat mult mai mare, fie să-și unească forțele cu formațiunile politice din România. Partidele românești, la rândul lor, ar trebui, pentru prima dată, să se adreseze în mod sistematic unui electorat numeros format din rusofoni, găgăuzi, ucraineni și bulgari.

„Nu trebuie să presupunem că limba rusă înseamnă automat euroscepticism sau orientare prorusă”, precizează Isac. Potrivit estimării sale, unirea ar putea consolida simultan două tabere: alegătorii proeuropeni din Moldova ar întări centrul reformist, iar electoratul de protest și ambiguu din punct de vedere geopolitic – suveraniștii români.

Dar toate acestea sunt, deocamdată, modelarea consecințelor unui proces pe care niciuna dintre cele două țări nu l-a început oficial.

Dar chiar și în cazul în care ar exista voință politică, o simplă declarație nu ar fi suficientă pentru realizarea unirii. Un asemenea proces ar presupune încetarea existenței unui stat suveran, modificarea teritoriului altuia și restructurarea completă a sistemelor constituțional, administrativ, juridic și bugetar. Nici Republica Moldova, nici România nu dispun de un mecanism simplu și prestabilit pentru un astfel de proces.

Fostul președinte al Curții Constituționale, Alexandru Tănase, consideră că Constituția Moldovei conține totuși o bază pentru o astfel de decizie. Este vorba despre articolul 142 „Limitele revizuirii”. În acesta se spune că „dispozițiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului, precum și cele referitoare la neutralitatea sa permanentă pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale”.

Ultima parte a formulării stabilește un prag foarte înalt. Nu este suficient să fie obținută majoritatea voturilor celor care s-au prezentat la secțiile de votare: pentru această decizie trebuie să voteze mai mult de jumătate dintre toți cetățenii înscriși în listele electorale.

La alegerile parlamentare din septembrie 2025, în liste erau înscrise 3 080 979 de persoane. La un asemenea număr de alegători, unirea ar fi trebuit să fie susținută de cel puțin 1 540 490 de cetățeni. Pentru comparație: în total, la acele alegeri au participat 1 609 579 de persoane.

De asemenea, un singur referendum nu este suficient. Mai întâi, este necesară pregătirea unui proiect de revizuire a Constituției, care trebuie semnat de cel puțin 34 de deputați, și transmiterea acestuia Curții Constituționale. Apoi vor fi necesare procedurile parlamentare prevăzute de Constituție, consultări publice ample și abia după aceasta – votul cetățenilor.

În România nu există o procedură constituțională separată pentru unirea cu un alt stat. Constituția țării prevede că teritoriul său este inalienabil, iar frontierele sunt stabilite prin lege organică, cu respectarea principiilor dreptului internațional. Dar acest lucru nu înseamnă că Parlamentul poate modifica teritoriul și ordinea constituțională printr-o lege obișnuită.

În primăvara anului 2026, partidul S.O.S. România a înaintat un proiect de lege privind unirea cu Moldova. Documentul este alcătuit din doar patru articole. Acesta propunea împuternicirea Guvernului României să înceapă imediat negocierile cu Chișinăul, iar după adoptarea legii să informeze autoritățile Moldovei, SUA, NATO, ONU și UE.

Proiectul în sine avea, în primul rând, un caracter declarativ de politică internă. Dar avizele organelor consultative românești au arătat de ce o asemenea abordare nu funcționează din punct de vedere juridic. Consiliul Legislativ al României a dat un aviz negativ. Acesta a indicat că Parlamentul nu poate prescrie printr-o lege obișnuită un proces de politică externă de o asemenea amploare. Potrivit Constituției, statul este reprezentat în politica externă de președinte, Guvernul asigură realizarea acesteia, iar Parlamentul își dă acordul final asupra angajamentelor internaționale prin ratificarea tratatelor.

Un aviz negativ a fost pregătit și de Consiliul Economic și Social – organ consultativ al Parlamentului și Guvernului. Acesta a subliniat că unirea nu poate fi impusă prin legea unui singur stat: decizia trebuie să aparțină cetățenilor ambelor țări, după care vor fi necesare măsuri constituționale, legislative și administrative.

„Din punctul de vedere al drepturilor și libertăților fundamentale: proiectul nu conține garanții privind luarea în considerare democratică a opiniei cetățenilor vizați, precum și măsuri explicite pentru protejarea drepturilor minorităților și grupurilor vulnerabile de pe teritoriul statului vecin. În lipsa unui sistem de garanții și a unei perioade de tranziție, adoptarea unei norme declarative poate amplifica tensiunile sociale și poate influența indirect exercitarea efectivă a drepturilor”, se arată în aviz.

Consiliul a menționat, de asemenea, că unirea va modifica teritoriul României, regimul cetățeniei, suveranitatea și întreaga ordine constituțională. Prin urmare, va fi necesară o procedură specială de revizuire a Constituției: o majoritate calificată în Parlament și un referendum obligatoriu.

Baza juridică a procesului trebuie să fie un tratat internațional bilateral, ratificat în conformitate cu legislația ambelor țări. Totodată, va fi necesară coordonarea consecințelor pentru apartenența României la UE și NATO, frontierele externe ale Uniunii Europene și arhitectura de securitate. O simplă notificare a Bruxelles-ului, NATO, ONU sau SUA nu este suficientă pentru acest lucru.

În cele din urmă, niciun proiect serios de unire nu va putea ocoli chestiunile privind cetățenia, funcționarea celor două sisteme juridice, proprietatea de stat și privată, datoriile, impozitele, protecția socială, administrația locală și perioada de tranziție. Nici în proiectul de lege al S.O.S. România, nici în alte planuri declarative privind unirea nu existau răspunsuri la acestea.

Din aceste avize rezultă că nu există o cale legală scurtă spre unire. Cea mai fundamentată cale ar necesita exprimarea coordonată a voinței cetățenilor, un tratat bilateral și parcurgerea completă a procedurilor constituționale în ambele țări. Votul sincronizat al parlamentelor poate fi parte a acestui proces, dar nu un înlocuitor al referendumurilor și al garanțiilor constituționale.

Chiar și în cazul acordului majorității cetățenilor ambelor țări, rămâne problema teritoriilor în care unirea aproape că nu este susținută. În primul rând, este vorba despre Găgăuzia.

Constituția Republicii Moldova consfințește statutul special de autonomie al Găgăuziei. Competențele acesteia sunt reglementate mai detaliat prin Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei, pentru modificarea căreia sunt necesare voturile a trei cincimi dintre deputații Parlamentului. Legea prevede că, în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă.

O asemenea prevedere nu înseamnă că autonomia și-ar obține automat independența și cu atât mai puțin că aceasta ar fi recunoscută automat la nivel internațional. Ea face însă dificil de imaginat un scenariu în care decizia privind unirea ar fi luată doar de Chișinău și București, fără un acord cu autoritățile de la Comrat.

În 2014, chestiunea privind „statutul amânat” al Găgăuziei a fost supusă unui referendum local, deși o prevedere în acest sens exista deja în legislația națională. Aproximativ 98% dintre participanții la vot au susținut acest drept. În cadrul aceluiași referendum, peste 90% s-au pronunțat pentru aderarea la Uniunea Vamală Rusia–Belarus–Kazahstan și împotriva cursului de integrare europeană. Chișinăul nu a recunoscut referendumul drept legal.

Atitudinile eurosceptice, proruse și antiromânești rămân puternice în autonomie. Mesajele despre „amenințarea unirii” și „jandarmul român” au fost promovate în mod repetat la manifestațiile organizate la Comrat. Multe dintre acestea au avut o participare redusă și au fost organizate de politicieni afiliați lui Ilan Șor, condamnat în Republica Moldova. Cu toate acestea, rezultatele alegerilor prezidențiale și parlamentare, precum și cele ale referendumului constituțional privind integrarea europeană confirmă că Găgăuzia rămâne cea mai eurosceptică regiune a țării.

Teoretic, sunt posibile mai multe scenarii. Găgăuzia ar putea intra în componența statului rezultat în urma unirii, împreună cu restul Republicii Moldova; și-ar putea păstra statutul special de autonomie, dar în cadrul României; sau, în cele din urmă, ar putea încerca să facă uz de dreptul la autodeterminare externă. Pentru niciunul dintre aceste scenarii nu există însă, în prezent, o procedură clară sau un acord politic.

Primul scenariu pare puțin probabil fără garanții suplimentare, având în vedere atitudinile predominante în societatea găgăuză. Legislația românească garantează reprezentarea minorităților naționale în Parlament, însă un mandat de parlamentar ar putea fi insuficient pentru a înlocui instituțiile de autonomie existente.

Un asemenea statut ar necesita negocieri separate între Comrat, Chișinău și București. Pentru România, acesta ar fi un precedent complicat: în prezent, în țară nu există autonomie teritorială construită pe principiul etnic, iar chestiunea autonomiei regiunilor locuite de maghiari rămâne oricum sensibilă din punct de vedere politic.

Cel mai conflictual scenariu ar fi o eventuală încercare a Găgăuziei de a-și proclama independența. În 1990, regiunea s-a declarat deja republică separată. Trimiterea în regiune a voluntarilor și a forțelor de ordine moldovenești, episod rămas în istorie drept „marșul spre Găgăuzia”, a adus țara în pragul unui conflict armat. Un compromis a fost găsit în 1994, când Parlamentul a adoptat legea privind statutul juridic special al Găgăuziei, iar autonomia a fost integrată în cadrul juridic al Republicii Moldova.

Și mai complicată este situația Transnistriei. De jure, regiunea face parte din Republica Moldova, însă, de facto, nu este controlată de Chișinău. Statutul său constituțional nu a fost stabilit definitiv, pe teritoriul regiunii sunt staționați militari ruși și continuă să funcționeze instituții nerecunoscute.

După invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, formatul de negocieri „5+2” practic a încetat să mai funcționeze, iar contactele directe dintre Chișinău și Tiraspol s-au desfășurat, pentru o perioadă îndelungată, în principal online. În 2026, dialogul dintre cele două părți s-a intensificat din nou, însă o soluție politică pentru conflictul transnistrean încă nu există.

În scenariul unirii cu România, Transnistria ar deveni nu o anexă la acord, ci unul dintre principalele sale obstacole. Niciun lider român nu va dori să transfere automat în țara sa un conflict nesoluționat, prezența militară rusă și un teritoriu pe care nu se aplică legislația moldovenească.

În opinia lui Mihai Isac, Transnistria nu poate fi pur și simplu transformată într-un județ românesc înainte de reglementarea politică, demilitarizare și restabilirea supremației legii. Chiar și în cazul ajungerii la un acord, regiunea ar avea nevoie de o perioadă de tranziție separată.

La Tiraspol, în schimb, discuțiile despre unire sunt deja folosite ca argument în favoarea consolidării propriului statut. Liderul regiunii transnistrene nerecunoscute, Vadim Krasnoselski, susține că procesul de integrare dintre Republica Moldova și România, de fapt, are deja loc.

Fostul deputat al Sovietului Suprem de la Tiraspol, analistul politic Anatoli Dirun, consideră că Tiraspolul va percepe unirea Moldovei și României drept o legitimare a propriei independențe. Potrivit versiunii sale, ulterior regiunea va încerca să se alăture Rusiei.

El face referire la referendumul organizat de autoritățile nerecunoscute în 2006. Potrivit datelor acestora, 97,1% dintre participanți au susținut independența cu aderarea ulterioară la Rusia. Acest scrutin nu a fost recunoscut de Moldova și de comunitatea internațională și, în sine, nu creează un mecanism legal de modificare a granițelor.

Dirun consideră, de asemenea, că decizia privind unirea va depinde nu doar de Chișinău și București.

Scenariul aderării Transnistriei la Rusia pare, în sine, puțin probabil – aceasta ar însemna anexarea unei părți a teritoriului recunoscut internațional al Moldovei și, probabil, o nouă criză de securitate regională. Dar acest lucru indică și faptul că Transnistria nu este un teritoriu care poate fi inclus automat în statul unit sau exclus automat din acesta. Fără un acord privind securitatea, trupele ruse, drepturile locuitorilor și statutul juridic al regiunii, unirea va rămâne o construcție teoretică.

Chiar dacă lăsăm în afara discuției Găgăuzia și Transnistria, unirea administrativă a celor două țări va deveni o reformă separată de o amploare enormă.

Organizarea teritorială a Moldovei și României diferă considerabil. În Moldova există raioane, în România – județe mult mai mari. Pentru comparație: suprafața Ilfovului, cel mai mic județ din România, este de 1 583 km², iar a celui mai mare raion al Moldovei, Cahul – de 1 545 km². În medie, județele românești sunt de câteva ori mai mari decât raioanele moldovenești și semnificativ mai populate.

Moldova a inițiat deja propria reformă administrativ-teritorială, iar comasarea autorităților publice locale provoacă rezistență. Includerea imediată a raioanelor moldovenești în sistemul românesc ar face acest proces și mai dureros.

Mihai Isac propune o tranziție în două etape.

Dar nici măcar o asemenea abordare treptată nu răspunde dinainte la întrebarea câte județe noi vor apărea pe teritoriul Moldovei, ce orașe vor deveni centrele lor și ce localități își vor pierde statutul administrativ. Acest lucru va provoca inevitabil o luptă pentru resurse, locuri de muncă și influență politică.

Pentru majoritatea cetățenilor, cea mai tangibilă întrebare nu este harta raioanelor și nici procedura constituțională, ci veniturile și prețurile.

Diferența dintre cele două economii rămâne mare. Salariul mediu brut în România este de aproximativ 1 900 de euro înainte de deducerea impozitelor, iar în Moldova – de aproximativ 810 euro. Salariul mediu din Moldova este aproximativ comparabil cu salariul minim din România – circa 870 de euro, în timp ce salariul minim în Moldova este de aproximativ 320 de euro. PIB-ul Moldovei este estimat la aproximativ 21,89 miliarde de euro, iar cel al României – la 480,83 miliarde de dolari.

Unirea în sine nu va egaliza salariile și pensiile a doua zi. Pentru apropierea nivelului de trai vor fi necesare investiții pe parcursul mai multor ani în infrastructură, productivitatea muncii, serviciile publice și sistemul social. Principala întrebare este cine și în ce condiții va plăti pentru această tranziție.

Expertul economic Veaceslav Ioniță consideră că, dacă Bucureștiul va deveni principalul investitor, atunci tot el, pe termen lung, se va dovedi a fi unul dintre principalii beneficiari.

Nu există o estimare exactă și general acceptată a costului unirii. În 2020, fostul primar al Chișinăului Dorin Chirtoacă presupunea că unirea ar putea costa bugetul românesc 8 miliarde de euro anual. Dar această cifră nu reprezintă un plan financiar complet: costul final va depinde de modelul plăților sociale, ritmul egalizării salariilor, investițiile UE, statutul regiunilor și durata perioadei de tranziție.

Există și riscuri economice. Businessul moldovenesc va trebui să concureze cu companii românești mai mari, deși, în același timp, va obține acces la o piață mai mare. Creșterea veniturilor și modificarea prețurilor reglementate pot accelera inflația. Dezvoltarea regiunilor, probabil, va fi neuniformă: Chișinăul și marile noduri de infrastructură sunt capabile să crească mai repede, în timp ce raioanele îndepărtate pot rămâne și mai mult în urmă.

Ioniță consideră că Chișinăul are șansa de a deveni a doua cea mai mare și mai importantă aglomerație economică a statului rezultat în urma unirii, după București. În opinia sa, unele procese tehnice s-ar putea dovedi mai simple decât se crede în mod obișnuit.

El consideră că apropierea economică dintre Moldova și România poate avea loc mai ușor decât unirea Germaniei de Est și a Germaniei de Vest: „La noi totul poate fi considerabil mai ușor. Nu suntem chiar atât de subdezvoltați”.

Totuși, comparația cu Germania are limite. Ea nu răspunde la întrebările privind Transnistria, Găgăuzia, garanțiile externe de securitate, diferențele dintre sistemele juridice și disponibilitatea societății românești de a finanța convergența timp de decenii. Beneficiile economice sunt posibile, dar ele nu vor apărea automat din simplul fapt al modificării graniței.

Astăzi, unirea nu reprezintă un „plan B” pregătit. Nu există o majoritate suficientă pentru o decizie constituțională, un mandat politic de ambele părți ale Prutului, un lider recunoscut de toate părțile, o procedură juridică agreată, un buget sau răspunsuri clare la întrebările privind Găgăuzia și Transnistria.

În același timp, unirea nu mai poate fi tratată doar ca un subiect marginal al discursului politic. Susținerea pentru aceasta a ajuns la aproximativ patru din zece cetățeni, despre acest scenariu vorbesc oficiali de rang înalt, iar România devine pentru Republica Moldova o sursă tot mai importantă de energie, infrastructură, investiții și securitate.

Revenirea acestui subiect în prim-plan, în al 35-lea an de independență, spune ceva nu doar despre identitatea istorică, ci și despre bilanțul statalității Republicii Moldova. În acești ani, țara și-a construit propriile instituții, a păstrat competiția politică și a obținut o perspectivă reală de aderare la Uniunea Europeană. În același timp, nu a reușit să soluționeze conflictul transnistrean, să depășească profundele clivaje regionale și identitare, să ducă la bun sfârșit reforma justiției și să convingă o parte semnificativă a cetățenilor că un stat independent este capabil să le asigure bunăstarea și securitatea.

De aceea, principala întrebare la 35 de ani de la proclamarea independenței nu este dacă Republica Moldova va dispărea mâine. Mult mai important este dacă clasa politică va reuși să transforme independența într-un proiect funcțional, pe care majoritatea cetățenilor să îl aleagă nu din obișnuință și nici din teama față de alternative. Dacă va reuși, unirea va rămâne pentru mulți o chestiune de identitate sau o posibilitate îndepărtată. Dacă nu, „planul B” va fi invocat tot mai des – chiar dacă, deocamdată, nimeni nu știe cum ar putea fi pus în practică.