Marin Pavlescu este primul militar din armata Moldovei care și-a făcut coming out-ul în calitate de homosexual. Acum, recrutul în vârstă de 18 ani riscă să fie judecat pentru „dezertare”: acesta a hotărât să nu revină în unitatea militară din cauza hărțuirilor. Chiar și acum, tânărul se confruntă cu urmările alegerii sale – să trăiască deschis și să nu se ascundă.
Într-un interviu pentru NM, Marin ne-a povestit, cum au apărut insulte pe poarta mamei din cauza coming out-ului său, cum este viața obișnuită din armată, de ce aceasta poate să afecteze nu doar persoanele cu orientare homosexuală și de ce el vrea să plece din Moldova.
„Discuția cu iubitul meu a fost înregistrată”
Pentru început, povestește-ne, cum ai ajuns la armată și de ce ai decis să n-o eviți, așa cum fac mulți alții în Moldova?
Am împlinit 18 ani. În familia mea, toți au făcut armata. Și mama mi-a spus: „Mergi și tu la armată, vei face serviciul militar un an și vei fi liber, ca să nu te caute și să nu ai probleme”. Atunci, ea încă nu știa despre orientarea mea, nu puteam să-i spun. Dar încă din copilărie, am fost învățați să ascultăm de părinți. Și am decis că trebuie s-o ascult pe mama și să merg la armată.
Am trecut comisia, am susținut două teste, după care mi-au dat să semnez un document și mi-au spus: „Felicitări, de la 20 aprilie, pleci la armată”. Și mi-au dat o foaie pe care era scris, când și unde trebuie să fiu.
Am revenit acasă, m-am concediat de unde lucram chelner, deși îmi dădeam seama că nu vreau să fac armata. Locuiesc la Rezina. Dar fratele meu mai mare este legionar în Legiunea Franceză. Și fratele mijlociu a făcut armata. Mama mi-a explicat astfel: „În familia noastră, toți au făcut armata, du-te și tu”.
Cum intenționai să te comporți la armată? Să-l ascunzi pe iubitul tău, relațiile?
Da, îmi doream ca el să mă viziteze, dar să se prezinte ca o cunoștință sau prieten. Îi spuneam mereu să nu ofere nimănui datele personale. Îmi dădeam seama că dacă vor afla cei din armată, se va întâmpla ceea ce s-a și întâmplat.
Când ai înțeles că cei din unitate au aflat secretul tău?
În timpul cursului tânărului luptător, care este organizat pentru începători înainte de depunerea jurământului. Am împrumutat telefonul unui superior, ca să pot suna.
Cadeții nu aveau telefoane mobile. De aceea colonelul a spus ca militarii prin contract, care sunt responsabili de noi, să ne ofere posibilitatea de a suna acasă, câte 5 minute, să vorbim cu părinții. În prima săptămână, așa și nu ne-au dat un telefon, în cea de-a doua, am reușit s-o contactez pe mama. Iar la următoarea încercare, l-am sunat pe iubitul meu. Nimeni nu m-a avertizat că fiecare apel de pe acest telefon se înregistra. Și discuția cu iubitul meu a fost înregistrată. Iar eu aveam doar 5 minute. În astfel de momente, creierul gândește altfel, apreciezi fiecare secundă pe care o ai. Și eu l-am sunat și nu am observat nimic.
Peste vreo săptămână după depunerea jurământului, am început să fiu tachinat și întrebat direct: „Da tu ești dintr-aceia?”. Am întrebat câțiva băieți, de ce cred așa. Răspunsul: „Păi, există o înregistrarte în care vorbești cu un băiat, iar la sfârșit îi spui «te iubesc, ai grijă de tine». Iar el răspunde «reciproc»”. Și iată, ei au înțeles că acesta este iubitul meu și că noi suntem într-o relație.
Au început să mă insulte mereu. Am mers la psihologul din unitate. Prima dată nu am putut să-i zic, ce anume se întâmplă. Ea mi-a spus: „Ce te frământă, ce ții în tine, spune, nu voi spune nimănui”.
Nu aveam siguranța că ea nu vă pălăvrăgi. Îmi era teamă. Toate persoanele LGBT trebuie mai întâi să se gândească înainte de a avea încredere în cineva. Însă la a doua vizită, i-am povestit deja. Iar ea mi-a spus: „Eu știu deja”. Am întrebat-o, de unde. Ea: „Păi, circulă prin companie o înregistrare, cum vorbești la telefon cu iubitul tău și la sfârșit – diferite dulcegării, «eu te iubesc»”. Am fost șocat. Apoi ea a încercat să spună că a ajuns la concluzia că sunt sentimental și sensibil. Dar acest lucru e imposibil.
Dar în armată este o practică obișnuită să mergi la psiholog? În Moldova, mulți se jenează de aceasta chiar și în afara cazarmelor.
În armată există o asemenea practică. Poți merge la psiholog pur și simplu să discuți, să spui ce ai pe suflet.
Când am început să merg la ea, întotdeauna vorbeam concret. Mă deranjează insomnia, sunt mereu insultat și iată aceștia și aceia își bat joc de mine. Spuneam numele pe care le cunoșteam. Acum ea neagă acest lucru, cică, nu a știut asemenea detalii.
În general, în armată e ceva obișnuit să mergi la psiholog, nimeni nu interzice. Dacă îi spui unui superior că mergi la psiholog, poți ajunge. Poate doar că nu chiar atât de des.
În unitate sunt trei psihologi. Ce-i drept, pe doi dintre aceștia nici nu-i pot numi psihologi. Când am venit în biroul unuia dintre ei, a fost un asemenea dialog:
- Pavlescu, iarăși tu?
- Iarăși eu.
- Ce s-a întâmplat de data aceasta?
În acest moment, ea nu privește spre mine, stă și glisează TikTok în telefon.
- La naiba, când vorbesc cu tine, eu însămi am nevoie de psiholog.
Cum poate această persoană să fie numită psiholog? Și asta, în loc de ajutor. Poți primi o anumită susținere acolo, dar nu este un ajutor real. Nu am mai mers la această femeie.
„El m-a înșfăcat de gât”
Cum s-au stabilit relațiile cu psihologul? Pentru că i-ai povestit că ești hărțuit fățiș, iar apoi au fost și încercări de maltratări.
Când ea încă nu știa despre orientarea mea, voia cumva să mă ajute. Apoi a încercat să mă susțină ori să mă convingă că nu există o soluție. Îmi spunea mereu: „Nu există o soluție pentru această problemă, nu vei ieși nicicum de aici, trebuie să rabzi”.
Îmi spunea mereu că eu sunt vinovat de aceasta. Întrebam, de ce? Ea îmi răspundea: „Nu ești serios. Te comporți ca un băiețel. N-ai observat că apelul se înregistrează, dar atragi atenția asupra faptului, cum ești înjurat”. Îmi spunea mereu: „Nu acorda atenție”. Cum să nu atrag atenție dacă trec ostașii pe lângă mine și mă numesc „poponar”, „homo” și „pedofil”? Cum să nu iei în serios toate acestea?
În armată, soldații contează ca „cifre”. Ei nu încearcă să rezolve o problemă. De câteva ori chiar am rugat psihologul să contacteze GenderDoc, ca, poate, ei să mă ajute cumva. Dar ea așa și nu a făcut acest lucru.
Ea ți-a spus că ești primul care te-ai adresat cu o asemenea problemă?
Ea spunea că în armată au fost gay și mai devreme. Au fost și dintre cei care au au făcut armata până la urmă. Înainte, demult, ei erau respinși, precum că ar avea dereglări psihice.
Dar acum nu există asemenea articole, de aceea ea îmi spunea că nu există o soluție. Doar îmi tot promitea că va discuta cu cei care mă atacau, „ca să nu facă mai rău”.
Dar la un moment dat, s-a ajuns la atacuri fizice.
Da, la început erau doar cuvinte, înjurături și insulte permanente. Psihologul chiar spunea în acest sens: „Cred că născocești”.
Iar în luna a patra, un militar din compania mea a început să mă insulte când eram în cazarmă: „Nu-ți plac fetele, ești așa și așa, nu vei avea copii, ești un poponar”. I-am răspuns că nu are dreptul să vorbească așa cu mine. Atunci s-a ridicat de pe scaun și s-a pornit spre mine. M-a lovit cu pumnul în piept, iar cu cealaltă mână m-a înșfăcat de gât. Apoi iarăși a încercat să mă lovească, dar i-am ripostat. Toate acestea au durat câteva minute. Apoi un superior a intrat în cameră și tipul m-a lăsat imediat.
Mi-a rămas o vânătaie pe gât, se vedeau practic amprentele mâinii cu care m-a înșfăcat. S-a făcut turul de seară. Nimeni n-a acordat atenție vânătăilor, deși acestea se vedeau. A doua zi, iubitul meu a venit la punctul de control. Am încercat să ascund de el vânătăile, ca să nu-și facă griji. Dar el a văzut totul imediat și a sunat-o pe mama mea, iar ea l-a contactat pe comandantul companiei. Au promis că vor analiza situația.
Am fost chemat în biroul comandantului. S-a uitat la vânătaie, m-a întrebat ce s-a întâmplat. Nu știam la ce să mă aștept. S-a constatat mai târziu că el a contactat-o pe mama și i-a spus că cel care m-a lovit a fost pedepsit. Dar în realitate, nimeni nu a fost pedepsit. Este o minciună sfruntată. Peste o lună, același tip a aruncat cu un scaun în mine.
Se întâmpla că mă loveau o dată și pur și simplu mergeau mai departe. Credeau că li se permite, că așa și trebuie. M-a insultat, m-a lovit și a mers mai departe să-și caute de treburile sale. I-am povestit psihologului despre toate acestea. Dar problema nu se rezolva.
Care este atmosfera printre ostașii din unitate? Presupun că dacă toate acesta sunt o normă, pot fi hărțuite nu doar persoanele care sunt de aceeași orientare ca și tine.
Da, acolo se confruntă cu probleme nu doar persoanele cu orientare sexuală „netradițională”. Și soldații „obișnuiți”. Și aceștia sunt înjurați. Uneori nu li se permite să telefoneze acasă, ei pot fi loviți.
Unii ofițeri, de exemplu, au o asemenea practică. Dacă ai încălcat ceva sau pur și simplu așa îi place, el îți ordonă: „Culcat”. Și trebuie să faci multe flotări. Se zice că în armată nu există bullying. Dar uneori, acolo pot și să te lovească cu mâna la ceafă. Pentru orice – nu ai venit la timp, nu ai auzit ceva – pot așa, pur și simplu. Și aceasta se referă la oamenii de orice orientare.
Toți tac, pentru că le este frică. Dacă vor vorbi undeva despre aceasta, ofițerul vinovat va fi pedepsit. Și acesta se va gândi: „M-au pedepsit din cauza ta”. Și va continua atacurile asupra acestui soldat. Toți își dau seama de eventualele consecințe.
În rest, care sunt condițiile de la armată?
Soldații sunt folosiți doar ca să fie „în liste” și să se acorde bani pentru ei. Dar cu siguranță, banii statului nu sunt cheltuiți pentru soldați.
Ce mâncare e acolo, de exemplu, ce igienă e. În unitate este un magazin. Și tu primești o soldă de 150 de lei lunar. Iar în acest magazin, totul este scump: o spumă de ras într-un recipient mic costă peste 60 de lei. În loc de rest, în acest magazin ți se oferă ciocolate, ca să nu dea bani.
Hrănesc – terciuri, terciuri, apoi borș care nici nu poate fi numit borș. Este uncrop cu cartofi și condimente. Mâncarea normală apare atunci când vin controale. Și în zilele de duminică, atunci când e zi de odihnă și ne putem vedea cu cei dragi la punctul de control.
Despre punctul medical din unitate nici nu mai vorbesc. Poți avea temperatură 38, dar ți se spune că nu sunt pastile. În caz extrem, când e mai mult de 39, îți pot pune o injecție. Și atât. E dezordine.
Te doare ceva – ți se spune că primirea soldaților e de la ora 15:00. Mai devreme nu se poate. Rabdă. Dar sunt soldați care au probleme grave de sănătate. În unitatea mea este un ostaș care nu aude cu o ureche. Dar e la armată.
Dacă ar exista posibilitatea de a organiza un control neplanificat, cu presă, cu ministrul și să se meargă în unitate pe neașteptate, s-ar descoperi foarte multe.
Controalele planificate nu oferă nimic. Pentru ei, chiar și mâncarea e pregătită mai bine. Curățenia se face la nivelul cel mai înalt. Care este sensul acestor controale? Deși eu în general nu văd sensul acestei armate. S-a transformat într-o spălare de bani.
„Pe poarta mamei au apărut inscripțiile – „homo”, „poponar”, „pedofil”
La un moment dat, ți-ai luat concediu din armată și ai decis să nu te mai întorci acolo. Când ai luat decizia, care argumente erau „pro” și care „contra”?
Mi-am luat concediu deja a doua sau a treia oară, pentru că mama este bolnavă. În general, concediile sunt interzise acum din cauza pandemiei. Excepție – cazurile urgente, când cineva dintre rude s-a îmbolnăvit, a decedat ș.a. Trebuia să cumpăr medicamente pentru mama. Trebuia să merg după acestea în Transnistria, iar ea nu putea merge singură din cauza piciorului bolnav.
Am adus medicamentele și deja în a doua zi de concediu mă gândeam, ce-i de făcut. E imposibil să continuu așa la nesfârșit și să aud „pedofil” aruncat în față. Apropo, prima oară m-a numit așa o fată de 24 de ani, care face armata prin contract, nu e din compania noastră. Cred că nici măcar nu înțelege sensul acestui cuvânt. Imediat m-a luat în râs că iată, după aceasta, voi alerga din nou la psiholog „să plâng”. Mă insulta așa de fiecare dată când ne întâlneam prin unitate.
Eram în concediu cu iubitul meu și spuneam: „Eu nu pot să mă întorc în acest coșmar”. Și nu numai că nu voiam. Mi-am tăiat mâinile deja. Psihologul știe despre asta. Și m-a avertizat că dacă voi încerca încă o dată să-mi tai venele, mă vor trimite la consultația psihiatrului. Ea spunea că voi reveni de acolo doar cu recomandări. I-am propus să facă anume așa, odată ce îmi propune să rabd. Dar ea schimba subiectul de fiecare dată când venea vorba despre aceasta. Iar apoi a spus că în concluzia psihiatrului va fi indicată orientarea mea și din această cauză, îmi va fi și mai rău.
Vorbeam cu prietenul meu și nu puteam decide. El îmi propunea să revin în unitate, să-mi închei serviciul militar. Știa doar parțial despre ce mi s-a întâmplat, nu i-am povestit totul. El nu știe că acolo nici măcar nu puteam face duș în liniște, pentru că imediat începeau hărțuirile.
Nu întotdeauna poți nimeri imediat la psiholog. Într-o zi, am rugat șefii de câteva ori să-mi permită să merg la psiholog. Iar ei: „Văd că n-ai murit, așa că ce-ți trebuie? Ea e ocupată”.
„Văd că n-ai murit”. Deci, ei sunt gata să aștepte până cineva va muri și apoi să clarifice problema? Controalele de la minister, de exemplu, nu au sens. Ei știu cu o zi mai devreme că va veni comisia. De aceea și cazarma, și ostașii sunt pregătiți special pentru aceasta.
Dimineața, după discuția cu prietenul meu, m-am gândit la GenderDoc. Știam că ei oferă consultații cu psihologul și avocatul. Și am sunat. Avocatului i-am spus imediat că nu vreau să mă întorc la armată.
După aceasta, am decis să fac o postare pe internet și să spun public, din ce cauză, de fapt, nu revin. Pentru că ei consideră că aceasta este o evadare. Este articolul despre dezertare și se sancționează cu o amendă mare sau cu 5 ani de închisoare.
Mi-am adunat tot curajul în pumn și am publicat postarea. Cred că toți se confruntă cu așa ceva în armată. Și sunt sigur că eu nu sunt primul gay în armata Moldovei, dar nici ultimul. Sper că astfel, am susținut pe cineva. Iar comunitatea LGBT se va gândi încă o dată și nimeni dintre ei nu va merge la armată. Anume pentru persoanele LGBT, acolo chiar e ca la închisoare.
Ce reacție a stârnit coming out-ul tău în familie și printre cei apropiați, pe rețelele sociale, printre vecini?
În mare parte, una negativă. Eu nici până acum aproape că nu comunicam cu rudele. Fratele mijlociu este în Polonia, cel mai mare – în armata franceză, noi vorbim rar.
La momentul dat, mama știa deja că eu sunt gay. I-am spus despre aceasta în ultima zi, înainte de a merge la armată. Și imediat i-am făcut cunoștință cu iubitul meu. Aceasta a fost pe 19 aprilie. Iar pe 20 eram deja în unitatea militară.
Ea n-a acceptat imediat. „Poate o să te răzgândești, poate îți vei găsi o fată”. I-am spus că subiectul este închis și că sunt suficient de matur ca să înțeleg ce fac. Vrei, acceptă-mă așa, nu vrei – nu.
Și iată, am făcut această postare, că sunt gay și că nu mă voi întoarce în armată. A fost ultima zi de concediu. La ora 16:00, trebuia să revin în unitate. A trecut o jumătate de oră și mama sună. Cu ea vorbiseră deja psihologul din unitate și comandantul companiei. Aceștia au sfătuit-o să nu creăm probleme nici pentru mine, nici pentru ei și că până în seară, să revin în unitate. Nu contează, la ce oră. Cel târziu – până dimineață. Ei au promis că totul va fi bine și că vor rezolva această problemă. Eu am spus că nu mă voi întoarce. Și pentru prima dată, i-am povestit mamei, prin ce am trecut acolo. Și am înțeles că voi fi nevoit să mă descurc singur cu toate acestea.
Mi s-a transmis că fratele mai mare a spus că „nu mai are frate”. Nu vrea să vorbească cu mine. În schimb, m-a susținut soția sa. Ea mi-a scris pe Facebook și a spus că oricare ar fi alegerea soțului său, ea mă susține și mi-a propus să mă adresez după ajutor, în caz de ceva.
Unchiu-meu mi-a spus că nici nu vrea să audă de mine, că eu „am făcut familia de rușine în tot satul și în tot orașul”. El trăiește la Moscova. Însă moldovenii de peste hotare urmăresc de pretutindeni știrile de acasă. Unchiul meu mi-a spus că la Moscova toți știu deja, chiar și surorile bunicii. Întreaga familie. El chiar a spus ceva de genul „mai bine mama ta nu te năștea”.
Luni dimineața, pe poarta mamei au apărut inscripțiile – „homo”, „poponar”, „pedofil”. Și au desenat și un „organ”, ca să-i zic așa.
Doar oamenii nebuni pot face așa ceva. Îmi dau seama că nu poate să fie pe placul tuturor, dar aceasta este alegerea mea. Eu am dreptul la viață, dreptul să zâmbesc, să am o familie, să iubesc și să fiu iubit. Bineînțeles, înțelegeam că nu toți vor accepta aceasta.
Același lucru e și pe rețelele sociale. Sunt comentarii foarte bune, mulți mă susțin. La unele mesaje te poți uita ore întregi și sufletul se bucură. Niște oameni străini, pe care nu-i cunoști și, posibil, nu-i vei vedea niciodată, te susțin. Iar cei apropiați, oamenii de același sânge, nu vor să audă de tine. E dureros să nu fii susținut de familie.
„Acum mă simt liber”
Cum te simți după ce ai vorbit public despre toate?
Am devenit mult mai deschis. Pot merge înainte cu capul sus. Până acum, eram nevoit să mă ascund, să inventez ceva atunci când mă întrebau despre fete, ca să nu se afle că sunt gay. Acum mă simt liber.
Desigur, e și înfricoșător în același timp. Pentru că există persoane neadecvate pe care le poți întâlni pe stradă. Uneori, persoanele LGBT sunt bătute. M-am gândit mult la aceasta. Sper că nu mi se va întâmpla așa ceva. Sper că rațiunea va câștiga și toți vor permite tuturor să trăiască normal. Iar deocamdată, dacă ești gay, e ca și cum ai ucis un om. Cu lesbienele e același lucru.
Apropo, au mai fost multe comentarii precum că imediat ce Maia Sandu a venit la guvernare, persoanele LGBT au devenit mult mai deschise. Dar ce legătură are cu mine acest lucru?
În primele 1-2 luni îmi va fi dificil, dar pe urmă, cei din jur se vor obișnui, așa cred.
Ce planuri ai acum?
Vă spun sincer, singur nu știu. Am multe planuri. Dar nu știu cum se va soluționa această problemă. Nu sunt niciun fel de noutăți de la minister. Nu sună, nu zic nimic.
De fapt, aș vrea să învăț profesia de chelner și bucătar, să merg la cursuri, să lucrez. Să adun niște bani și apoi să plec peste hotare.
De ce ești gata să pleci?
În Moldova, cu asemenea salarii, e imposibil să câștigi normal pentru o locuință sau pentru altceva. Trebuie să economisești cu anii, să economisești foarte mult, să economisești în doi, cu susținerea părinților ș.a.m.d.
Dar totul depinde de ceea ce va fi mai departe. Cei de la minister au inițiat o anchetă internă. Însă deocamdată nimic nu-i clar. În schimb, apropo, s-au depistat detalii. Încă înainte de publicarea postării mele, avocatul a reușit să-l contacteze pe ministrul apărării. S-a constatat că acesta era deja la curent, cu cine sunt într-o relație. El știa, câți ani are prietenul meu, cum îl cheamă. A spus că el are chiar și fotografiile noastre, înțelegeți?
Psihologul din unitate mi-a cerut fotografiile și eu i le-am transmis. Ea mi-a scris pe Viber: „Trimiteți-mi fotografii, pentru că, atunci când voi doi veți avea vreo 100 de ani, veți avea despre ce să vă amintiți și sper că vor fi momente luminoase în viața voastră”. Iată cu ce pretext.
Îți câștigă încrederea și te manipulează. Fiind în concediu, i-am transmis fotografii cu mine și prietenul meu: în două din acestea, noi pur și simplu suntem împreună, în alta ne sărutăm. Și atât. Avocatul m-a întrebat dacă psihologul mi-a cerut permisiunea să transmită cuiva fotografiile mele. Psihologul nu m-a întrebat despre aceasta.
Și acum, cel mai mult mă deranjează faptul că ea a transmis fotografia prietenului meu și i-a dezvăluit datele personale. Mi-i teamă ca aceste fotografii să nu fie publicate pe internet. Înțeleg că am făcut coming out-ul public, pentru toată lumea. Moldovenii sunt peste tot și ei au citit deja despre aceasta în știri. Însă prietenul meu nu este gata să-și dezvăluie identitatea. Acest lucru mă îngrijorează.
