Sunt moldoveancă din talpă. Bunicii, străbunicii și stră-străbunicii mei sunt moldoveni get-beget. Nu am rude de etnie rusă și majoritatea prietenilor mei sunt unioniști convinși.
Nu am învățat rusa la școală și mai mult de trei propoziții n-aș fi putut lega până la 16 ani, când s-a întàmplat ca prima mea dragoste să fie vorbitor de rusă. Așa că, de voie, de nevoie, fluturașii din stomac m-au motivat să citesc cărți în rusă. Prima a fost “Nocinoi dozor” de Serghei Lukianinko. Au urmat “Dnevnoi…” și “Sumrecinîi…”, până am prins gustul și curajul de a vorbi această limbă. (Să scriu corect încă nu am învățat!)
Prima dragoste a trecut, dar pasiunea pentru literatură, cinematografie și muzica rusească a continuat să crească. Zemfira, DDT, Mumii Troli… și lista ar putea continua. Apoi au urmat trei ani de școală la București, facultatea de Jurnalism la Chișinău și primul job cu acte în regulă la o televiziune din capitală. După doi ani de concediu de maternitate, am revenit la muncă. De data asta, la un post de televiziune cu convingeri puternic unioniste. A fost casa mea timp de aproape doi ani și iată-mă într-o nouă redacție.
Nu vă povestesc toate aceste lucruri pentru că ar interesa în mod special pe cineva, ci pentru ca voiam să ajung la subiectul principal: cum am ajuns să lucrez într-o redacție înconjurată de vorbitori de rusă și cum mă simt aici.
Mai mult din întâmplare decât din ambiție, am fost angajată la NewsMaker. Știam doar că este un portal pentru vorbitorii de rusă, iar întâmplarea a făcut ca ei să își dorească să dezvolte o versiune în română a site-ului, iar eu am fost persoana potrivită la locul potrivit.
Așadar, petrec zilnic, timp de 9 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, alături de oameni pentru care rusa este limba maternă.
Floare la ureche, mi-am spus la început. Și a fost. M-am integrat ușor, dar am realizat foarte curând că am nimerit într-o altă lume. Nu complet străină, dar diferită.
Apoi, după entuziasmul inițial, am început să simt un vag disconfort. M-am simțit în minoritate, chiar dacă toată lumea a fost incredibil de caldă și binevoitoare, chiar dornică de a pune în aplicare cunoștințele de română. „Nu, nu vorbi cu mine în rusă”, mi-a spus șefa mea din prima zi. „Trebuie să îmi „antrenez” româna…”. „Corectează-mă, te rog!”, aud foarte des de la colegii mei.
Paradoxal, dar am auzit de foarte multe ori fraze de genul „e suficient să fie un singur rus într-un grup de moldoveni, ca să se vorbească numai în rusă.”. Ei bine, mie mi s-a întâmplat invers: eu, singura vorbitoare nativă de română și ei, circa 10 oameni, se străduiesc să vorbească în română.
Mai mult, chiar și în chatul nostru de serviciu, colegii se străduiesc să răspundă în română la întrebările mele.
În fine, nu este un text despre căt de minunați sunt colegii mei (chiar sunt!), ci despre faptul că am descoperit cât de greșite sunt stigmatizările și etichetările.
„Porci”, „venetici”, „cotropitori”, „asupritori”… Haideți să fim sinceri: cât de des am auzit moldovenii spunând astfel despre ruși.
„Naziști”, „fasciști”, „țărani”, „ciobani”, „vorbiți omenește”, am auzit, la fel, la adresa moldovenilor/ românilor.
Abia acum realizez cât de ușor facem etichetări, fără să ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții. Două lumi într-o țară, atât de diferiți și totuși, atât de asemănători. Și atunci de unde atâta ură unii față de alții? Noi și ei. Ei și noi. Noi.
Dacă nu aș fi ajuns în redacția unui portal rusesc, probabil că nu aș fi înțeles cum este să fii în minoritate în țara ta. Și mă întreb, oare cum se simt ei, zilnic, peste tot? Și suntem toți cetățeni ai acetei țări. Și avem drepturi egale. Banal, dar adevărat: suntem întâi oameni, apoi ruși/moldoveni/români, etc. Iar omenia nu are „limbă de stat” și nici nevoie de traducător.
Stela Untila – editor NewsMaker
Textul de mai sus face trimitere la stereotipurile și etichetările din societatea noastră. Opinia autorului poate să nu coincidă cu cea a redacției NM.
