Cum filmul transformă provincia moldovenească? Maxim Cârlan, despre festivalul „Moldox”, semințe de floarea soarelui și autocenzură în Moldova. Interviu NM

Festivalul „Moldox” prezintă deja al cincilea an, la Cahul, filme documentare din toată lumea și povestește despre acestea împreună cu autorii. Anul acesta, pentru prima oară, proiectările vor avea loc și la Chișinău. În program – de la noua peliculă a regizorului Pavel Cuzuioc, despre defecțiunile de comunicare modernă, până la istoria despre o femeie colonel transgender din Germania și cea despre refugiații care se salvează de talibani. Maxim Cârlan, directorul festivalului, a povestit în interviul pentru NM, cum festivalul își extinde hotarele în fiecare an, despre ce sunt gata să vorbească regiunile Moldovei, cum este lupta contra autocenzurii și de ce arta este și ea o politică.

La Cahul, festivalul se va desfășura de la 9 până la 13 septembrie, la Chișinău – de la 17 până la 19 septembrie.

„Arta este un act politic”

În descrierea festivalului „Moldox” se spune că acesta este „film festival for social change” („festivalul filmului pentru transformările sociale”). Cum ar vrea festivalul „Moldox” să vadă Moldova?

Egală: femeile și bărbații la același nivel, persoanele cu dizabilități și cele fără. Dorim ca în Moldova să fie o societate cu șanse și drepturi egale pentru toți. Democratică. Fără corupție. Dorim să vedem o Moldovă deschisă pentru toată lumea.

Aici, noi n-am descoperit America prin ferestruică: filmele documentare pot să relateze istorii foarte impresionante. Și nu doar să abordeze probleme, dar și să propună soluții. Documentariștii sunt un fel de altruiști, oameni pozitivi. Ei arată ce poate fi schimbat.

În plus, Moldova este, de fapt, o destinație interesantă pentru mulți. Oamenilor le este interesant să vină într-un loc pe care încă nu toți „l-au descoperit”.

În plus, este fosta Uniune Sovietică.

Da, și nu este Rusia sau Ucraina. Despre Moldova abia încep să afle. De aceea noi organizăm festivalul. Dar de ce anume la Cahul… Deoarece cu cât e mai departe, cu atât e mai interesant.

În opinia dvs., arta care include parțial filmul documentar, ar putea să devină un actor politic în Moldova? Pentru că în curând, subiectele despre care vorbiți – egalitatea, LGBT, rolul femeii – vor apărea neapărat în campania prezidențială. Aceasta este parte a discursului politic.

E foarte bine că ele apar. Dacă nu ar apărea, ar fi mai rău. Toate aceste subiecte trebuie să fie abordate.

Cred că în realitate, anume arta este actul politic. Nu ar trebui să fie o afirmație în susținerea vreunui partid, de exemplu. Noi nu facem acest lucru, nu ne interesează. Dar este un act politic, pentru că orice ai face, toate aceste probleme vor reveni neapărat în politică, în economie ș.a.m.d. Așa că noi nu privim la toate acestea cu naivitate.

Cred că în acest caz, ar polemiza cu dvs. observatorii cu viziuni pro-ruse: aveți o secțiune de discuții despre UE în Moldova, în filme există tematica LGBT.

Da, numai că aceasta nu este numai la noi. Aceste subiecte sunt peste tot. Dacă nu convine cuiva – nicio problemă. Se pare, cineva crede altceva despre aceasta sau privește la toate de la înălțimea partidului său, de exemplu. Cine și cum va înțelege toate acestea, este problema sa.

Maxim Andreev, NewsMaker

„Ei se așează, sunt gata să-și scoată semințe de floarea-soarelui și întreabă”

„Moldox” s-a născut la Cahul. Ce așteptări aveați, ce reacție vă doreați de la publicul local când ați lansat acest proiect?  Și ce v-a surprins, în consecință?

Toate au fost surprinzătoate încă de la început. Noi doream pur și simplu să organizăm câteva seri ale filmului documentar. Să prezentăm câteva pelicule la Casa de cultură. Nu aveam buget nici măcar pentru a invita pe cineva. Totul a fost foarte simplu. Dar colegii au început să propună idei. Apoi au început să apară și diferiți sponsori care erau interesați de aceasta. Totul a fost foarte neașteptat. Noi planificam ceva foarte mic, dar ne-am trezit pe neașteptate cu un festival mare.

Erau foarte mulți spectatori din Cahul: veneau fie din interes pentru filme, fie pentru că pur și simplu „în oraș este un eveniment și trebuie să mergem să vedem”. Dar au început să ne vină și oaspeți de peste hotare. Ei erau încântați. Eu presupuneam că anume așa și va fi.

Documentariștii sunt oameni simpli. Ei pot avea „Oscar”-uri și „Emmy”, dar nu au nevoie nici de covor, nici de jacuzzi, nici de penthouse. Ei veneau cu automobilele, în liniște, în câteva ore, de la București sau de la Chișinău. Și noi primeam de la ei reacții foarte pozitive.

Dar ce se întâmpla, din punctul de vedere al spectatorilor? Cei mai mulți erau locuitori din Cahul sau totuși venea public de la Chișinău?

Au fost ani în care mulți oameni veneau de la Chișinău. Toți se interesau: „Dar ce se întâmplă acolo, la Cahul?”, „Eu nu am fost niciodată acolo”. Iar orașul Cahul s-a dovedit a fi extraordinar. Oamenii veneau acolo cu prietenii, rămâneau peste noapte. Păcat că anul acesta noi nu putem organiza transport din Chișinău – nu dorim ca virusul să se răspândească prin țară.

În plus, noi avem o mică problemă ce ține de limba rusă. la Cahul sunt foarte mulți vorbitori de limba rusă. Și ei spun: „Eh, nu sunt titre rusești”. Dar problema este de ordin tehnic. Titrele trebuie să fie în engleză, pentru că cele mai multe filme sunt în alte limbi, iar engleza trebuie să fie, întrucât acesta este un festival internațional. Româna trebuie să fie. Unde să mai adăugăm rusa? Ar fi un text pe tot ecranul. Este o chestiune practică. Dar de fiecare dată, noi încercăm să includem în program filme în limba rusă.

Cum reacționează publicul local, apar discuții? La dvs., de regulă, se organizează o serie de înrebări – răspunsuri după fiecare film.

Oaspeții noștri s-au obișnuit să meargă la „Berlinale” și la alte festivaluri importante. Și acolo, majoritatea publicului nu mai este interesat ori ei și-au răspuns singuri la toate întrebările. Dar aici toți sunt interesați. Se așează, sunt gata să-și scoată semințe de floarea-soarelui și întreabă. Dar ce-i acolo, dar cum? Sunt gata să înceapă să plângă. Țin microfoanele cu mâinile tremurânde. Dar anume acest lucru este interesant. Acolo, oamenii pot să vorbească, să întrebe.

Filmele documentare sunt foarte puternice. Sunt și protagoniști foarte dificili, uneori, la momentul prezentării, ei au decedat deja. De fiecare dată, trebuie să ne oprim la partea de întrebări – răspunsuri, pentru că nu avem mai mult de o jumătate de oră, dar totul ar putea dura la nesfârșit.

Vă amintiți, ce anume a stârnit cea mai puternică reacție?

Chiar acum m-am gândit la mama mea. Era cu tata în sală. Ei i-a plăcut foarte mult filmul «Сибирская любовь» („Dragostea din Siberia”). În timpul discuțiilor, mama a început să plângă. Pentru mine, aceasta a fost cea mai puternică impresie.

Filmele provoacă întotdeauna anumite emoții. Și oamenii doresc să vorbească. Ei se apropie de microfon pentru a spune ceva. Este și acesta un proces democratic.

Se pare că ați organizat proiectări și în localitățile rurale. De exemplu, în raionul Soroca. Se deosebește cumva publicul dintr-un orășel de cel din sat?

Se deosebește foarte mult.

În sat, totul este politizat. Totul începe de la cine este primarul, este el pe loc sau nu, oare au trecut toate acestea prin el, cum a privit el sau ea la toate acestea. Și abia după, apare deja întrebarea: cine este el, din ce partid. Atunci devine clar, cine va veni și cine nu.

În raionul Soroca, vis-a-vis de localul unde au avut loc prezentările, era un bar. I-am invitat pe toți la film. Cineva a intrat. Iar niște tineri, cu berea, dar nu erau beți, strigau spre aceștia: „Nu intrați la ei, sunt români! Ei fac politică acolo!”. Și aceasta, doar pentru că am vorbit frumos cu ei, fără „măi”.

Chiar dacă nu avem politică, nimeni din niciun partid nu va veni la noi. Doar dacă politica poate fi în film, dar acest lucru nu poate fi evitat – este un film documentar.

„De la autoritățile locale am primit un buget mai mare decât de la Centrul Național al Cinematografiei de la noi”

Uneori, dvs. colaborați totuși cu autoritățile locale – și la Cahul, și în sate. Cât de eficientă și plăcută este această cooperare?

La Cahul este foarte bine, pentru că nu este niciun fel de birocrație. Ei rezolvă totul foarte repede. Probabil, primarul nostru are o asemenea abordare. Practic, tot orașul are numărul lui de telefon. El nu va răspunde neapărat, dar mesaje pot să-i fie scrise. Există unele situații pentru că orașul este provincial. Se întâmplă că un pilon nu are electricitate, iar până vom găsi un electrician… Dar toate acestea încă nu pot fi evitate, cu regret. În general, totul este pozitiv.

Cel mai important e că ei nu ne interzic și nici nu ne impun nimic. Noi prezentăm filme despre LGBT la Cahul! În primul an, ne era teamă, iar în al doilea, am prezentat un film de scurt metraj despre niște mătuși lesby din Suedia, care au câte 80 de ani și una dintre ele a ajuns la spital. Știam că trebuie să abordăm un astfel de subiect. Și că oamenii vor începe să plângă. Dar nu vor spune „Iar ăștia cu fundurile goale”. Noi am început totul omenește. Și reacții negative nu au fost.

Odată am prezentat un film despre fetișiștii din America, care aveau relații cu păpușile. Este un lucru straniu în toată lumea, nu doar în America. Șirul de întrebări și răspunsuri a fost îndelungat. Toți întrebau, chicoteau. Dar a fost interesant. Autoarea spunea că nu toată America face așa ceva. Chiar și pentru ea a fost straniu. Dar o asemenea poziție, un astfel de stil de viață există, haideți să le auzim.

Autoritățile noastre nu ne-au spus nimic în acest sens. Deși ele știu ce prezentăm. Iar primarul, din câte știu, este o persoană credincioasă. Dar nu ni se spune nimic. Iar dacă vor începe – ne vom strânge catrafusele de acolo.

Deci, vă țineți de acest oraș?

Nu. Noi nu ne-am dori ca cineva să ne interzică ceva. Noi și așa înțelegem că trebuie să fim atenți cu publicul de acolo. Anul trecut, pentru prima dată, a fost un performace al Teatrului „Spălătorie”. Doi părinți au citit o scrisoare adresată fiului lor gay, iar Artiom Zavadovschi a citit răspunsul. Nu a fost niciun fel de tocuri, rujuri și drapele. În sală erau și cahuleni, și spectatori din Chișinău. După aceasta, s-au aprins discuțiile. Cineva s-a ridicat: „Nu-i adevărat!”. La care s-au întors tinerii: „E adevărat sau nu-i adevărat – ce înseamnă aceasta, de fapt?”. Discuția a durat cel puțin o oră. Anul acesta, avem un film despre LGBT în Azerbaidjan. Acesta ar putea fi difuzat și la televizor.

Dacă ar fi pe scurt, se pare că la noi e totul în regulă cu primăria.

Este interesant, pentru că în Moldova, cultura nu este niciodată prioritară. Aceasta se referă și la bugete, și la politică, și la legile cu privire la îmbunătățirea vieții culturale.

Da, noi am primit de la autoritățile locale un buget mai mare decât de la Centrul Național al Cinematografiei. Iar la Cahul nici nu sunt mijloace speciale pentru festival. Dar uite că ei au plătit mai mult decât centrul nostru.

Este foarte stranie politica Centrului.

Stranie. În realitate, noi întotdeauna avem nevoie de sume destul de mari. Cât costă să aducem aici și să cazăm 30 de persoane. În plus, licența și plata pentru filme. În medie, se ajunge la câte 250-300 de euro pentru un film, plus titrele. În total – până la 500 de euro pentru o peliculă. Iar noi am prezentat câte 20 de filme la un festival. Nu e simplu. Puțini sunt cei care înțeleg acest lucru. Salariile tuturor organizatorilor sunt foarte mici. Noi încercăm să investim mai mult în festival.

Așa este echipa noastră: toți doresc anumite schimbări. Nu este pur și simplu un altruism, dar chiar ne dorim schimbări.

„E mai dificil să fie inclus în program LGBT decât filmul despre Taliban”

Pe ce v-ați bazat când ați întocmit programul din acest an? Cât de mult a influențat, de exemplu, pandemia?

Aceasta a influențat cel mai mult asupra numărului de filme. De obicei, prezentăm în fiecare an câte 20-25 de filme. Anul acesta, sunt doar zece, pentru că putem organiza proiectările doar seara. Nu vrem să închidem pe nimeni în încăperi închise. De aceea prezentările sunt doar la ora 8 și la 10 seara.

Ca tematică, aceasta aproape că nu există, n-am dorit să ne grăbim. Chiar dacă am încercat să includem această componentă. La Chișinău, vom prezenta proiectul „Neesențialii”. În fiecare zi, vom prezenta câte unul dintre aceste filme de scurt metraj – despre copii, muzicieni – și vom organiza discuții de panel. Sperăm că cineva dintre oaspeții importanți va veni și va răspunde, de ce e așa. Noi ne-am fi dorit să fie unul mic… să nu zicem că e un scandal, dar să vină oameni care pot să explice ceea ce se întâmplă și să influențeze ceva.

Am observat că aveți în program foarte multe filme ale căror autori sunt femei. Este o decizie conștientă – cea de a respecta un echilibru gender?

Și conștientă, și nu. Noi „mergem” prin filme: este bun sau nu. Da, foarte frecvent, personajele filmelor sunt femei. Dar se întâmplă că tot femeile filmează despre femei. Cu această matrice, se întâmplă că mulți autori sunt femei.

Uneori, dacă noi observăm la workshop-urile „Moldox Lab” că sunt prea mulți bărbați, îi divizăm conștient: haideți cam 50 la 50.

Dar în Moldova există un alt paradox, mai ales la workshop-urile pentru începători. Într-un an, 90 la sută dintre persoanele de acolo erau domnișoare. Ele singure au depus cereri, noi nu le-am căutat în mod special.

Apropo despre aceasta. La Cahul, veți avea discuții despre femeile din politică: cât de mult sunt ele implicate, ce dificultăți și ce oportunități au ele. Dar pe cât ele (noi) sunt implicate în cinematografia moldovenească? Există probleme în acest sens?

În filmele documentare sunt femei. Fetele din Moldova lucrează și aici, și peste hotare – în România sau Germania, de exemplu.

Ele au vreun fel de probleme specifice în Moldova? În industria mondială sunt acum multe discuții despre diferența de salarii cu cele ale bărbaților, de exemplu.

Noi am discutat despre aceasta. Este o chestiune controversată. Cineva afirmă că să fii acum femeie-autor este un avantaj și toți sunt interesați de aceasta: „trebuie să i se dea ceva, pentru că este femeie”. E pentru bifă. Unei fete, dimpotrivă, un maestru i-a spus la universitate: „Tu ești fată, nu trebuie să te ocupi de acest subiect”. Și așa ceva se întâmplă adesea.

Nu cred că există în Moldova o asemenea problemă, pentru că la noi, nici concurența nu este într-atât de mare. În această sferă nu lucrează atât de mulți oameni. Cel mai adesea se vorbește totuși despre cine și ce a filmat (realizat) – e bun sau nu e bun. Problemele [femeilor] sunt mai degrabă în viața casnică, cea cotidiană.

Sau, de exemplu, dacă vreo „puștoaică” se va apropia de vreun primar să-i solicite un interviu, cu toată seriozitatea, el ar putea să spună: „Of, lăsați-mă, vă rog”.

De cinci ani organizați festivalul. În opinia dvs., devine oare societatea moldovenească mai tolerantă? Cum se schimbă percepția despre LGBT, despre femei etc.? Anul acesta, în program este chiar și un film despre o femeie transgender.

Da, un colonel în armata germană. Eu cred că devine. Noi am polemizat mult despre aceasta încă de la început. Noi singuri ne oprim puțin. De exemplu, în ce privește LGBT. În realitate, este cel mai dificil subiect. Să fie un film despre cum toți laolaltă mor în Africa, să fie despre Taliban. Toți vor viziona. Nu e greu să incluzi așa ceva în program. Dar dacă este vorba despre LGBT – „mmm, dar poate nu trebuie?”. E mai dificil să incluzi așa ceva în program decât filmul despre Taliban.

Pontus [Yorten, regizor și actor suedez, unul dintre membrii echipei „Moldox” ], așa și a spus odată: „Dar poate că tu singur te autocenzurezi? Poate că prea tare îți este frică? Hai să încercăm. Poate că, în realitate, oamenii nu privesc așa aceste lucruri?”. Și atunci noi am prezentat primul film despre aceasta. Am fost șocați. Eram în sală, cu spectatorii. Nimeni nu a chicotit, iar la final, au fost aplauze.

Și întotdeauna este popor. Nu s-a întâmplat că dacă filmul este despre LGBT, nu va fi nimeni sau toți se vor ridica și vor pleca. Anul trecut, noi am proiectat un film de lung metraj despre acest subiect: era despre un tânăr care a fost violat lângă Tel Aviv. El și-a povestit istoria. Toți priveau cu gura căscată. Erau vreo 50 de oameni, inclusiv cahuleni.

Foarte des, noi singuri ne autocenzurăm. Nu e vorba de noi, ca echipă, ci de societate în general. De exemplu, nici de la [festivalul de film] Queer Voices nu știam la ce să ne așteptăm. Dar popor este și la prezentări, și la petreceri. Sălile nu sunt pline întotdeauna, dar la petreceri mereu sunt mulți oameni. Și nu doar din comunitatea LGBT. De fiecare dată apar fețe noi.

Două fete de la Kiev au venit la noi cu filmul propriu. La final, ele au spus: „Știi, la noi, la Kiev, noi nu am fi putut face așa ceva. Despre queer, deschis”.

Deși s-ar părea.

Da. Spune: „La noi, ar fi venit toată patriarhia sau naziștii, dar cu siguranță ar fi fost ceva”. Iar la noi e liniște.

Când GenderDoc organizează ceva în Moldova, vin toți, pentru că ei sunt cunoscuți deja. Eu cred că biserica încă nu a înțeles cuvântul „queer”. Ochii încă nu au ajuns până la noi. Așa că dacă nu există un lider, cred că însăși societatea nu este atât de agresivă precum pare.

La noi, a fost un singur caz, când s-a organizat o petrecere după prezentări. Pe de o parte, erau bărbați care beau bere cu pește, iar pe de alta, noi petreceam. Și acolo era Artiom, îmbrăcat aproape ca Alla Pugaciova. Numai că afară, cineva dintre acești băieți a decis să se „agațe” de cineva, iar acela a răspuns. S-a închegat un dialog întreg. Dar, în general, nici nu s-a întâmplat nimic. Chiar dacă noi toți eram foarte deschiși, foarte.

Dacă nu apar liderii, pentru a-i organiza pe toți să exprime „vocea poporului”, nu e chiar atât de rău la noi. Eu așa văd această situație, dar, defapt, eu nu trăiesc acum aici. Și mie încă nimeni nu mi-a dat la moacă.

Desigur, fiecare are propria experiență. Dar eu niciodată nu m-am gândit că vom face să fie posibil ca „Spălătorie” să citească la Cahul despre LGBT. Niciodată nu m-am așteptat la așa ceva.

Pentru noi, este foarte important să facem ceva nou și să testăm mereu limitele. Noi nu aducem filme super experimentale. Nu ne este interesantă media propriu-zisă. Ne interesează mai mult tematica. Iată de ce noi singuri selectăm filmele. Și noi nu avem apel deschis.

„Pentru a supraviețui, ei pleacă în alte profesii”

În fiecare an, apar filme realizate de cineva din Moldova, dar numărul lor este minim. În opinia dvs., ce se întâmplă cu filmul documentar de la noi și în general, cât de mult pătrunde el în esența problemelor autohtone?

Privim cu optimism aceste lucruri. Cred că acum vreo cinci ani, în Moldova nu era niciun film documentar, care ar fi ajuns la festivaluri de clasa A. În ultimul timp, în general nu a fost nimic. Anul trecut, a apărut filmul lui Dragoș Turea, „Grădina Sovietică”. Formatul său este deja mai aproape de cel internațional. Ar putea fi difuzat și de televiziunea din Anglia. Și subiectul este interesant.

Anul acesta, îl avem pe Pavel Cuzuioc cu pelicula sa „Așteptați răspunsul operatorului”. Site-urile  specializate în cinematografie „Cineuropa” și „Variety” l-au caracterizat ca fiind un documentar experimental, foarte îndrăzneț. În realitate, acolo este un umor foarte bun și este aproape de un film de autor.

În acești ani, la „Moldox Lab” pentru un nivel avansat au participat aproape 50 de persoane cu proiectele proprii. În următorii câțiva ani, vor apărea 5-6 filme ale acestor absolvenți. Toți au avut subiecte bune, dar nu toți au continuat să lucreze la ele, pentru că, în realitate, este complicat. Apropo, și Turea a fost la noi în primul an. Noi nu afirmăm că și-a realizat filmul datorită nouă, dar și noi suntem o părticică a acestui puzzle. La workshop-ul nostru, el a făcut cunoștință cu persoane foarte importante.

Pentru noi, festivalul este o platformă. De exemplu, prietenul festivalului nostru este Simon Baumann. Este nemțoaică, a învățat la Sankt-Petersburg. Ea a fost producătorul lui Aleksandr Rastorguev, regizorul care a fost ucis în Africa. Apoi a devenit disctor la „German Films”, iar aceasta este cea mai importantă organizație care se ocupă de distribuția filmelor germane.

Dar, desigur, aceasta nu înseamnă „cumătru, hai să facem”. Aici totul e onest: filmul este bun sau nu.

Nu vei minți pe nimeni.

Da, dar noi le oferim o șansă – întâlniți-vă, comunicați. Îi aducem pe cei care pot lua decizii. Și pentru ei este interesant. Ei trăiesc cu aceasta. Dacă vor descoperi un talent, pentru ei este important: își fac astfel meseria.

Dar nu există probleme cu selectarea participanților? Din câte știu de la multe alte proiecte, se întâmplă că există instruire gratuită, subiect interesant, dar cereri nu sunt.

Cu un workshop pentru nivel avansat, nu vei minți pe nimeni. În Moldova, dacă și se realizează 10-12 proiecte pe an, cât de cât puternice, este bine.  Eu nu vorbesc despre televiziune, ci doar despre producție independentă. De exemplu, anul acesta, am primit opt cereri. Am putut lua doar șase, pentru că ceilalți sunt mai slabi. Iar cu începătorii avem un nou record. Până acum, niciodată nu au fost 40 de cereri. În final, am luat nouă persoane la workshop.

Aceasta merge bine. Noi nu schimbăm profesorii. Și această consecutivitate ajută. Nu este un simplu proiect unic. Ne dorim să fie o tradiție. Și pentru noi e mai plăcut, și pentru participanți e util.

Apropo, chiar e interesant: cât de eficiente sunt astfel de cursuri comparativ cu studiile academice? Pentru că Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP) pregătește în fiecare an regizori, dar nu-i clar unde sunt ei.

Se descurcă ei cumva. În proiectele noastre apar nume noi, dar aproape toți au absolvit AMTAP sau o universitate similară la București.

Eu nu cred că printre absolvenți sunt multe persoane cu inițiativă. Și iarăși, pentru a supraviețui, ei pleacă în alte profesii: lucrează ca ingineri de lumini, filmează nunți sau publicitate. Fac ceea ce aduce bani. Deocamdată, filmul artistic și cel documentar nu aduce bani în Moldova. Eu știu un proiect care, cu siguranță, va deveni următorul hit în Moldova. Comparativ cu alte proiecte din țara noastră, această echipă are cele mai multe granturi. Dar din aceasta, ei nu pot nici să trăiască normal, nici să facă filme. Oricum, ei au plecat de la toate celelalte sericii, inclusiv din echipa festivalului nostru. Și așa e greu de trăit. Ei trăiesc la Ialoveni, închiriază o casă la sol, ieftin. Iată așa fac film.

Parțial, este deja un sacrificiu.

Da, și nu oricine este pregătit de aceasta. Trebuie să iei de undeva minimul necesar pentru viață. Dar cred că la noi, nici măcar până la acest minimum nu se ajunge prea des.

Cum vedeți viitorul festivalului, în ce direcție se va dezvolta?

Ne-am dori să vină oameni din toată țara. Noi am discutat deja cu primarul de Cahul, el e de acord ca oamenii să se oprească direct în parcul central, cu corturile. Teatrul este vis-a-vis. Ne-am dori ca parcul să fie plin de corturi, pentru ca oamenii să vizioneze filme. Ne dorim o mobilitate mai mare.

În timpul festivalului, pot fi organizate petreceri în fiecare seară. Ne-am dori ca în zilele festivalului, tot orașul să se transforme într-o platformă pentru o comunitate puternică. Testăm turismul: călătorii prin sate, în muzeele locale, spre unele inițiative. Chiar ne dorim ca sălile să fie pline. Să fie comunități mici, interesate de ceva propriu, dar să ne unească filmul.

Dar ce fel de filme să aducem… Avem o strategie, dorim câte puțin să creștem gradele. În realitate, toate acestea sunt istorii umane. Însă aceasta înseamnă și discuție despre dictatură, și despre sărăcie, și despre rasism. Ne-am dori ca noi pur și simplu să ne gândim împreună.

Vedeți programul detaliat pe site-ul festivalului.