Timp de 22 de zile a salvat vieți în Mariupol. Paramedicul Serghei Cernobrîveț a plecat din oraș abia atunci când trupele ruse le-au interzis medicilor să se deplaseze la chemări. Acesta are 24 de ani, iar despre eroismul său a aflat și președintele Ucrainei Vladimir Zelenski, care l-a menționat într-un discurs. Acum, Serghei se pregătește să se alăture medicilor-voluntari din estul Ucrainei. Acesta spune că „Marik” – Mariupolul l-a schimbat. Postul de televiziune Nastoyashee Vremea a publicat un interviu cu el.
„Din copilărie am vrut să fac medicină. Cu ambulanța. Ajutorul de urgență este o activitate foarte interesantă, pentru că trebuie să reacționezi îndată, rapid. Am devenit paramedic la Colegiul de medicină din Berdeansk, apoi am urmat Universitatea la Mariupol. În acea zi îmi terminasem tura și dormeam.
M-a sunat un prieten din Berdeansk: „Serioga, a început războiul!”. M-am gândit: „Ce să aștept?”. Și am sunat conducerea serviciului de ambulanță și le-am spus că vin să lucrez la ei. Am mers acolo și am rezistat 22 de zile.
Când a început războiul, nu au ieșit toți la serviciu. În principal, au venit studenții, tinerii entuziaști. Toți au mers acasă, au adunat ce aveau: carne, terci… Niciodată nu ne-am pierdut cu firea, încercam să ne îmbărbătăm unul pe altul.
Cel mai mare „trash” a început pe 1 martie, în opinia mea.
Atunci când au atacat Kirovul, am ajuns la stație și acolo era un camion. Ne-am gândit că ne-au adus apă potabilă. Iar apoi am văzut că băieții noștri încep să se agite, deschid ușile. Și am văzut înăuntru o grămadă de civili răniți.
Fiecare dintre noi avea câte trei turnichete. Unul în buzunar și două la piept. La început le purtam în buzunare. Apoi un medic ne-a spus: „Suntem amuzanți. Dar dacă, nu dă Doamne, se rupe piciorul cu acest turnichet, cum îl veți căuta după?”.
Cel mai emoționant și dificil caz pentru echipa noastră a fost o fetiță de 7 ani, care a fost adusă la stație. Fusese într-o mașină în care s-a tras. Stătea pe bancheta din spate. Pe burtică. Ne-am apropiat și am văzut pe spate o pată roșie. Am tăiat haina și am văzut o gaură în piept, prin care se vedea cum bate inima. Și circa 5 secunde pur și simplu am stat și ne-am gândit: ce să facem?
Am transportat-o repede și a ajuns îndată pe masa de operație. Au operat-o. Totu-i bine. Când își revenea după operație, peste cam două săptămâni, ne-a făcut un desen. Ambulanța și noi – doi băieți. Când le-am arătat desenul băieților, aproape că am plâns.
Cum să trăiesc acum fără fiica mea?
Am avut o chemare. Stă un corp acoperit cu un cearșaf alb, eu alerg. „Ce s-a întâmplat?”. Ea îmi spune: „Iată”. Eu dau la o parte cearșaful și mă uit – o fată de 24-25 de ani. Și spun: „Aici e gata…”. Iar ea, acea femeie, stă și spune: „Și eu cum să trăiesc acum fără fiica mea?”. Și pur și simplu privește, iar eu mă gândesc: „Ce pot să îi spun? Nu pot să zic că totul va fi bine. Pentru că nimic bun nu va fi”.
Vedeau în noi o anumită speranță. Iar noi, ce să facem, nu puteam spune că totul e rău. Noi spuneam: „Totul va fi bine, toți rezistă, lucrează”. Și toți aveau speranța, cred eu, să reziste. Toți militarii pe care îi întâlneam ne spuneau: „Așteptați câteva zile, totul va fi. Așteptați câteva zile”. Și datorită acestor cuvinte trăiam.
Știam că vom fi înconjurați. Ne uitam la știri cum ocupă localitățile, ne uitam la hartă. Sașa Konovalov este considerat om deștept, știe să reflecteze. Și stă și spune: „Băieți, vom fi înconjurați, vă spun eu”. Noi strigam la el, iar el răspundea: „Vă spun eu, din Mariupol vor face câmp de luptă”. Iar noi: „Sașa, ce spui?”. Dar s-a dovedit că a avut dreptate.
Am văzut cum lângă casă era un trunchi. Pur și simplu un trunchi. Fără membre.
Am văzut lângă casa prietenului meu cum stătea un trunchi. Pur și simplu un trunchi. Fără membre. Am mers undeva și am văzut o bucată de ureche. „Trash” pur și simplu.
Cred că Marik (Mariupol, nota redacției) i-a schimbat pe toți. Nimeni, în primul rând, nu era pregătit să treacă prin asta. În al doilea rând, a fost o lovitură pentru mine: știam de la istorie despre drepturi, convenții, că medicii nu sunt în război. S-a dovedit că sunt la fel ca toți ceilalți. Și că pot și împușcați și uciși.
Sar de după colț maimuțele cu arme automate în mâini, împușcă în aer și strigă: „Toți la pământ, *** vă vom îumpușca, cățeilor!”
Soldații ruși m-au pus la pământ și arma automată în spate. Era 17 martie. Mă deplasam la o chemare cu șoferul. Au sărit de după colț maimuțele, au tras în aer din armele automate și strigau: „Toți la pământ, *** vă vom împușca, cățeilor!”.
Unul s-a apropiat și îmi spune: „Aș putea să vă împușc și nu voi păți nimic!”. Iar eu îi spun: „*** dacă te porți astfel cu medicii civili, despre ce să mai vorbim?”. Apoi ne-au spus: „Să le spuneți tuturor să nu se mai deplaseze la chemări, altfel vom trage fără avertisment”. Eu le-am povestit băieților și am decis că nu are sens să așteptăm când o vom păți. Am decis să plecăm.
Am ieșit din Marik, era primul punct de control, iar acolo niște soldați ruși de diferite națiuni. Apoi noaptea am dat de un post al soldaților ceceni. Am continuat să mergem prin câmp. Apoi un soldat ne-a oprit, iar eu mă gândesc: până aici a fost. Deschidem fereastra, iar el: „Deci, băieți: în direcția aceea, drept înainte”. Și am început să strigăm, să ne bucurăm că suntem în Zaporoije. Știi sentimentul când ești pe un teritoriu ocupat, tremuri. Iar când pe al al nostru – huuu!”.
M-am angajat în Zaporojie medic la ambulanță. E liniște, e bine. Însă după război nu mai lucrezi la fel. Nu îți simți propria valoare. Planific să devin medic-voluntar și să ajut băieții.
– Mai departe la război?
– Da.
– Nu vezi altă cale?
– Văd, însă atunci când vom obține victoria.
