Originar din Moldova, pianistul de renume mondial Alexandr Palei a vizitat din nou Chișinăul pentru a cânta la un pian al mărcii germane „Blüthner”, pe care, datorită pianistului, compania producătoare l-a donat Orchestrei Filarmonicii Naționale din Moldova. NM a discutat cu pianistul despre importanța reconstrucției Filarmonicii, care a fost făcută scrum, despre rolul culturii în vremuri dificile și despre primitorul și autenticul Chișinău, pe care îl pierdem treptat.
„Când a ars Filarmonica, am avut senzația că mi-a ars copilăria”
Să începem conversația cu motivul sosirii dumneavoastră în Moldova și cu instrumentul pe care Filarmonica l-a primit cu ajutorul dumneavoastră.
Știți, sunt fericit că am reușit să fac asta. O să vă povestesc o istorioară. „Blüthner” sunt instrumentele mele preferate. Când eram copil de școală – aici la Chișinău – „Blüthner”, care erau produse atunci în Republica Democrată Germană, erau instrumente de bază. Am crescut cu ele. Instrumentele „Blüthner” de astăzi sunt complet diferite.
Compania este pe bună dreptate mândră de faptul că este singura cea mai mare companie de producere a pianelor din lume, care mai este încă deținută de o familie. „Steinway” a faliment, „Bösendorfer” a fost cumpărat de „Yamaha”. Christian Blüthner, actualul proprietar al acestei afaceri de familie, este un tânăr minunat, absolut uimitor, suntem prieteni foarte apropiați. Am susținut un concert în această vară la „Gewandhaus” din Leipzig, la Festivalul Bach. Mi-a pus un pian uimitor. După concert mâncăm și bem ca de obicei, iar Christian mă întreabă de Chișinău. Îi răspund: „Prea puține lucruri pozitive se întâmplă. Filarmonica a ars și, în ciuda faptului că Marian Stîrcea depune eforturi mari pentru a schimba situația, deocamdată sunt doar niște ruine. Este o nenorocire, au ars și pianele, în general, nu există nimic.” Și el îmi spune: „Știi, o să fac un cadou. Iată numărul de telefon al secretarei mele, spune-i prietenului tău Marian să o contacteze.”
Și câteva săptămâni mai târziu, pianul era deja aici. Îi mulțumesc foarte mult pentru acest gest.
Și am venit la Chișinău, în general, vin în fiecare an la Chișinău. Încerc, cel puțin. De data aceasta a coincis cu donarea pianului. Pianul este uimitor. Blüthnerii caută mereu ceva. Fratele lui Christian, Knut Blüthner, s-a ocupat de mecanismele instrumentului, este mereu în căutare. În plus, orice instrument are specificul său. La „Blüthner” întotdeauna, încă din secolul trecut, îl numeau „tonul de aur”. Pianele „Blüthner” vechi, de dinainte de război, erau uimitoare. După război, totul a devenit altfel, iar acum instrumentele amintesc din ce în ce mai mult de vechile „Blüthner” cu frumusețea uimitoare a tonului lor.
Sunt mereu foarte fericit să fiu la Chișinău, iar de data aceasta să asist și la un eveniment de o asemenea anvergură.
Reiese că pianul va rămâne în Moldova – în speranța că vom avea în curând o clădire a Filarmonicii restaurată sau reconstruită?
Sper foarte mult că va fi așa. Am asistat când a fost prezentat proiectul. Este minunat, dar costurile sunt astronomice. Bani nu sunt, iar implementarea acestuia va dura foarte mult timp. Sunt de părere că ar fi mult mai ieftin și mai rapid să refacem ceea ce este acolo, pentru că, slavă Domnului, zidurile sunt încă în picioare. Mi-am petrecut toată copilăria acolo, i-am auzit acolo pe cei mai celebri, an cântat și eu acolo de o sută de ori. Când Filarmonica a ars, am avut senzația că mi-a ars copilăria.
Consider că anume cultura are cel mai important rol în dezvoltarea societății, deoarece viitorul nu este suma de bani pe care o ai, ci ceea ce se întâmplă în mintea tinerilor. Ei vor trăi în continuare. Dacă Capitala republicii nu are o sală filarmonică, este groaznic. Da, orchestra Filarmonicii cântă într-o altă sală, am cântat și eu acolo, e o sală bună și acustica este bună, dar nu e a noastră, nu e acasă. La Filarmonică am ascultat muzicieni mari, iar când am crescut și am început să cânt și eu, i-am întâlnit pe toți acolo. Ei și-au amintit mereu cu recunoștință de Chișinău și de Filarmonica Națională, de acustica bună și confortul sălii. A fost un centru al culturii, dar acum nu mai este.
Clădirea este destul de atractivă, restaurarea ei ar fi durat mai puțin și banii nu ar fi fost atât de mari. Aceasta este doar părerea mea ca chișinăuian și muzician. Cunosc aproape toți muzicienii de aici din generația mea și pe cei mai tineri și nimeni nu este fericit că Filarmonica nu mai există. Este foarte greu. Slavă Domnului, nu a murit nimeni, dar biblioteca a ars – toată istoria muzicii moldovenești era acolo. Au ars manuscrise nepublicate.
Mă îndoiesc că putem aprecia acum amploarea acestei pierderi?
Este o tragedie, o adevărată tragedie. Da, asta se întâmplă. Acest lucru s-a întâmplat în trecut în diferite țări, dar trebuie să facem ceva. Proiectele și aplauzele sunt minunate, dar cred că ar trebui să batem din palme când vom vedea clădirea finalizată.
Să înțeleg că nu ați văzut până acum careva acțiuni sau eforturi depuse în acest sens de autoritățile din domeniu?
Vin aici o dată pe an. Au trecut deja câțiva ani de când a ars Filarmonica. Așa și stă. Ce pot să văd? Este foarte trist, parțial pentru că Moldova copilăriei mele a fost o țară culturală. Profesorii noștri și oamenii din orchestră au studiat la Paris și Viena. Limbile materne ale primei mele profesoare au fost franceza și italiana; ea s-a născut la Paris și a studiat la Milano. Și nu e singura. Era un nivel uimitor, un fler al culturii vechi. Și acum el dispare. Cred că este imposibil să construiești ceva nou, făcând abstracție de ceea ce a fost înainte, deoarece cultura este memoria.
„Chișinăul avea anterior un farmec uimitor”
Dar memoria poate fi probabil una selectivă. Chișinăul vechi, cu străduțele și casele sale, rămâne în trecut.
Da, desigur, și asta nu se întâmplă doar la Chișinău. Nu sunt tânăr, dar nu sunt atât de bătrân încât să spun: „Ei bine, era mai bine pe vremea mea”. Întotdeauna a fost ceva rău, dar asta e altă chestiune. Chișinăul avea un farmec uimitor, era un oraș sudic fermecător – cu plusurile și minusurile sale, dar cu siguranță avea o față.
Cum era el? Un oraș mic la periferie?
Nu, de ce un oraș mic? În comparație cu Vilnius, unde locuiesc acum, Chișinăul este mai mare. Nu este un oraș chiar atât de mic. Dar avea ceva ce nu poți găsi în alte orașe. Iar acum văd cutii a căror construcție nu a fost finalizată și sunt absolut lipsite de gust. Am fost cu Marian la Telecentru, este dezastru acolo: o cutie era galbenă, cealaltă ieșea ciudat în lateral. Și orașul a devenit în cele din urmă fără sens, a devenit o colecție de cutii. Desigur, lucrurile noi care se construiesc pot fi frumoase. Dar ne plimbam cu prietenul meu prin parc și am văzut că în spatele Catedralei a fost construită o clădire care pur și simplu o ucide.
Am cântat și cânt mult în China, iubesc țara asta, am fost, de exemplu, în Guiyang – un oraș cu o populație de 15 milioane și un centru care este un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO. Secolul al XVIII-lea, baroc chinezesc, este incredibil de interesant și există clădiri uriașe în jur, dar acest lucru nu interferează, totul este combinat foarte armonios. Ei se asigură că orașul are propria identitate.
Dar nu vreau să fiu foarte critic, nu vin în vizită, ci acasă. Prin urmare, nu pot vorbi din punctul de vedere al unui oaspete capricios. Nu poți regreta ceea ce a plecat, pleacă multe – întrebarea este ce vine în loc.
Sau poate întrebarea este și ce vom lăsa în urma noastră?
Exact. Acum citim scrisori ale marilor muzicieni, scriitori și artiști. Vedeți epoca în ei. În zilele noastre nu se scriu scrisori, oamenii scriu SMS-uri într-o limbă sălbatică: un pic în rusă, un pic în engleză. Se pare că este un proces ireversibil. Ce vom lăsa în urmă? Cutiile acestea dezgustătoare? Asta un pic mă intimidează.
Dar oricum, mă simt bine aici. Cunosc fiecare piatră de aici.
Care sunt cele mai preferate locuri din Chișinău?
Locul în care m-am născut și am trăit. Părinții mei erau medici, iar noi locuiam lângă Universitatea de Medicină. Casa mea nu mai este acolo; s-a rupt în două după cutremurul din 1977. Era ultimul număr de pe strada Șciusev, urma deja valea spre Buiucani și Grădina Botanică. De asemenea, îmi amintesc foarte bine: mă întorceam de la lecții, treceam pe lângă Muzeul Național de Istorie și deodată am văzut o căprioară în grădină.
Povestesc deseori: în curtea noastră erau două tufe de liliac – alb și violet. Mirosul de liliac pentru mine este mirosul de acasă. Când am fugit în America, eram nostalgic, pentru că eram sigur că nu voi mai vedea niciodată Chișinăul (Alexandr Palei nu s-a mai întors în URSS după turneul din Italia în 1988 – NM). Am avut vise uimitoare, am visat mirosul de liliac și mă trezeam întotdeauna în lacrimi.
„Libertatea poate fi o noțiune foarte periculoasă”
Spuneți că ați fugit din Uniunea Sovietică: erau vremuri când oamenii de cultură și artă nu se simțeau complet liberi?
Libertatea poate fi o noțiune foarte periculoasă. Trebuie să definim pentru noi înșine exact ce este libertatea. Motivul plecării mele – am vorbit de mai multe ori despre asta – nu a avut nicio legătură cu politica. Mi-am făcut studiile la cel mai bun Conservator din lume – la Moscova. În comparație cu ceilalți colegi, viața mea nu a fost rea: am călătorit, am cântat, am cântat cu orchestre și dirijori buni. Dar am simțit că cariera mea de muzician se va încheia. Era o mlaștină, deși nivelul culturii muzicale aici era mai mare decât acum. Conservatorul meu era considerat un bun conservator provincial. Dar simțeam că mă sufoc. Eram atras de o altă lume.
V-a fost frică?
Foarte. Voi ține minte pentru totdeauna sunetul ușilor Ambasadei Americane care s-au închis în spatele meu. Mi-am dat seama că trebuie să încep viața de la zero. Am ajuns la New York – acum îmi este mai ușor să mă exprim în engleză decât în rusă, dar atunci engleza mea era foarte slabă.
Acum mii de personalități ale culturii au părăsit Rusia, multe dintre ele trebuie să înceapă viața de la zero, să se integreze în comunități, simțindu-se în același timp vinovate pentru ceea ce se întâmplă. Simți că spațiul cultural este din nou sfărâmat?
Vremurile sunt groaznice, e adevărat. Dar vorbesc puțin despre altceva, vorbesc despre școala căreia îi aparțin. Școala este cel mai important lucru, profesorii mei erau interesați de tot: ce citesc, la ce spectacole merg. După cum a spus Heinrich Neuhaus, un muzician trebuie să aibă un fotoelement care digeră și transferă în muzică toate impresiile cu care ai rămas după ce a privit un spectacol sau citit o carte.
Sunt recunoscător Americii – țării mele, al cărei pașaport l-am primit – dar nu a devenit casa mea. Aceasta este o țară impresionantă, dar îmi este străin felul lor de a înțelege cultura. Cu toate acestea, puteți trăi acolo cu orice părere, nu deranjează pe nimeni, aceasta este libertatea – într-un fel.
În Europa, absolvești o universitate și ești educat pentru a deveni o persoană cultă. Poți fi chimist, fizician, doctor, dar dacă nu ai citit Rabelais, Schiller, Goethe sau Tolstoi, dacă nu știi cine sunt Ceaikovski, Beethoven sau Rembrandt, te vor privi cu un aer de superioritate. Chiar dacă ești milionar, s-ar putea să le fie frică de tine, dar esența nu se va schimba. Scopul educației este de a deveni educat. În America este diferit, nu este nici mai bine, nici mai rău. Ei pornesc de la faptul că cantitatea de informații este enormă, este imposibil să știi totul, așa că te învață să navighezi în oceanul de informații în așa fel încât să alegi calea corectă, care te va duce cât mai repede către succes și, bineînțeles, către mulți bani.
Și rezultatul este o educație foarte segmentată?
Da, așa și este. Am întâlnit un bărbat care citise toată viața povestirile lui Faulkner, dar nu citise niciun roman al acestui autor. Adică arta și cultura devin ceva utilitarist. Nu judec, dar nu este genul meu. Practic nu am prieteni în America, nu am ce să vorbesc cu ei. Sunt înconjurat de oameni buni, dar nu pot vorbi cu ei așa cum fac cu cei mai buni prieteni ai mei din Europa – nu există așa ceva. Literatura lor este minunată, dar nu am văzut niciun american să citească vreo carte în metrou – este un caz rar.
„Simfonia a 9-a a lui Beethoven nu are nimic în comun cu Hitler”
Dar dacă vorbim despre cultură aici și acum? Aici este Moldova, toți trăim aici la hotarul dintre război și pace. Oamenii fug în Moldova de război, i-au pierdut pe cei dragi, casele lor. De ce cultura continuă să fie importantă? Ce potențial are ea?
Un prieten mi-a trimis un articol decupat din ziarul „Leningradskaia Pravda” din timpul blocadei. Oamenii mor de foame, frig, zăpadă, munți de cadavre. Și în sala mare a Filarmonicii din Leningrad cântă simfonia a 9-a a lui Beethoven. Oamenii se îmbodolesc, muzicienii cântă în mănuși. Înțelegeți, asta este cultura pentru mine. Pentru că simfonia a 9-a a lui Beethoven nu are nimic în comun cu Hitler. Și acesta este simbolul purității care ar trebui să trăiască în oameni.
Cred absolut în asta. Poate sunt o persoană de modă veche, dar sunt absolut sigur că, dacă ceva va salva această lume, aceasta va fi doar cultura. Dar cultura este un templu, nu toată lumea are voie să intre acolo, trebuie să faci un efort și să fii demn să primești această permisiune. Am fost crescut de bunica mea, a fost unul dintre fondatorii Bibliotecii Naționale și trebuia să citesc zilnic. Eram deja student la Moscova, dar i-am trimis totuși o listă cu cărțile citite. Vara, cu mama și cu tatăl meu, în fiecare lună mergeam la rude la Moscova și Leningrad, mergeam la teatre, muzee, apoi trebuia să vin să-i raportez bunicii unde, de exemplu, sunt expuse tablourile lui Rembrandt. Le sunt recunoscător părinților mei, bunicii mele. A existat o legătură spirituală uimitoare între noi. Când bunica mea a murit, eram în Occident și mi-a rămas un gol în inimă, care nu va putea fi umplut niciodată. Mi-a fost insuflată cultura încă din copilărie, dar nu am găsit nimic asemănător în America.
Povestește-ne despre studenții dumneavoastră, încă mai predați în Kaunas, Lituania?
Da, am patru studenți minunați: două fete lituaniene, un armean și un mexican. Îmi place să predau deoarece în greșelile lor le văd pe ale mele. Este un mare efort, dar sunt foarte buni. Poate că ei nu știu atât de multe pe cât mi-aș dori eu, dar sunt lacomi după așa ceva, vor să fie în această lume. Mulți dintre colegii mei, observ, se văd atât de talentați, încât nu mai rămâne loc nici măcar pentru muzică. Îi spun soției mele – și ea predă mult – care este diferență dintre studenții noștri: „Elevii tăi te văd și spun: „Salut, Pei Wen”. Iar studenții mei, în primul rând, se vor ridica în picioare și, în al doilea rând, vor spune: „Bună dimineața, domnule profesor”. Este ca la Stanislavski – teatrul ar trebui să înceapă cu un cuier, iar acesta este exact acel „cuier” de la care începe predarea.
Dacă v-ar propune să predați în Moldova?
Aici este o lipsă catastrofală de studenți. Este bine că colegii mei predau, dar dacă aș veni și eu și aș începe să predau, ar fi o decizie lipsită de etică față de colegii mei. Nu cred în masterclass-uri: oamenii vin să mă asculte, stă un elev pe care îl răstignesc, iar în sală este profesorul lui, care l-a învățat și i-a oferit totul. În ochii publicului, profesorul este distrus. Trebuie să fii foarte atent cu astfel de lucruri.
Aș veni aici cu mare plăcere. În Lituania, mi-au oferit imediat un post de profesor: orice am cerut, totul a fost făcut, sunt bine tratat acolo și apreciez asta foarte mult. Dacă aș preda și acolo, și aici, atunci voi avea nevoie de cineva aici care să lucreze cu studenții cât timp sunt plecat. M-am gândit la asta, dar este puțin probabil să devină realitate. Acest lucru nu este ușor, conservatorul trece prin momente grele.
Ultima întrebare: concertați regulat în Moldova, ce înseamnă aceste spectacole pentru dumneavoastră?
Întotdeauna am mari emoții! Jur că nu cochetez. Aici, în fiecare an „raportez” că sunt în formă, că cresc ca muzician, iar acest proces este foarte important pentru mine. Sunt oameni care stau aici, în sală, care își amintesc de spectacolele mele când eram tânăr. Să evoluez în fața lor este întotdeauna o mare responsabilitate.
Abonați-vă la canalul de Telegram NewsMaker în română. Relatăm despre cele mai importante știri din țară și de peste hotare.
Vreți să susțineți ceea ce facem?
Puteți contribui la realizarea jurnalismului calitativ. Pentru aceasta, puteți contribui printr-o donație unică prin sistemul E-commerce de la maib sau puteți întocmi un abonament lunar pe Patreon! În acest mod, puteți fi parte a schimbării în bine pentru Moldova. Datorită contribuției dvs, noi vom avea posibilitatea să transformăm în realitate și mai multe proiecte noi și importante și, ceea ce este la fel de important, să rămânem independenți. Indiferent de mărimea contribuției, veți primi un mic cadou. Accesați linkul pentru a fi complicele nostru. Nu este greu, ba chiar plăcut.
Susțineți NewsMaker!If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.
