„Sunt diferiți, dar și ei sunt Moldova”. Raportorul special al ONU, despre Găgăuzia, ostilitate pe rețelele sociale și despre limbi. Interviu NM

Ar trebui oare să intervină autoritățile Moldovei în conflictele interetnice similare cu cel care a avut loc la Otaci? Sunt oare afectați elevii din Găgăuzia din cauza că studiază 3-4 limbi concomitent? De ce „discriminarea pozitivă” nu există ca un concept? Despre toate acestea, dar și despre modul în care rețelele sociale contribuie la creșterea numărului de infracțiuni pe fondul ostilității în toată lumea și de ce reprezentanții minorităților sunt cei care suferă cel mai mult din această cauză – aflați din interviul NM cu Fernand de Varennes, Raportor special al ONU privind problemele minorităților.

„Pentru a cheltui banii în mod eficient, trebuie să știți, ce reprezintă populația”

În ultimul raport al Raportorului special al ONU pentru Moldova e scris că diversitatea „ar trebui să fie patrimoniul și forța noastră”. În Moldova, astfel de declarații rămân adesea doar niște lozinci. Dar cum aceasta ar trebui să arate în viața de zi cu zi? Că doar nu vom purta costume naționale în fiecare zi.

Fiecare segment al societății din orice țară trebuie să se simtă implicat atât cât este posibil pentru a fi respectat. În practică, acest lucru înseamnă, de exemplu, că ar fi bine ca autoritățile să aibă niște programe care ar intensifica informarea despre diversitate. În Moldova, acest lucru se realizează: aveți festivaluri în cadrul cărora pot fi demonstrate propriile tradiții, muzică.

Dar ce a presupus și acest raport, și ceea la ce mă refer în acest caz în rapoartele mele: incluziunea presupune recunoașterea și conștientizarea de către autorități că populația este constituită din diferite grupuri. Parțial, această conștientizare se manifestă în utilizarea în practică, pe cât este posibil acest lucru, a diferitelor limbi care se folosesc pe larg în țară.

Nu pot să mă consider expert în privința Moldovei, dar aveți câteva limbi active – moldovenească, rusă, găgăuză etc. Și aceste limbi trebuie folosite ori de câte ori este posibil în serviciile publice, în informarea despre vaccinare și COVID, de exemplu. Acest lucru trebuie realizat cât mai eficient posibil. Și acesta este unul dintre aspectele unui „răspuns” practic la diversitatea în țară.

În Moldova, o problemă e și faptul că avem prea puține informații despre situația lingvistică și etnică reală. Ultimul recensământ nu a luat în calcul Transnistria, de exemplu, și nu există informații despre cei care vorbesc fluent și în rusă, și în română. În acest caz, pot fi obținute niște politici adecvate?

Este o observație bună. Sunt de acord că aceasta este o lacună căreia ar trebui să i se acorde atenție. Menționez aproape în fiecare raport despre diferite țări, cât de important e să existe informații pe diferite categorii: vârstă, gen, confesiune, etnie, limbă. Dacă vă doriți politici publice eficiente, trebuie să înțelegeți, cine sunt oamenii voștri, care sunt nevoile lor. De exemplu, informațiile despre grupele de vârstă sunt necesare pentru a ști, câte școli sunt necesare. Informațiile despre limbi – ca să știți, care limbă și unde trebuie vorbită.

Și aceasta nu este o critică la adresa situației din Moldova. Astfel de informații sunt necesare pentru autoritățile tuturor țărilor.

Lacune similare în materie de date sunt caracteristice pentru Europa de Est ori noi suntem unici în acest sens?

Dacă e să fiu sincer, e greu de spus. Dar pot spune cu siguranță că nu toate țările au asemenea informații. De exemplu, Franța. Acolo, în principiu, este ilegal să colectezi date despre background-ul etnic și cel religios. Și acest lucru are motive istorice.

Deficitul general de statistici nu este o istorie unică a Europei de Est. Uneori, acest lucru are explicații istorice sau chiar ideologice. Dar, repet, dacă doriți să aveți niște programe cu adevărat eficiente și să vă cheltuiți banii în mod eficient, trebuie să știți, ce reprezintă populația. Și cea mai bună soluție este să aveți o statistică detaliată.

Cum se colaborează în practica internațională cu statele nerecunoscute? La noi, este Transnistria despre care sunt puține informații clare. Ar trebui oare Moldova să țină cont de această regiune la elaborarea politicilor în domeniul culturii, educației? Mai ales că Chișinăul nu controlează acest teritoriu.

Chiar dacă autoritățile de la Chișinău nu pot să efectueze acum un control direct al acestui teritoriu, este evident faptul că în continuare, au niște angajamente față de populația din această regiune. Despre aceasta s-a vorbit de mai multe ori și în hotărârile Curții Europene pentru Drepturile Omului (CEDO). Transnistria nu este unica regiune de acest gen în lume. Și, de regulă, recunoaște că guvernele naționale au niște angajamente față de populația locală.

„Cei care spun că Găgăuzia înseamnă «alții» promovează dezinformarea”

Ați menționat despre circumstanțele „istorice”. Ministerul Educației „precedent” și autorii manualelor de istorie erau siguri că doar comunitățile etnice trebuie să studieze detaliat istoria minorităților. De exemplu, cei din Găgăuzia trebuie să cunoască istoria Găgăuziei, a oamenilor săi. Dar, cică, prezența acestora în manualele școlare naționale nu este obligatorie. Oare nu este aceasta o abordare excesiv de ambiguă?

Îmi este greu să comentez o situație concretă din Moldova. Dar permiteți-mi să ofer un răspuns generalizat. Există numeroase organizații internaționale în domeniul educației, inclusiv UNESCO, care au subliniat de nenumărate ori că o societate incluzivă trebuie să fie incluzivă în toate domeniile. Aceasta înseamnă că nu numai minoritățile trebuie să-și studieze istoria, cultura și tradițiile, dar și membrii majorității trebuie să facă acest lucru.

O societate incluzivă e ca o stradă cu două sensuri. Toate segmentele societății trebuie să se cunoască reciproc, ca să fim siguri că vom avea o societate incluzivă, tolerantă și receptivă.

Și iarăși – aceasta nu este o critică directă a situației din Moldova, ci o recomandare generală: și din partea UNESCO, și a mea, ca raportor special privind problemele minorităților. Noi avem un document despre drepturile lingvistice ale minorităților lingvistice, în care vorbim despre același lucru.

Diversitatea și o informare sporită despre această diversitate, promovarea unei societăți incluzive și tolerante e ca o stradă cu două sensuri. Fiecare parte – minoritățile și majoritatea – trebuie să cunoască despre limbile și tradițiile celuilalt.

Revenind la problema lingvistică. Situația din Găgăuzia este una deosebită. Acolo, copiii învață la școală câteva limbi concomitent – rusă, găgăuză, română și o limbă străină. Unii susțin că este o sarcină prea mare. Cum ar putea fi echilibrată păstrarea tradițiilor, integrarea și o copilărie normală?

Cred că dimpotrivă, studierea mai multor limbi este, de fapt, un avantaj. În multe țări europene, părinții își doresc ca, copiii lor să studieze alte limbi, dar uneori, nu au posibilitatea.

Însă în acest caz, este important să se facă deosebirea dintre alte limbi și limba de instruire. Există numeroase studii care demonstrează clar că e mai bine ca un copil să fie instruit în limba sa maternă oriunde unde acest lucru este posibil. În limba în care se vorbește în familia sa. Cu cât mai mult timp veți face acest lucru, cu atât mai temeinică va fi alfabetizarea copilului, cu atât mai solide vor fi capacitățile sale de învățare. Mai târziu deja e mult mai simplu și vor fi rezultate bune în studierea altor limbi.

Nu pot să comentez detaliat situația din Găgăuzia, dar cred că este mai important să vă convingeți că, copiii învață mai întâi în limba maternă, apoi învață deja altele, la alegere.

Chiar dacă studiezi în limba unei minorități, cum ar fi găgăuză, studierea limbii române sau engleze devine mai simplă cu o bază puternică a limbii materne. Cercetările demonstrează că studierea limbii minorităților nu înseamnă să sacrifici studierea limbii oficiale sau a limbii majorității. Dimpotrivă, când acest lucru se face corect, ulterior cunoști mai bine și a doua, și a treia limbă.

În capitală, Găgăuzia și locuitorii săi sunt adesea percepuți ca fiind „alții” – altă cultură, altă limbă dominantă. Cum ar putea autoritățile să păstreze mai bine autonomia și, totodată, să evite separarea, inclusiv cea politică?

O parte a răspunsului e faptul că în Găgăuzia, există întotdeauna obligativitatea de a studia limba națională. Cred că este important să se demonstreze că, deși studiază în altă limbă, nu înseamnă că ei trebuie separați. Ei studiază și limba oficială. 

Cred că în multe privințe, aceasta este responsabilitatea guvernului: să facă în așa fel ca majoritatea să înțeleagă că da, aceștia sunt alții, dar și ei sunt Moldova, sunt parte a acestei țări. Și trebuie să recunoaștem acest lucru, să ținem cont de el, să-l acceptăm și să-l salutăm. În loc să folosim stereotipuri negative.

Aceasta nu este o critică a guvernului. Dar cei care spun că Găgăuzia înseamnă „alții”, în realitate, promovează dezinformarea. Ei sunt parte a acestei țări, a acestei societăți. Da, ei se deosebesc prin ceva. Dar nu trebuie create bariere. Guvernul trebuie să vorbească despre bogăția, diversitatea țării și nu despre „alții”.

Problema mai constă în faptul că în ultimii câțiva ani, în Moldova au loc alegeri în fiecare an. Rezultatele acestora în Găgăuzia se deosebesc întotdeauna de cele din restul țării. Și acest subiect este abordat frecvent.

Diferențele trebuie să fie acceptate. Chiar și în problemele ce țin de politică, ideologie. Noi suntem oameni, înseamnă deja că suntem diferiți. Și trebuie să ne respectăm reciproc drepturile.

„Imediat ce apar prejudecăți și frică, obțineți și ostilitate”

Romii și drepturile lor sunt un subiect aparte și pentru ONU, și pentru Moldova. În Moldova, a fost un Plan de acțiuni pentru susținerea populației de etnie romă pe anii 2016-2020. Dar acesta așa și nu a fost finanțat vreodată în mod normal, de fiecare dată nu se găseau bani în acest scop. Cine ar trebui să fie „motorul” unor astfel de programe, dacă societatea fie este insuficient de activă, fie nu-l aude?

Aș vrea să revin la ceea despre ce am vorbit la început. Câți romi aveți și unde locuiesc aceștia? Dacă nu există o statistică completă, ce fel de plan de acțiuni ar putea fi? Cred că dacă guvernul vrea cu adevărat să întreprindă anumite acțiuni, ar trebui să completeze această lacună. Planul de acțiuni nu va avea niciun sens dacă nu știți pentru cine a fost elaborat. Și aceasta este o problemă fundamentală care poate explica, de ce nu există un efect.

Bineînțeles, există mai multe programe ale UE și Consiliului Europei pentru romi, care ar putea fi valorificate. Dar inițiativa trebuie să vină din partea guvernului. Dacă acesta va înțelege, cu cine anume lucrează și va deține date complete, acest lucru va schimba situația. Va apărea oportunitatea de a atrage fonduri.

Cred că ar fi bine ca și societatea civilă, în special, organizațiile romilor, să fie implicate în acest proces. Nu știu cât de activă este comunitatea romilor din Moldova. Dar cu siguranță, guvernul poate face mai mult și, în primul rând, să știe, ce anume se întâmplă cu romii din Moldova și cine sunt aceștia.

Adesea, în colaborarea cu populația romă este abordat subiectul privind așa-numita „discriminare pozitivă”. Unde este limita dintre beneficiu și rău? Cât timp trebuie și putem să ne concentrăm atenția asupra originii etnice a acestor persoane?

Nu voi fi de acord cu termenul „discriminare pozitivă”. La ONU, acesta nu este utilizat, orice discriminare este interzisă. „Discriminarea pozitivă” înseamnă niște concepte care se exclud reciproc. Acest termen este utilizat în unele țări europene, dar cred că este inadecvat.

Există discriminare, dar există acțiuni pozitive, de susținere (eng. „affirmative actions”). Acestea sunt niște măsuri temporare care trebuie să vină în sprijinul grupurilor care, în mod tradițional, au fost victime ale excluderii și discriminării. Sarcina acestora este de a le ajuta să atingă nivelul egalității cu alți membri ai societății.

Ei trebuie doar să ajusteze consecințele discriminării. Programele de asistență trebuie să fie rezonabile și limitate în timp.

Există astfel de situații: acum 50 de ani, un anumit grup sau comunitate rasială și-a pierdut toate pământurile și averile din cauza politicii rasiste a guvernului. Ce-i de făcut? Cred că în acest caz, guvernul trebuie să-și asume angajamentul să restituie o parte din acest pământ ori să acorde o compensație financiară. Și doar acest grup rasial va primi compensații, iar altele – nu. Dar anume în aceasta și constă programul de asistență: corectarea nedreptății care s-a creat.

Aș vrea să adaug că în dreptul internațional, și conceptul „discriminare”  este o chestiune ce ține de echilibru. Să preferi pe cineva pentru niște motive echilibrate și întemeiate nu înseamnă discriminare, aceasta este o preferință.

De exemplu, nu toată lumea are dreptul să voteze. În majoritatea țărilor, pentru a vota, trebuie să ai cel puțin 18 ani. Oare aceasta nu este o discriminare față de cei care au 17 ani? Nu, aceasta este diferență, aceasta este preferință. În cazul în care limita de vârstă este ponderată și justificată, este normal. Același lucru poate fi atribuit minorităților și diferitelor programe guvernamentale. Totul depinde de cât de justificate sunt acestea.

Anul acesta, în Moldova a avut loc un incident: la Otaci a fost o încăierare în masă între comunitatea locală a romilor și persoanele ne-rome. Totul a început de la un incident și de la o neînțelegere și s-a terminat cu o încăierare. Cum ar trebui autoritățile locale și, eventual, cele centrale să gestioneze astfel de cazuri? Ar fi suficiente acțiunile poliției sau cineva de la guvern trebuie să se implice în soluționarea conflictului? Ținându-se cont de faptul că este vorba și despre ura interetnică.

Cred că în acest caz, sunt două căi. Orice problemă socială poate fi combătută prin metode „represive” sau printr-o abordare mult mai pozitive, incluzivă.

 „Represiuni” înseamnă aplicarea dreptului penal față de cei care au încălcat legea. Este potrivit acolo unde există violență. Toți cei care aplică violența în mod ilegal trebuie să fie sancționați de poliție, procurori. Și punct. Niciun fel de favoritism pentru vreun grup etnic, de exemplu, nu ar trebui să fie.

Însă această violență, furie ar putea avea și rădăcini mult mai adânci. Și acest lucru mă întoarce la ceea ce am spus: guvernele trebuie să contribuie la edificarea unei societăți armonioase și incluzive. Nu cunosc toate detaliile despre acest incident. Dar cred că în special în cazul romilor, guvernul ar trebui să promoveze în toată țara un model pozitiv al romilor. Și nu numai al romilor, dar și al găgăuzilor, rușilor și oricăror altor grupuri religioase și etnolingvistice.

Dacă știți că undeva există tensiune, ignoranță sau prejudecăți în raport cu romii, este principial de important să se evite astfel de incidente. Autoritățile trebuie să organizeze campanii de informare pozitivă despre minorități, să comunice, care este contribuția acestora în societate. Iar acestea contribuie. Să vorbească despre faptul că în realitate, aceștia sunt moldoveni, cetățeni ai acestei țări.

Și apropo, în multe regiuni ale Europei acest lucru încă nu s-a făcut. În timp ce există ignoranță, necunoaștere, e mai simplu să apară neînțelegerea, frica și chiar prejudecățile. Din moment ce o să vă apară prejudecățile și frica, vă veți alege și cu ura. Iar mai departe e violența.

Iată acesta este cercul care trebuie deja să fie destrămat nu doar prin forță, dar și prin informare, prin crearea unui model pozitiv.

Există în acest sens „istorii de succes” în țările europene?

Această problemă există acum în toată lumea. Mai ales în legătură cu rețelele sociale, noi constatăm creșterea ostilității. În special în raport cu multe grupuri de minorități.

Cred că unele țări gestionează astfel de situații mai bine decât altele. Eu locuiesc în Canada. Constituția Canadei recunoaște multiculturalismul. Altfel spus, aceasta este poziția oficială a țării – să salute diferențele noastre, diversitatea. Și guvernele locale încearcă să fie incluzive. Din câte știți, la noi există partea engleză și cea franceză a țării.

Dar în realitate, sunt mai multe limbi. Există regiuni în care limbile populației indigene sunt declarate ca fiind limbi oficiale. La nivel național, avem vreo zece limbi. Deci, o asemenea situație ca cea din Găgăuzia, unde sunt limbi locale, există în mai multe țări.

Și în Canada unele guverne promovează diversitatea mai bine decât altele. Dar în ansamblu, cred că atitudinea generală față de popoarele indigene din Canada s-a schimbat considerabil. Sincer vorbind, acum 20 de ani, această situație era mult mai deplorabilă decât cea de astăzi. Cred că acest lucru s-a întâmplat, parțial, datorită faptului că am schimbat narațiunea. Am schimbat optica modului în care vedem și vorbim despre popoarele indigene. Încă nu e totul ideal, dar modificările în gândire s-au produs deja. Parțial, pentru că există hotărârea de a accepta, de a saluta acești oameni ca fiind canadieni, ca parte a societății. Și de a vorbi deschis despre aceasta, de a vedea. Cred că ceva similar este posibil și în raport cu alte grupuri în alte țări.

„Ne-am ciocnit de un tsunami al ostilității”

Diversitatea vizează, desigur, nu numai limba. Mai sunt și tradițiile, și un anumit stil de viață. Interesant, cum experții în drepturile omului de astăzi găsesc un echilibru între tradiții și păstrarea acestora și abordarea drepturilor omului? De ce numeroase culturi tradiționale sunt bazate pe patriarhat și sunt represive în raport cu femeile, de exemplu?

Aș spune că oricare ar fi background-ul cultural și oricare ar fi tradițiile majorității și ale minorităților, există anumite standarde universale și acestea se numesc „angajamente internaționale în domeniul drepturilor omului”. Da, orice tradiții trebuie păstrate și salutate. Dar dacă acestea presupun încălcarea drepturilor internaționale ale omului, dacă ele se bazează pe viziunile rasiste sau sesixte, atunci nu ar trebui să existe.

Există niște limite și aceasta se referă la orice cultură și tradiții. Și aceste limite înseamnă drepturile internaționale ale omului. Nu cele naționale – și vreau să subliniez acest lucru. Pentru că uneori, abordările locale, naționale privind drepturile omului nu neapărat coincid cu standardele globale.

Ați menționat rețelele sociale și modul în care acestea modifică peisajul discuțiilor publice. în ce măsură „explozia” rețelelor sociale a schimbat situația minorităților?

Să spunem în felul următor: aceasta este o provocare foarte serioasă în fața căreia noi suntem acum. Și această problemă este pentru mulți ani înainte.

Cele mai multe guverne ale lumii încă nu știu ce să facă cu rețelele sociale, cum să le facă față. Noi vedem cum sunt promovate interminabilele teorii ale conspirației pe rețelele sociale, constatăm mesajele hape. Acum, în majoritatea țărilor lumii, există mai multe infracțiuni motivate de ură împotriva minorităților. Și acest lucru este legat direct de limbajul urii și al dezinformării, pe care le constatăm pe rețelele sociale. 

La ONU și în majoritatea țărilor lumii este clar că aceasta este o problemă colosală, pur și simplu una colosală. Și nimeni încă nu are niște decizii clare. Unele guverne încearcă să controleze rețelele sociale. În Germania, există o întreagă agenție publică, care se ocupă doar cu aceasta – încearcă să depisteze pe rețelele sociale mesajele hape și altele de genul acesta. Și impune proprietarii rețelelor sociale să elimine imediat aceste mesaje, iar dacă aceștia nu execută în decurs de 24 sau 48 de ore, sunt sancționați cu amenzi. Însă o asemenea abordare necesită resurse considerabile. În agenția germană sunt mulți funcționari și oare aceasta este cea mai bună metodă? Prea puțin probabil.

Noi căutăm soluții. Dar deocamdată, aș spune chiar că situația se agravează. Cred că pentru soluționarea acesteia, vom avea nevoie nu numai de un an, deși toți își dau seama că acum ar trebui deja să încercăm să facem ceva. António Guterres, Secretarul General al ONU, a numit acest fenomen „un tsunami al ostilității, rasismului și intoleranței”. Într-adevăr, ne-am confruntat cu un tsunami. Dar această provocare este conștientă și acceptată. 

Reieșind din aceasta, care considerați că sunt prioritățile în activitatea dvs.?

Încă în anul 2017, când am devenit raportor special, mesajul hape și rețelele sociale a fost prima prioritate. În toată lumea, se constată că aproximativ 3/4 din mesajele de ură de pe rețelele sociale sunt împotriva minorităților – etnice, lingvistice, religioase. 

Cea de-a doua prioritate o constituie apatrizii, oamenii fără cetățenie. În cea mai mare parte, este exact problema minorităților. De exemplu, Rohingya în Myanmar, vorbitorii de limba rusă din Țările Baltice, romii din toată Europa. A treia prioritate a devenit problema limbii și a educației în limba maternă. Pentru numeroase minorități, aceasta este cu adevărat o problemă și o chestiune ce ține de conservarea tradițiilor lor.

A patra prioritate a devenit prevenirea violenței și protecția minorităților. Astăzi, cele mai multe conflicte violente la nivel mondial sunt conflicte în interiorul unei țări. De regulă, la acestea participă grupuri etnice care au mai multe pretenții față de guvern, care au simțit pe pielea lor discriminarea sau excluderea. 

Acestea sunt obiectivele principale ale mandatului meu. Dar pe lângă aceasta, mă mai preocupă chestiunile privind vulnerabilitatea și marginalizarea femeilor, în special a celor care fac parte din minoritățile din toată lumea.

În același timp, încercăm să sporim accesibilitatea discuțiilor despre aceste probleme. Acum, noi organizăm forumuri regionale în diferite părți ale lumii, pentru a discuta despre problemele minorităților. Recent s-a desfășurat la 12-13 octombrie forum, care a vizat regiunea europeană. Subiectul a fost „Prevenirea conflictelor și drepturile minorităților”.