Câte persoane în Republica Moldova au fost pedepsite pentru distrugerea monumentelor istorice? (Spoiler – niciuna). De ce în Chișinău trebuie format un al doilea centru urban și unde ar putea el să se afle? Cine poartă răspunderea pentru ceea ce se întâmplă cu Centrul istoric al capitalei și ce ar trebui de făcut pentru a schimba situația? Ce nu este în regulă cu Filarmonica Națională și cu cafeneaua „Guguță”? NM a discutat aceste și alte subiecte cu dl Sergius Ciocanu, doctor în arhitectură.
„Provoacă nedumerire faptul că Ministerul Culturii a eliberat un aviz pozitiv dezvoltatorului imobiliar”
Examinând cazul cinematografului „Gaudeamus”, dorim să înțelegem, cum sunt posibile asemenea situații. Această clădire nu are statut de monument, dar este situată pe un teritoriu adiacent Centrului istoric. Cinematograful a fost mai întâi parțial distrus, apoi, în grabă, a fost anulată decizia privind demolarea lui și construirea aici a unui bloc cu multe etaje, iar instanțele judecătorești au lăsat-o în vigoare. Ce nu a funcționat în mecanismul de protecție?
Edificiul „Gaudeamus” se află în zona de protecție a monumentului de for public „Luptătorilor pentru puterea Sovietelor”, inclus în Registrul național al monumentelor de for public. Conform Legii monumentelor de for public, pentru orice gen de lucrări din zona lui de protecție, fie demolarea clădirilor existente, fie construcția altora noi, este necesar avizul pozitiv al Ministerului Culturii. Doar în baza acestuia Primăria poate elibera legal acte permisive.
Compania de construcție a depus o cerere la Ministerul Culturii. Proiectul de construire a unui bloc nou cu multe etaje în locul cinematografului a fost examinat de consiliul specializat al ministerului pentru monumente de for public. Deoarece dimensiunile construcției propuse afectau valoarea urbanistică și percepția artistică a monumentului, ministerul a emis un aviz negativ. Cum de și-a permis Primăria, în lipsa avizului pozitiv al ministerului, să elibereze autorizația pentru efectuarea lucrărilor în zona de protecție a monumentului, nu-i clar.
Deci, primăria pur și simplu a ignorat acest aviz.
Pe de o parte, acest lucru este de mirare. Pe de alta. însă…
Remarcăm a câta oară situația în care instanțele și/sau dezvoltatorii sunt „atotputernici”. Să fie oare într-adevăr neputincioase autoritățile locale?
Ce aveți în vedere prin „neputincioase”?
Adesea, la Primărie spun că „noi am anulat documentele, însă instanța a anulat decizia noastră”.
Asemenea istorii încep de la faptul că Primăria eliberează acte permisive ignorând prevederile legislației. Apoi își anulează propria decizie, dar nu din cauza că aceasta a fost adopată cu grave încălcări a legislației (prin depășire de atribuții), ci conform principiului: „noi anulăm deoarece am decis să anulăm”. Și instanța, fără a se interesa dacă Primăria a avut competențe să adopte prima decizie, o lasă în vigoare. Cercul s-a închis. Calea pentru încălcarea legislației specializate a fost curățată. Un exemplu minunat de ”aplicare” a legii, nu-i așa?
De fapt, procedând astfel, administrația publică locală oferă instanței toate posibilitățile de a merge „în întâmpinare” companiei de construcții?
Nu știu ce oferă ea, dar, în fapt, are loc încălcarea gravă a legislației în domeniul culturii.
Același lucru s-a întâmplat și în cazul cafenelei „Guguță”. Inițial, Ministerul Culturii a aprobat un aviz pozitiv al Consililui național al monumentelor istorice cu privire la construcția unui centru de business în locul cafenelei. Un an mai târziu, prin votul noii componențe a Consiliului, Ministerul Culturii a anulat acest aviz. Și acum, compania de construcții a dat în judecată ministerul, pe motiv că în regulamentul Consiliului nu există un punct care ar prevedea că acesta poate să-și anuleze deciziile. Pentru contestare, s-au acordat doar 30 de zile.
În acest caz trebuie de remarcat că, prin rupere de context, se încearcă canalizarea atenției generale asupra unei chestiuni aparent banale privind construcția unui bloc multietajat din sticlă și beton în locul unei cafenele semiabandonate. Faptul este prezentat drept o luptă dintre „progres” și „înapoiere”. În realitate, esența problemei rezidă în altceva.
Grădina Publică „Ștefan cel Mare”, pe al cărei teritoriu istoric este situată cafeneaua „Guguță”, are statut de monument de categorie națională. Statutul este instituit prin hotărâre de Parlament și, în mod automat, face protecția și dezvoltarea durabilă a Grădinii Publice o prioritate a politicilor naționale și locale. De aceea, propunerile de a efectua lucrări pe teritoriul Grădinii, în cazul nostru – lucrări de construcție a unei clădiri noi – pot fi examinate doar în contextul integrării clădirii în structura istoric constituită și în mediul spațial-volumetric al acestui bun de patrimoniu național.
Faptul că Ministerul Culturii a aprobat și a eliberat companiei de construcții un aviz care ignoră complet statutul de monument al Grădinii Publice, provoacă nedumeriri și nu doar. Iar Primăria, fără a pătrunde în esența chestiunii, a eliberat în mod automat toate actele permisive.
Mai târziu, câteva asociații obștești s-au adresat către minister, atenționând asupra „stranietății” unei astfel de abordări a problemei patrimoniului cultural. Ministerul a examinat demersul în noua componență a Consiliului pentru monumente și a anulat avizul precedent, ca unul fără de legătură cu sarcina de stat de protejare a patrimoniului cultural. Apoi, și Primăria a anulat actele permisive eliberate companiei de construcție.
În consecință, intrând în diferite interpretări, se discută activ „problema” competenței ministerul de a anula propriile avize. Fără a se ține cont de sarcina organelor de stat stabilită prin lege de a proteja patrimoniul cultural al țării.
Ce-i drept, aici apare încă o problemă „stranie”. Cum putea să se întâmple că o parte a teritoriului istoric al Grădinii Publice a fost transmisă în proprietate privată? (terenul pe care se află cafeneaua „Guguță” aparține companiei „Regata Imobiliare” – NM). În timp ce două legi organice interzic deetatizarea bunurilor de patrimoniul cultural național aflate în proprietate publică și incluse în Registrul Monumentelor RM ocrotite de stat. Acest „element nevinovat” a și provocat apariția ghemului respectiv de probleme.
„O situație imposibilă pentru New York. Dar la noi, cum s-ar spune, you are welcome!”
Dar nu avem un dezechilibru? Regulile jocului ar trebui să fie pe înțelesul tuturor. Dintr-un punct de vedere, businessul ar putea să aibă dreptate: mai întâi li se dă undă verde, ei investesc bani în proiect, iar peste un an li se spune: „noi n-am avut dreptate”. Cum ar putea fi soluționată această problemă dacă ministerul, primăria au luat un șir de decizii ilegale? Reiese că în instanță, proprietarii vor avea parțial dreptate: au avut la mână avizul unei autorități specializate.
Repet. Dacă ne-am concentra asupra cazului, ignorând sarcina statului de a proteja patrimoniul cultural național, admit că am putea căuta „adevărul” ministerului, „adevărul” companiei de construcții sau a proprietarului, „adevărul” Primăriei. Însăși problema construirii unei clădiri multietajate pe teritoriul istoric al unui bun protejat de patrimoniu național – cel al Grădinii Publice – este îndoielnică în sine.
Imaginați-vă situația când un oarecare dezvoltator imobiliar ar fi „decis” să construiască un bloc multietajat în Parcul central din New York. Prin diferite mișmașuri el își „impune” „viziunea” privind „dezvoltarea” parcului. Dezmeticindu-se, autoritățile își anulează deciziile ilegale în acest sens. Iar dezvoltatorul cere în instanță dreptul de a construi în parc blocul, argumentând prin cheltuielile pentru proiect și fluturând decizia deja anulată a autorităților. O situație imposibilă pentru New York. Dar în Republica Moldova, cum se spune, you are welcome!
Totuși, ce nu funcționează? Lipsește ceva în legislație?
Este o situație complexă. În raportul Misiunii de experți a Consiliului Europei din anul 2012, care a evaluat starea de lucruri din țara noastră în domeniul patrimoniului cultural construit, se menționează că legislația noastră oferă toate pârghiile necesare pentru protejarea patrimoniului cultural. Lipsește „doar” voința politică de a le aplica. Și aceasta – în anul 2012! De atunci, legislația noastră în acest domeniu a fost serios consolidată. Însă voința politică pentru aplicarea ei așa și nu a apărut.
Să mai atragem atenție la un fapt. Autoritățile centrale – Parlamentul, Guvernul – aprobă strategii naționale în domeniul protejării patrimoniului cultural. Dar cine implementează prevederile acestor documente la nivel local? Desigur – autoritățile locale. În toată lumea, autoritățile locale constituie unul dintre pilonii de bază ai sistemelor naționale de protejare a patrimoniului cultural.
Iar acum, să vorbim despre Chișinău (deși în alte localități situația nu este mai bună). Cine a auzit în capitala noastră despre programe sau viziuni strategice de soluționare a problemei protejării și dezvoltării durabile a patrimoniului arhitectural urban? Nimeni. Deoarece acestea nu există.
Faptul afectează serios starea de lucruri din oraș. Cum pot funcționarii să rezolve o problemă care nu este reflectată în documentele de care aceștia se ghidează? Nicicum. În acest sens, nu este surprinzător faptul că Primăria adoptă decizii care ignoră sau chiar sunt deschis contrare protejării patrimoniului cultural urban.
Ar trebui să apară o inițiativă din interiorul Primăriei, sau, să zicem, Ministerul Culturii ori Guvernul ar putea să „acționeze”?
Autoritățile centrale (Guvernul și Parlamentul) și autoritățile locale, formând doi „piloni” ai sistemului național de protejare a patrimoniului cultural, trebuie să interacționeze în acest sens. Atunci când așa-numitul „centru” uită de obligațiile sale, „localii” le „amintesc” despre acestea, și, invers: când autoritățile locale se fac a „niznai”, „centrul” nu-și permite să tacă smerit.
În această formulă există și cel de-al treilea ”jucător” (este vorba despre întreaga noastră societate, toți cetățenii țării, inclusiv organizațiile obștești, mass-media etc.). Sarcina acestuia este de a reaminti primilor doi „piloni” despre problemele existente și despre faptul că ele trebuie soluționate ținând cont de interesele culturale de durată ale țării, fără a fi înlocuite cu interese particulare.
Acești „piloni” ai sistemului de protejare a patrimoniului cultural al țării, fie sunt în stare rudimentară (cum este cel format de autoritățile centrale), fie nici nu există (ca în cazul autorităților locale). Faptul se explică și prin interesul încă destul de slab al societății pentru propriul patrimoniu și identitate culturală.
Să analizăm, de exemplu, o tragedie recentă: arderea edificiului Filarmonicii Naționale (clădirea primului circ din Chișinău, construită la începutul secolului XX). Mulți s-au grăbit, inclusiv în mod public, să surclaseze această clădire de importanță istorică și culturală deosebită. Cât pe ce să afirme că edificiul Filarmonicii însuși este responsabil de ceea ce i s-a întâmplat. Și au declarat, desigur din cele mai bune intenții, că el trebuie demolat (sub falsul pretext al imposibilității restaurării lui) și pe același loc să fie construită o clădire „nouă, modernă și frumoasă”.
Este un exemplu elocvent al unei percepții primitive sau, mai exact, al lipsei totale a înțelegerii din ce se formează identitatea culturală a unui oraș și care este rostul ei.
Ar putea să apară o lege, de exemplu, care ar obliga fiecare localitate din Republica Moldova să aibă un plan de protejare a propriului patrimoniu arhitectural?
În legi este deja clar stipulat, care sunt atribuțiile autorităților locale în domeniul protejării patrimoniului cultural. Ele trebuie „doar” să înceapă să implementeze aceste atribuții. La început, probabil, nu va fi simplu.
Noi am acumulat o experiență bogată în distrugerea patrimoniului cultural, experiență în evitarea și sabotarea prevederilor legislației. Acum însă, va trebui să facem exact opusul.
Dar cum și cine ar trebui să creeze interesul pentru identitatea culturală? Dvs. afirmați că în societate acest interes este deocamdată scăzut.
Ce reprezintă monumentele istorice, de exemplu, pentru Chișinău? Sunt acele repere materiale care reflectă dezvoltarea lui istorică, care formează imaginea lui irepetabilă și, drept urmare, identitatea culturală a comunității orășenilor. Sunt acele bunuri care, precum spun documentele internaționale, asigură „prezența vie a trecutului care a format orașul”.
În multe țări europene și nu numai, bunurile de patrimoniu cultural imobil – monumentele istorice și siturile arheologice – au fost transformate în unul dintre cele mai importante motoare de dezvoltare economică. Patrimoniul cultural este o resursă importantă, însă, în multe privințe subestimată a Republicii Moldova. Iar țara noastră nu are chiar atât de multe resurse de dezvoltare. Nu ar trebui să le irosim în van. Trebuie să dezvoltăm la nivel municipal și național interesul pentru identitatea noastră culturală. Monumentele istorice sunt o parte importantă a acesteia.
Pentru a porni transformările respective, ar trebui să începem în sfârșit să învățăm a vedea unicitatea patrimoniului cultural al pământului nostru. Trebuie să încetăm să repetăm minciuni precum că în țara noastră „nu avem ce vedea”, iar „dacă” și avem – e puțin și e de mâna a doua. Atâta timp cât în societate predomină asemenea viziuni, persoanele „șmechere” vor continua nestingherit să distrugă patrimoniul nostru comun. Iar structurile de stat vor pactiza cu aceștia, totodată prefăcându-se că nu se întâmplă nimic.
Și nu e vorba doar de distrugerea directă, ci și de atitudinea neprofesionistă față de restaurare, atitudine care este la fel de distrugătoare. Câte exemple de restaurare științifică avem în țara noastră? Dacă restaurarea nu este științifică, ea nu mai este restaurare, dar o activitate care duce la diminuarea sau chiar distrugerea valorii istorice și culturale a bunului de patrimoniu. În ultimii 30 de ani, în țara noastră nu putem acumulate nici zece exemple pozitive în acest sens. Trebuie de format specialiști în domeniul intervențiilor la monumente. Dar acesta este un subiect pentru o discuție aparte.
„Să ne bucurăm că vandalii nu au construit un bloc multietajat pe locul monumentului distrus?”
În centrul Chișinăului sunt situate monumente istorice, multe dintre care aparțin unor persoane particulare. Ținând cont de statutul de protecție al acestor bunuri impobiliare, putem oare cere proprietarilor să-și gestioneze proprietatea adecvat acestui statut? Mulți oameni de afaceri, când li se fac „indicații” în acest sens, se plâng de încălcarea drepturilor la proprietate privată.
În documentele internaționale, inclusiv în cele adoptate de Consiliul ONU pentru drepturile omului, se menționează legătura indisolubilă între conceptul drepturilor omului și patrimoniul cultural.
Dreptul de a avea acces la patrimoniul cultural și dreptul la folosirea acestuia face parte din dreptul internațional, este parte a drepturilor omului. El include atât dreptul unor persoane separate, cât și al comunităților să cunoască, să conștientizeze, să aibă acces, să viziteze, să folosească, să susțină și să dezvolte patrimoniul cultural. De aceea, între protejarea patrimoniului cultural și drepturile omului, inclusiv dreptul la proprietate privată, nu există contradicții.
Cine ar trebui să monitorizeze respectarea legislației din domeniul protejării monumentelor?
Protejarea monumentelor istorice etse una dintre atribuțiile de bază ale ministerului de profil, dar nu doar a acestuia. Ministerul nu reușește să gestioneze domeniul la nivelul cuvenit. Aceasta a dus, în ultimii 30 de ani, la acumularea mai multor probleme. Însă Ministerul Culturii nu va putea niciodată realiza de unul singur sarcinile sistemului național de protejare a patrimoniului, chiar dacă și-ar dori foarte mult. Cât timp ministerul va încerca să tragă de sine stătător ”jugul” „sistemului”, prefăcându-se că așa este normal, iar alte ramuri ale puterii îl vor aplauda stând de o parte, în țara noastră, la capitolul protejarea monumentelor istorice, nimic nu se va schimba.
Neînțelegerea esenței problemelor patrimoniului cultural, inclusiv la nivelul cel mai înalt al puterii de stat, precum și distrugerea/deteriorarea nepedepsită a monumentelor istorice, chiar dacă faptul cade sub incidența directă a Codului penal și Codului contravențional, creează un teren extrem de favorabil pentru raderea memoriei noastre istorice și culturale comune.
Noi avem cazuri de aplicare a sancțiunii penale pentru demolarea de monumente?
În Republica Moldova nu avem niciun caz de tragere la răspundere pentru distrugerea monumentelor istorice sau pentru alte genuri de acțiuni abuzive față de ele. Monumentele, cum erau distruse, parțial sau total, așa și continuă să fie distruse. Acest proces ba se intensifică, ba se încetinează, uneori are loc în mod deschis, alteori încearcă să fie ascuns. Și… nimic. Tăcere. La toate nivelurile puterii.
O singură dată, ce-i drept, în anul 2012, Parlamentul și-a luat în serios atribuțiile, formând o comisie de anchetă pentru examinarea cazurilor de distrugere a monumentelor istorice în perioada 1993-2012. În consecință, în anul 2013, el a adoptat o hotărâre extrem de importantă. Aceasta însă așa și nu a ajuns la Procuratura Generală, Curtea de Apel și Curtea Supremă de Justiție. Așa cum se menționează în document, aceste instanțe trebuiau să ia măsuri „pentru combaterea fenomenului de demolare şi deteriorare a monumentelor istorice incluse în Registrul monumentelor RM ocrotite de stat”. Voința politică a eșuat lamentabil. Puțini își mai aduc aminte de existența acestui important document, deși el a rămas în vigoare.
Se creează impresia că ramurile puterii s-au înțeles tacit să nu creeze precedente de aplicare a prevederilor legale. Astfel, statul transmite cetățenilor săi un mesaj politic intern clar – puteți distruge liniștit monumentele istorice, noi oricum nu intenționăm să aplicăm legea!
De exemplu, pe strada 31 august 1989, 85, anul trecut a fost demolat un monument istoric. A fost lăsat un singur perete – fațada de la stradă. Nu au construit un bloc cu multe etaje, dar, cam în perimetrul fostei clădiri, au construit una nouă, incluzând în ea peretele care a rămas de la monument. Pe de o parte, monumentul a fost demolat. Pe de alta, acest loc a devenit mai îngrijit, mai curat. Până atunci, clădirea era dărăpănată, în jurul ei era multă murdărie. Cum ar putea fi încurajați oamenii de afaceri care nu intenționează să construiască blocuri, pentru ca ei, totuși, să nu distrugă monumentele istorice?
Iarăși este vorba despre aplicarea legii. Pentru a încuraja cetățenii noștri să nu distrugă patrimoniul cultural, trebuie pur și simplu de aplicat cu strictețe legea. Exemplul Dvs. este din categoria „la nevoie, și racul este pește”. Să ne bucurăm că vandalii nu au construit un bloc multietajat în locul monumentului distrus și că în jur a devenit mai curat, de parcă murdăria era generată de existența monumentului și nu de lipsa de întreținere elementară din partea proprietarilor săi.
Țara noastră este membru al Consiliului Europei și al UNESCO și declară permanent despre aderarea la valorile acestor organizații. Iată, de exemplu, câteva dintre angajamentele pe care Republica Moldova și le-a asumat după ratificarea în anul 2001 a Convenției Consiliului Europei cu privire la protejarea patrimoniului arhitectural european: să prevină deteriorarea și distrugerea bunurilor imobile luate sub protecția statului; să ceară de la proprietarii bunurilor imobile luate sub protecția statului să efectueze lucrările necesare pentru întreținerea și restaurarea lor; să încurajeze inițiativele private de întreținere și restaurare a acestor imobile; să oblige infractorii să demoleze clădirea nouă, care nu corespunde cerințelor privind protejarea patrimoniului cultural etc. Acum spuneți, care dintre aceste angajamente internaționale asumate de noi sunt realizate în practică?
„Situația din Chișinău practic îi „împinge” pe cumpărătorii de clădiri istorice spre distrugerea lor”
Până acum, am discutat, mai degrabă, despre „bățul” pentru oamenii de afaceri. Există reguli, ele trebuie respectate, altfel – poftim sancțiunile. Noi dispunem de vreun sistem de încurajare a businessmanilor responsabili, care dețin clădiri istorice și care sunt dispuși să păstreze patrimoniul?
Este bună povestea cu oamenii de afaceri care „sunt dispuși” și care „nu sunt dispuși” să respecte legea. Și oare noi ne confruntăm cu problema „morcovului și bățului”? În general, cine a fost tras la răspundere în RM pentru distrugerea bunurilor de patrimoniu cultural? Nimeni. Autoritățile centrale și cele locale păstrează deocamdată cu grijă în depozite atât „bățul”, cât și „morcovul”. Nimic mai mult.
Implementarea consecventă a prevederilor legii – este singurul lucru care poate motiva oamenii și businessmanii să respecte o regulă sau alta. Ei vor face aceasta nu pentru că ceva le place sau nu le place. Posibil, 2-3 persoane o vor face inclusiv și din convingeri personale. Cei mai mulți, însă – pentru că nu le va fi convenabil să încalce legea.
Ce-i drept, situația creată în Chișinău practic îi „împinge” pe cumpărătorii de clădiri istorice spre distrugerea lor. Zic cumpărătorii – pentru că cele mai multe monumente nu au fost distruse de proprietarii „istorici” ai acestora, ci de persoane particulare și de companii de construcții, care le cumpără de regulă pentru a le demola și a construi altceva în loc.
Ce îi împinge spre aceste distrugeri și de ce ei se zbat cu atâta furie să ajungă în centrul istoric al orașului?
Este rezultatul implementării actualului model strategic de dezvoltare al urbei. Conform prevederilor acestuia, pe teritoriul Centrului istoric al Chișinăului trebuie să fie concentrate toate funcțiunile orașului nostru: aici trebuie să fie construite centrele de business, oficiile centrale ale băncilor, să fie concentrate instituțiile guvernamentale, cartierele locative de elită etc. Aici, coraportul investiții-profit pentru companiile de construcții și nu doar pentru ele va avea cele mai favorabile semnificații.
Pentru deservirea numărului tot mai mare de persoane care lucrează sau locuiesc aici, trebuie lărgite străzile existente, trebuie construite parcări multietajate. Businessul a analizat această strategie și a început să construiască. Dacă nu va fi „împiedicat”, nu se va rușina să construiască și în Grădina Publică Ștefan cel Mare. Businessul este business.
Când este necesar, lansează și „argumente”: ba că este un oraș „evreiesc” și nu trebuie să-l apărăm, ba că este „un produs al guvernării imperiale”, ba că este un „sat” care nu trebuie păstrat. Ba afirmă machiavelic că Centrul istoric este deja pierdut, așa că – nu ne mai împiedicați să ridicăm aici în continuare blocuri multietajate și să demolăm cartierele istorice.
Cei care văd dezvoltarea orașului din perspectiva demolării Centrului istoric și construirii pe ruinele lui a unui „Chișinău-city”, au pregătit „argumentele” necesare pentru fiecare segment al societății noastre dezbinate.
Interesele businessului domină interesele culturale ale orașului. Dar ar fi nedrept să spunem că vina integral o poartă oamenii de afaceri. Businessul doar profită cu abilitate de situația creată. Cheia acestei probleme rezidă în voința politică de a o soluționa, în primul rând – la nivelul local al autorităților din Chișinău.
În mass-media a fost lansată și „ideea” privind existența în orașul nostru a unei lupte între „nou” și „vechi”. Demagogie curată. Este vorba despre existența a două modele de dezvoltare a spațiului urban. Primul model ia în calcul patrimoniul cultural construit și face din el un element important de dezvoltare durabilă a orașului, celălalt – îl ignoră, zdrobind pas după pas bunurile de patrimoniu cultural în numele „luptei pentru progres”. Cu părere de rău, în Republica Moldova, astăzi predomină cel de-al doilea model.
Deci, cu acest model nu avem șanse de a păstra Centrul istoric?
Nicio șansă. Ba mai mult, acest model, reflectat în Planul Urbanistic General din anul 2007, este un sabotaj deschis al statutului de protecție al Centrului istoric.
Drept reacție la acest sabotaj, Parlamentul a stabilit în decizia deja menționată din anul 2013. că Primăria municipiului Chișinău este obligată să aducă prevederile Planului General referitoare la Centrul istoric în corespundere cu statutul național de monument al acestuia. Cu alte cuvinte, s-a spus: „Băieți, ajunge să distrugeți patrimoniul cultural național. Schimbați vectorul de la distrugere spre protejarea și dezvoltarea durabilă a acestuia”.
Însă, chiar și astăzi, majoritatea chișinăuienilor nici nu bănuiesc că Centrul istoric este inclus cu număr separat în Registrul monumentelor Republicii Moldova. De acest fapt profită din plin autoritățile, care încearcă, prin tăcere, să „ascundă” necesitatea păstrării Centrului în calitate de bun de patrimoniu cultural național. Și totodată continuă să emită autorizații pentru demolarea acestuia și ridicarea unor construcții supradimensionate și necorespunzătoare statutului său de protecție.
În același timp, „brand-ul” juridic al părții centrale a Chișinăului permite o singură formulare a problemei: oprirea imediată a fărădelegilor, adică demolarea elementelor mediului istorico-urbanistic și implementarea unei politici eficiente de protejare a acestuia.
„Trebuie să dezvoltăm un nou centru al orașului”
Ce ar trebui de facut în primul rând?
Trebuie de analizat cum s-a procedat în alte orașe europene, unde centrelor istorice le-a fost atribuit statut de protecție.
În lume au înțeles că este imposibil, pe de o parte, să protejezi centrul istoric și, pe de alta, să dezvolți în același loc un centru urban de formație nouă. Cartierele istorice, monumentele de istorie și cultură vor pierde întotdeauna în fața funcțiunilor incompatibile care sunt implantate aici de autorități și dezvoltatori, vor pierde în fața clădirilor noi, supradimensionate, cu care sunt treptat ”umplute” aceste cartiere. Desigur, anumite edificii se vor păstra, dar Centrul istoric, mediul lui istorico-urbanistic, va fi distrus. Pentru că el nu este o colecție de clădiri separate, ci un ansamblu.
Practica mondială a demonstrat că soluționarea problemei rezidă în scoaterea în afara centrelor istorice protejate a acelor funcțiuni general urbane (uneori, și a anumitor funcțiuni general naționale, dacă orașul este capitală), care sunt incompatibile cu protejarea și cu dezvoltarea lor durabilă.
În practică, aceasta înseamnă trecerea de la modelul monocentric la cel policentric de dezvoltare urbană. Deci, trebuie dezvoltat un nou centru al orașului, care va absorbi toate funcțiunile incompatibile cu sarcina de a proteja Centrul istoric. Și acolo, în afara cartierelor istorice, să fie construite hoteluri cu multe etaje, centre de business, centre comerciale, blocuri locative și parcări multietajate, bulevarde și piețe noi. Astfel, va fi eliminată și presiunea excesivă a transportului.
Să construiești toate acestea în Centrul istoric, așa cum se întâmplă în Chișinău – înseamnă să lansezi în mod conștient programul de distrugere a acestei părți a orașului și sabotarea obraznică a deciziei Parlamentului în această problemă.
Orașul Chișinău trebuie să fie policentric. Fără aceasta, luând în calcul ce și cum se întâmplă, problemele actualului centru al orașului se vor agrava pe an ce trece. Chiar dacă se vor lărgi de două ori toate străzile de aici prin demolarea tuturor clădirilor istorice de-a lungul lor, așa cum genial s-a „propus” în Planul General din anul 2007.
Inclusiv din cauza chiar acestor blocuri cu multe etaje.
Desigur. Ele sunt „aspiratoare” care atrag transportul. Așa funcționează fiecare centru comercial și bloc cu multe etaje. Imediat apar și decizii de genul „trebuie să lărgim străzile”. Apoi construiesc următoarea clădire de dimensiuni mari, iar lângă acestea stau, așteptându-și „rândul” la demolare, edificiile istorice mici, care și-au „pierdut” complet scara. Și acest „rând” vine. În acest sens, modelul actual de dezvoltare al Chișinăului se bazează pe distrugerea Centrului istoric.
Din momentul în care se va decide crearea un nou pol de dezvoltare urbană, Centrul istoric se va elibera de presiunea dură a dezvoltatorilor și a pieței imobiliare, care se vor reorienta spre noul loc de edificare a „Chișinău-city”. Și atunci, deja „fără grabă”, fără îmbrățișările sufocante ale businessului din domeniul construcțiilor, se va putea decide, cum va fi protejat și dezvoltat Centrul istoric.
Subliniez, este vorba de dezvoltare și nu de muzeificare. De reabilitarea și regenerarea cartierelor istorice. Construcții noi vor fi, dar deja urmând principii și categorii complet diferite, comparabile cu scara orașului istoric și a mediului său istorico-arhitectural. Totul – conform practicii unei astfel de dezvoltări în alte orașe istorice protejate, strict conform prevederilor documentelor din domeniu, adoptate de organizațiile internaționale din care Republica Moldova face parte: Consiliul Europei și UNESCO.
Unde ar putea fi acest al doilea pol de dezvoltare urbană?
În anul 2007, printr-un acord cu Primăria municipiului Chișinău, o echipă formată mai bine de zece țări europene, condusă de specialiști din Barcelona, Milano și Londra, a studiat această chestiune. Și a propus să dezvoltăm un centrul urban modern în lunca râului Bâc, în fosta zonă industrială. Cum se mai întâmplă pe la noi, pe neașteptate, s-a schimbat primarul capitalei. Noile autorități au considerat că este „rușinos” să plătească elaboratorilor pentru schița-concept. Respectiv, elaborarea proiectului de amenajare a luncii râului a fost înghețată.
În prezent, râul Bâc, „axa” istorică a dezvoltării orașului, este separată de oraș, îndeplinind rolul de canal de deversare a apelor reziduale și a altor murdării. Dezvoltarea în acest loc a unui centru urban modern, a așa-numitului „Chișinău-city”, ar da viață acestei zone subestimate și ar „reda” râul orașului.
Despre mult-pătimitul Plan Urbanistic General se vorbește deja de mulți ani. Cel precedent se spune că s-a învechit, este incomplet, și nu este folosit. De ce să nu elaborăm unul nou?
Planul Urbanistic General al mun. Chișinău, aprobat în 2007, poate fi apreciat în mod diferit. Dar el conține lucruri despre care comanditarii lui preferă să tacă:conține programul de distrugere a Centrului istoric în calitatea lui de monument istoric, de bun de patrimoniu național protejat de stat.
Și această problemă este imposibil de rezolvat fără introducerea unor modificări principiale în concepția acestui Plan General. În acest sens, elaborarea unui plan nou – este o necesitate esențială.
Autoritățile locale trebuie să pună în fața elaboratorilor noului Plan General sarcina de a determina un amplasament nou pentru toate funcțiunile urbane care distrug Centrul istoric, să elaboreze Planul de referință istorico-cultural, să stabilească măsurile și regulile sistemice speciale pentru protejarea și dezvoltarea lui durabilă. Și toate acestea – fără a inventa „bicicleta moldovenească”, dar în conformitate cu documentele internaționale în domeniul orașelor istorice.
Pentru aceasta, Centrul istoric trebuie unit în hotarele unui singur sector urban, care să dispună de un statut juridic special (în prezent, zona istorică a orașului este inclusă în diferite sectoare – NM). Și, desigur, trebuie creat un serviciu municipal specializat, responsabil de Centrul istoric.
