Despre sinuciderea lui Felis, minora trans care a fost supusă bullyingului din partea colegilor de școală, a vorbit întreaga țară. Activiștii GENDERDOC-M, centrul unde pot găsi sprijin persoanele LGBT+, a organizat un protest în fața Guvernului, iar doi deputați ai partidului de guvernare au anunțat că vor monitoriza cu atenție cazul și acțiunile poliției. S-ar fi putut evita tragedia dacă am fi stat mai bine la capitolul educație sexuală și toleranță? Despre cum trăiesc în R. Moldova persoanele trans, ce presupune și cât costă procesul de tranziție, ce își doresc și ce le lipsește, dar și cum ar trebui să reacționeze părinții care observă un comportament diferit al copiilor, a discutat redactorul NM Stela Untilă cu Stela Roxana Pascal, o femeie trans, care după moartea lui Felis a inițiat o petiție online, în care a formulat cinci probleme ale persoanelor transgen.
Varianta audio a interviului o puteți găsi aici.
– Îți mulțumesc că ai acceptat și te rog să mă corectezi dacă unele formulări vor fi greșite. Ești vlogger, povestești pe YouTube despre procesul de tranziție prin care treci și o faci în trei limbi: română, engleză și italiană.
– Am început să îmi documentez tranziția acum jumătate de an, toamna trecută. Aș fi vrut să încep mai devreme, dar nu aveam cu ce filma. Între timp, mi-am luat un telefon care filmează binișor și într-o zi m-am apucat să îmi povestesc gândurile. A fost ceva spontan, am vrut să povestesc ca oamenii să afle că mai sunt și alte tipuri de oameni, pe lângă „oamenii normali”. Și să fiu o inspirație pentru alte fete sau băieți transgen. Mai mult pentru fete, pentru că eu sunt o fată transgen. Și ca lumea să înțeleagă că da, se poate merge înainte, se poate trăi.
– Cum a fost copilăria ta?
– M-am născut și am locuit în Chișinău. Verile mi le-am petrecut la țară, de unde e mama. Eram un copil năzbâtios, făceam multe șotii. A fost o copilărie grea, pentru că nu eram un copil la fel ca ceilalți și asta s-a manifestat foarte devreme. Aveam vreo trei-patru ani. Eu mă consideram fetiță, în creierul meu eu eram fată, în timp ce adulții îmi spuneau că sunt băiat și îmi impuneau anumite reguli sociale. Nu puteam să înțeleg de ce.
Nici eu, nici mama nu știam ce înseamnă „transgen”. Știam doar că sunt fată
– Rudele tale cum reacționau?
– Nu toate rudele, în special când mergeam la țară. A fost un incident cu sora mamei mele. Au fost tot felul de chestii, prin care s-a încercat să mă dezvețe de felul cum vedeam eu viața și cum îmi manifestam emoțiile, cum vorbeam, cum gesticulam. Încercau să scoată asta din mine și să îmi bage ceva nou. Cu mama nu am avut niciodată probleme, chiar și după ce mi-am făcut coming out-ul (Coming out – atunci când îți dezvălui identitatea de gen public, nota redacției), mama nu a fost deloc uimită, a spus: „Mereu ai fost fată”. Mama nu știa ce înseamnă transgen, nici eu nu știam. Știam doar că sunt fată.
– Dar tatăl tău?
– Eu am crescut cu un tată vitreg de la 3-4 ani. Nu a fost dulce copilăria. Nu a fost agresiv față de mine, nu mai agresiv decât alții. A fost rece. De la tatăl vitreg nu am simțit o respingere atât de categorică, spre deosebire de tatăl biologic. După ce am făcut coming out-ul, a început să sune toate rudele și să îmi facă outing (Outing – a dezvălui identitatea/orientarea sexuală a unei persoane, fără consimțământul ei).
– Din câte înțeleg, ți-ai făcut coming out-ul târziu.
– Da, în 2019, era prin octombrie. Am avut o perioadă foarte dificilă, simțeam că era ultima perioadă a vieții, nu mai puteam răbda. Nu puteam fi acea persoană – să mă îmbrac și să fiu băiat. Nu vreau să vorbesc despre rele, vreau să celebrăm viața, ca orice persoană să trăiască.
– Cum a fost la școală?
– Am mers la școală la Chișinău. De fapt, în două școli. A fost foarte greu. În prima școală, când eram mică, a fost ok. Nu au fost probleme, eram toți copii, nu se simțeau diferențele. La școala nouă, din clasa a patra, au început toate problemele. Eu uram școala. Era imposibil, îmi doream cât mai repede să se termine. Eram bătută practic în fiecare zi. Și în curte, afară. Din cauza feminității mele. Nu le plăcea băieților că eu sunt așa de feminină.
– Atitudinea negativă față de tine venea doar de la colegi?
– Și de la profesori. Erau unii care mă plăceau, dar puțini. A fost foarte greu. Cu colegii mai ales.
Eu uram școala. Eram bătută în fiecare zi, din cauza feminității mele
– Ai avut prieteni în copilărie?
– Am avut un prieten băiat, care în anii 90 a emigrat cu părinții în Canada, iar prietenia noastră s-a încheiat devreme. Eu chiar îl iubeam pe băiatul acela. Aveam 6 ani, el era cu un an mai mare. Când aveam 8 ani, el a plecat. A fost foarte greu pentru mine.
– Cum ai ajuns în Italia?
– Am mers acolo pentru că plecase mama mai devreme, la fel ca mulți moldoveni. Aveam 15 ani când a plecat. Acolo a început o viață nouă, un pic mai ușoară, pentru că nu erau acei oameni care să mă bată, să mă înjosească. În Italia a fost mai ușor, dar asta până l-am întâlnit pe Cristian și m-am îndrăgostit din nou. El era italian, frumos, foarte galant, atent. Dar din păcate eram doar prieteni. Eu atunci mă îmbrăcam și arătam ca un băiat, din păcate. Mă obligau să îmi tai părul scurt. Unchiul meu, care la fel era în Italia. El mă tundea.
– Cu Cristian cum s-a terminat? El știa?
– Nu știe nici până în ziua de azi. Eu nu i-am spus niciodată și nu știu dacă el vedea asta sau nu, dar eu nu am avut curajul să îi spun. El era hetero și era un băiat „văzut” în fața fetelor, avea succes. Nu am îndrăznit să îi spun.
– Tranziția cum a început?
– A început în Danemarca, în 2019. Am revenit din Italia, am fost și în Germania, apoi în Danemarca – două orașe, am stat un pic la Moscova, dar nu mi-a plăcut deloc și în Anglia. Cinci țări. Cel mai bine m-am simțit în Danemarca. Aș spune că și în Anglia, dar am nimerit în perioada lockdown-ului, când magazinele erau închise, nu aveai unde să te distrezi, să faci un shopping, așa cum ne place nouă (râde, nota redacției).
– Te căutai, încercai să începi o viață nouă?
– De fapt, fugeam de mine și de ceea ce societatea vrea să îmi impună. Tranziția am început-o în Danemarca, în 2019. Dar a trebuit să o opresc, pentru că a început lockdown-ul.
– Cum începe, de fapt, procedura? Un tânăr se identifică drept transgen. Unde se adresează?
– La noi abia acum încep să fie organizate lucrurile corect, până acum fiecare făcea cum știa. Dacă vorbim de alte țări, de exemplu, în cazul meu – Danemarca, eu m-am adresat la medicul de familie. Mi-a fost foarte greu să mă deschid, pentru că eu consideram asta ceea ce consideră societatea – o anomalie. Dar medicul mi-a spus că nu trebuie să fiu încordată, pentru că acolo în oraș erau foarte multe persoane ca mine și el personal avea mulți pacienți – atât femei, cât și bărbați transgen. Când am auzit asta, am simțit o ușurare. El mi-a spus că trebuie să vorbesc cu părinții și să le explic, pentru că, după ce voi începe terapia hormonală, dacă nu le voi spune, oricum se va vedea. Mi-a fost foarte greu, dar le-am spus. Acolo, în Danemarca, sunt clinici speciale care se ocupă de persoanele transgen – se numește „clinică sexologică”. Mi-au pregătit dosarul și l-au trimis la clinică. Dar a început lockdown-ul. Eu începusem deja terapia hormonală singură, pentru că nu mai puteam.
– Ceea ce este greșit?
– Nu aș spune. Dacă asta salvează vieți, este alegerea individuală a fiecăruia. Eu mi-am asumat riscurile, pentru că ele sunt.
Am început terapia hormonală singură, pentru că nu mai puteam. Mi-am asumat consecințele
– Pe lângă hormoni mai iei și alte preparate?
– Da, preparate care blochează testosteronul.
– Și dacă întrerupi brusc procesul?
– Este foarte periculos. Și la nivel mental, și endrocrinologic. Dar mai ales mental. Pentru că marea parte a persoanelor transgen simt disforie de gen (Disforia de gen este o afecțiune care îi cauzează unei persoane disconfort sau suferință pentru că există o diferență între sexul biologic al acesteia și identitatea de gen acesteia, nota redacției).
– Ai decis decis să te întorci în Moldova și să continui aici tranziția. Cum se desfășoară lucrurile în Moldova?
– Ca proces, îl creăm abia acum, împreună cu GENDERDOC-M. Centrul a desfășurat traininguri pentru specialiștii din domeniu, din Moldova. La rândul lor, ei au fost la training-uri cu specialiști omologi din alte țări. La moment, este un grup de specialiști – medici psihologi, endrocrinologi, care sunt documentați pe tema transgen.
– Dacă o persoană din Moldova nu se identifică cu genul pe care îl are de la naștere, unde trebuie să meargă?
– Corect ar fi la medicul de familie. Dar din păcate încă nu este pus pe rol procesul. Cel mai corect ar fi ca acea persoană să vină la GENDERDOC și să ia lista cu pașii pe care îi are de făcut. Trebuie să se adreseze la endrocrinolog, cel care te va ajuta să începi terapia hormonală, după ce dai analize.
– Poți să mergi la orice endrocrinolog sau doar anumiți specialiști?
– Poți merge la orice endrocrinolog, dacă nu este transfob. Au mai fost cazuri în care nu au vrut să facă analizele. Dar sper că nu se va mai repeta. După aceea, dacă vrei să mergi pe calea de a obține documente noi, trebuie să mergi la psihiatru. Din păcate. În alte țări deja s-a anulat, în Moldova încă nu. Urmează. Se cere și un psiholog, iar GENDERDOC oferă consultații gratuite, chiar și terapie, pentru cei care au nevoie. După ce dai toate analizele hormonale, începi tratamentul cu doze mici, care treptat se măresc, după câteva luni.
Machiajul este o terapie puternică probabil pentru fiecare persoană transgen
– Tu ești în proces de aproape doi ani. Zilnic iei pastile.
– Nu pot să spun, pentru că ajungem la dozaj și asta este foarte individual.
– Există și efecte secundare?
– Depinde de persoană. Dacă are boli auxialiare, de la estrogen poate dezvolta tromboze. În rest, doar supraîncărcarea ficatului de la pastile.
– Acum două luni, povesteai într-un video pe canalul tău de YouTube că medicul ți-a spus că ești acum la vârsta adolescenței. La 14 ani. Cum se împacă asta cu faptul că ești totuși adult, trebuie să mergi la serviciu, să achiți facturi și în același timp treci prin stări specifice adolescenței?
– Nu se împacă deloc. Nu reușesc să mă descurc. De la început, îmi era greu, pentru că încercam să controlez și să opresc stările. Pe urmă am înțeles că nu are niciun rost. Creierul reacționează și gândește fix ca la o fată de 14 ani.
– Am văzut că te machiezi, ai tutoriale cu coafuri.
– Nu sunt tutoriale, arăt ceea ce fac. Dar e mai mult decât un hobby. Pentru fetele transgen, machiajul este mai mult decât pentru fetele cisgen (Cisgen – persoană al cărei identitate și „rol de gen” sunt echivalente cu sexul biologic, nota redacției). Este foarte important pentru că îmi dă putere să mă simt mai frumoasă, așa cum mereu am vrut. Machiajul este o terapie puternică probabil pentru fiecare persoană transgen.
Mă uit la pozele mele din trecut și îmi spun: OMG, sunt două persoane absolut diferite
– Canalul tău de YouTube și rețelele sociale sunt un mijloc de terapie pentru tine?
– Da, atunci când comunic cu oamenii prin intermediul YouTube, mi se face mai ușor. Probabil că da, este o terapie. Am o prietenă, o cheamă Doi, de la Doina. Mi-a sugerat încă anul trecut să îmi documentez tranziția și gândurile. Un documentar.
– Te confrunți și cu mesaje de ură?
– Nu prea, pentru că nu sunt încă atât de populară. Dar eu le blochez din start și mereu le sugerez tuturor să blocheze imediat comentariile negative și să nu discute în contradictoriu, pentru că nu are rost. A fost un comentariu negativ, dar l-am raportat la YouTube. Era o persoană care a ajuns de pe Facebook pe canalul meu de YouTube. M-a afectat un pic, câteva zile m-am simțit rău. De asta le blochez, nu alimentez discuțiile negative.
– Îți place să revezi primele tale filmulețe? Ca un album cu fotografii?
– Da, nu multor fete transgen le place să se uite în trecut. Mie îmi place să mă uit la începutul tranziției. Nu prea reușeam să mă confrunt, ca să mă uit la pozele mele de până la tranziție. Mi-era greu. Foarte recent mi-am spus: da, a fost un capitol din viața mea, nu pot să mă urăsc cum eram, trebuie să accept și să merg înainte. Și asta m-a ajutat, pentru că mă uit la pozele acelea și îmi spun: OMG, sunt două persoane absolut diferite.
– Când apar primele schimbări după ce începi tratamentul cu hormoni?
– Totul depinde când începi tranziția. Dacă este devreme, vei avea mai multe beneficii. De exemplu, la 16 sau la 20 de ani corpul nu este dezvoltat în totalitate. După 16 ani pierzi mult, pentru că vocea deja se îngroașă. Dar cel puțin oasele nu vor fi atât de masive.
– În cazul tău când au apărut primele diferențe?
– După trei luni, pielea devine mai gingașă, mai transparentă, mai albă. Apoi, de la 6 luni, începe să se schimbe forma corpului, depinde de constituția persoanei, cât e de slabă, etc. Corpul se remodelează, grăsimile se mișcă din unele părți spre altele. Sânii au început să crească după 6 luni, iar la 8 luni erau deja foarte vizibili. Sânii se dezvoltă aproape ca la fetele cisgen, cam pe durata a trei ani, cu un pic de întârziere.
– Cât timp trebuie să urmezi tratamentul?
– Este pe viață. Toată viața.
Pentru intervenția chirurgicală, aștepți doi ani certificatul de la psihiatru. Și nu mereu îl primești
– Iartă-mă că te întreb, dar intervenția chirurgicală de schimbare propriu-zisă a sexului?
– Este un subiect foarte dureros. Nu este doar partea materială, dar și certificatul pe care îl așteptăm fiecare dintre noi câte doi ani de la psihiatru. Și nu în toate cazurile ți se dă. Iar fără hârtia asta nu poți să faci operația, nici măcar sânii să ți-i pui. Unele fete își doresc, deși eu, de exemplu, sunt ok deja. Dar poate îmi voi schimba părerea. Eu consider că este discriminatoriu: de ce o fată cisgen poate să-și pună sânii fără nicio hârtie de la medic. A dat analizele și gata.
– Și dacă primești adeverința de la psihiatru? Unde faci operația?
– În străinătate. Costă cam 10 mii de euro, depinde de clinică. Thailanda are cea mai mare piață de desfacere, ei fac deja cam de 30 de ani vaginoplastie, sunt specialiști foarte buni. Dar se face și în Europa, în Canada, în America.
– Tu vrei să faci operația?
– Da, foarte mult. Dar din păcate, n-am nici hârtie și nici bani. Dar mă face să mă simt foarte disforică în fiecare dimineață când mă uit în oglindă. Deși cam de 3-4 luni a început să îmi placă de mine. Schimbările majore au devenit foarte vizibile. Fața conta pentru mine foarte mult. A început să se schimbe târziu în cazul meu. Dar deja îmi place.
– Ți s-a întâmplat să fii criticată în public de persoane necunoscute?
– Sunt puține cazuri, acum nu mai este așa ca înainte. Vara trecută, când încă nu arătam nici pe aproape cum trebuie, dar deja îmbrăcam rochii, mă duceam așa la serviciu… din păcate, cele mai multe cazuri vin din partea femeilor cisgen, ele dau atacurile. Nu înțeleg de ce.
– Ți-a fost greu să te angajezi în Chișinău? Le spui din start angajatorilor că ești transgen?
– Mi-a fost greu. Acum iarăși am plecat. Dar toate ofertele pe care le văd și unde trimit CV-ul, primesc doar refuzuri. Am avut două joburi în Chișinău în aproape doi ani. Primul era neoficial, fără acte în regulă, eu nici nu știam. Am plecat după o lună, când am aflat. De asta și m-au luat. Era un magazin online în limba italiană. Al doilea job a fost o firmă foarte mare, am lucrat la ei patru luni și am plecat în februarie. Am avut o șefă foarte bună, dar acolo era mai diferită structura ierarhică, erau și team leaderi. Am avut un conflict cu o persoană din echipă.
Iese o persoană la microfon în parlament și spune că se va introduce educația sexuală în școală și toți vor deveni nu se știe cine. E normal că îi sperie pe părinți.
– Crezi că problema era în transfobie?
– Cred că da, pentru că doar în adresa mea, din tot grupul, care era foarte mare, erau astfel de comentarii.
– Spuneai că nu ai vrut niciodată să fii activistă, dar după moartea lui Felis, ai decis să faci un pas în față. Ai creat o petiție în care ai vorbit despre cinci aspecte importante. Primul se referea la informarea în școli și instituțiile medicale. Te refereai aici la fobia multor părinți că dacă copiii vor afla despre existența persoanelor transgender vor fi curioși să încerce?
– Nu, nu la asta. Omul nu va încerca niciodată ceea ce nu îi este aproape, ceea cu ce nu are legătură. Nu poți să încerci ceea ce nu ești. Numai cei care se consideră persoane transgen simt o disforie și vor să facă o schimbare.
– Cum ar trebui să aibă loc această informare? Ar trebui organizate ore speciale la școală? Broșuri la cabinetul medical? Dar care-i garanția că le vor citi? Sau poate ar trebui să fie mai multe emisiuni la televizor?
– Cred că la școală ar trebui să fie o oră de educație sexuală, în care în general pentru toate persoanele să fie clar unde se impun granițele, atunci când o persoană începe să se dezvolte.
– Din ce clasă ar trebui să înceapă aceste ore? Pentru că unele voci spun că ar trebui incluse încă de la grădiniță, cu noțiuni simple, nu despre orientare sexuală, ci despre cum ar trebui să reacționeze când sunt atinși într-un mod nepotrivit sau văd un adult dezbărcat. Dar asta îi și sperie pe părinți.
– Îi sperie pentru că ei nu sunt informați corect la capitolul educație sexuală. Cine știe ce cred ei. Iese o persoană la microfon în parlament și spune că se va introduce educația sexuală în școală și toți vor deveni nu se știe cine. E normal că îi sperie pe părinți. Dar dacă vor fi informați despre conținutul exact care va fi predat la orele de educație sexuală, nu cred că mulți se vor opune. Da, vor fi și din ăștia, însă majoritatea vor înțelege că dimpotrivă, îi va apăra pe adolescenți. Sau cui să ceară ajutor dacă se simt diferiți și nu își pot explica anumite fenomene.
Schimbarea actelor durează mulți ani, se apelează la judecată. De ce să nu fie simplu, la fel ca pentru o femeie care se căsătorește?
– La punctul doi spuneai: Cerem simplificarea procesului de schimb de acte de identitate pentru persoanele transgen din Republica Moldova. Cum stăm la acest capitol?
– Din păcate, stăm foarte rău. În prezent, trebuie să treci printr-un proces care durează mai mulți ani, pentru a obține acte. Doi ani doar pentru adeverința de la psihiatru. Iar de acolo până la schimbul documentelor este un drum lung, care din păcate se întinde. Trebuie să apelezi la judecată. În mod normal, ar trebui să se întâmple între solicitant și Agenția Servicii Publice (ASP). Scrii o cerere precum că vrei să schimbi numele și litera sexului în buletin și atât. Și să o schimbe ușor, rapid, ca orice altă persoană care-și schimbă buletinul. Cum se întâmplă în cazul unei femei care se căsătorește. De ce să nu facem și pentru persoanele transgen? Pentru că atunci când o persoană se uită la tine și vede o femeie, iar tu îi dai un act unde figurezi drept bărbat… Mie mi s-a întâmplat să obțin un job și mi s-au cerut actele ca să întocmească contractul de muncă. Și când le-am dat buletinul – șocați: „Noi ne-am răzgândit, nu mai trebuie”. Acum râd, dar de fapt nu e deloc amuzant.
– La trecerea frontierei cum au reacționat polițiștii?
– Când am revenit din Anglia eram în haine de fată, cu unghiile vopsite și cu pașaportul vechi, cu poza veche. Nu au fost probleme, dar un fel de what? ce? Dar nu au fost probleme la vama noastră.
– În petiție se solicită acces la preparate hormonale cu doze specifice pentru persoanele transgen și acces la terapia hormonală. Cât ar costa un tratament în Moldova?
– Depinde de doză, pentru că la fiecare este diferit. Dar în cazul meu – cam 700 de lei doar pentru pastile. Dar mai sunt și alte proceduri care trebuie făcute. Mă refer la epilarea cu laser. În cazul meu – nu a ajutat și am trecut la epilare electrică, care este foarte dureroasă, dar rezultatul a meritat. E costisitor și se face lunar, până termini. Deci nu e doar terapia cu hormoni.
– Nu te-ai ciocnit cu discriminare când ai mers să faci procedurile?
– Nu. Poate și există transfobi, eu nu am fost în toate saloanele din Chișinău, doar în câteva. Nu au fost deloc probleme și asta mă bucură.
Poliția a cerut bani de la o persoană gay. Că dacă nu le dă banii, îl vor pârî familiei și la lucru
– Se mai cere ca organele de drept/poliția să fie amendate pentru hărțuirea victimei sau a tentativei de conversie a așa numitului Gen Corect la adresa persoanelor transgen. Ai auzit de cazuri în care polițiștii au luat partea infractorilor?
– Cunoaștem astfel de cazuri, pentru că ele imediat apar în comunitate. Vine poliția și în loc să ia partea victimei, o ia pe cea a agresorului. Vinovată este femeia, pentru că ea este cine este – transă: „Asta e vina ta, trebuie să coincizi genului cu care te-ai născut”. Ar trebui să reacționeze conform legii și neutru. Au fost cazuri de abuz din partea poliției și față de gay, lesbiene. Toată comunitatea a trecut prin asta cu poliția. Au fost cazuri în care poliția a fost chemată pentru a asista un caz de hărțuire a unui gay și polițiștii au spus că dacă nu li se va da o anumită sumă, vor face outing. Au spus: „e vina ta pentru că ești …. cuvântul acela pe care îl spun ei. Și dacă nu ne dai suma respectivă – te vom pârî familiei și la lucru”. Astfel de cazuri nu ar trebui să se întâmple, mai ales că tindem spre UE. Dar față de acum 20 de ani, lucrurile se schimbă în bine. Acum 20 de ani era imposibil să trăiești în țara asta. E clar că mai este mult de lucru. Dar oamenii pleacă peste hotare, văd cum se trăiește acolo, află că sunt persoane diferite, care sunt acceptate. De ce să nu lași omul să-și trăiască viața.
– Vorbim din nou de informare.
– Da, noi suntem în proces de lansare a mai multor proiecte. Dar statul ar trebui să se implice pentru informarea societății.
– Crezi că e suficientă informarea sau ar trebui să existe mecanisme de incluziune? Pentru că revin la petiția ta și ultimul punct se referă la șanse egale în angajarea în câmpul muncii pentru persoanele transgen.
– Statul poate face schimbări. Statul suntem noi, oamenii, dar delegații noștri sunt cei care stau acolo, sus. Ei ar trebui să adopte legi de incluziune. Dar ar trebui pentru început să lase și ei la o parte transfobia și homofobia. Pentru că avem în instituțiile de învățământ astfel de persoane și atunci când un mentor este astfel, transmite ideile sale elevilor, care sunt foarte vulnerabili la vârsta adolescenței. E foarte ușor să le impui o idee și să îi faci să acționeze. Dacă mentorul are idei distructive, și acești copii devin distructivi. Apoi cu aceste idei merg mai departe în viață. Nu se dezrădăcinează ușor, e nevoie de ani.
– Revenim din nou la cazul lui Felis, care nu numai că a fost hărțuită de colegi, dar nu a găsit sprijin nici la pedagogi și nici la administrația școlii.
– Ceea ce s-a întâmplat e foarte grav. Nu ar trebui să se întâmple cu niciun copil. Pentru asta ar trebui noi să ne implicăm, adulții. Pentru că noi avem puterea de a schimba lucrurile, noi putem educa generația nouă. Cei mici se uită la părinți, la cei mari și copiază atitudinea părinților, a profesorilor.
Dacă mentorul are idei distructive și acești copii devin distructivi. Apoi cu aceste idei merg mai departe în viață.
– Ce sfat ai pentru părinții care observă la copiii lor un comportament diferit. Așa cum te comportai tu la 3 ani. Ce să facă dacă băiețelul lor se identifică drept fată?
– În primul rând, să nu judece și să nu se panicheze. Mulți intră în panică. Să înțeleagă: ok, copilul meu poate fi diferit și asta nu e o condamnare, nu e ceva rău. Trebuie să ne pregătim pentru asta.
– La 3 ani e prea devreme ca să își ducă copilul la un psiholog?
– Nu e prea devreme ca să mergi la psiholog să înțelegi ce se întâmplă cu copilul. Poate nu 3, poate 6 ani. O convorbire nu cu orice psiholg, ci cu un psiholog informat în docmeniul transgen, ca să asculte copilul, să îi înțeleagă gândurile. Copilul simte foarte bine emoțiile, mediul înconjurător. Mult mai intens. Orice emoție pe care părinții încearcă să o camufleze o vor simți oricum. Din start ar trebui să se pună de partea copilului și nu a societății, așa cum ar vrea societatea să îl remodeleze. Ești părinte? Fii de partea copilului tău și apără interesele lui. Până la 18 ani, tu ești tutorele, mentorul și protectorul. Să ne pregătim și noi moral, ca părinți și să-i dăm copilului șansa să fie ceea ce consideră că este.
În sfârșit sunt fericită. Vreau să trăiesc. Au început să îmi apară scântei în ochi
– Întrebare de final. Ești fericită acum?
– Sunt mai fericită. Probabil că încep să devin fericită pentru prima oară în viață. Pentru că până acum chiar eram nefericită. Nu știu dacă am avut vreodată scântei în ochi. Scântei în ochi au început să îmi apară acum 3-4 luni, când am început să văd în oglindă imaginea cu care m-am identificat mereu. Și da, pot să spun că acum în sfârșit sunt fericită. Vreau să trăiesc, vreau să celebrez viața și să inspir alte persoane. Nu contează ce fel de persoane. Vreau să fiu ceva bun, pozitiv pentru oameni.
