După ce a instituit regimul stării de urgență la mijlocul lunii martie, Tiraspolul a închis practic intrarea și ieșirea de pe teritoriul Transnistriei. Din această cauză, mulți locuitori de pe malul drept și de pe cel stâng al Nistrului, care au rude apropiate pe celălalt mal al râului, s-au pomenit într-o situație dificilă. NM prezintă trei istorii despre modul în care decizia autorităților Transnistriei a lipsit o fiică de posibilitatea de a participa la jubileul de 90 de ani al mamei, o bunică – să-și petreacă timpul cu nepoții, iar doi îndrăgostiți – de a-și depune cererea la oficiul stării civile.
Liudmila
„Este prima dată când nu voi putea sărbători ziua de naștere a mamei, dar și ce aniversare – e un jubileu, și-ncă ce jubileu – 90 de ani!”, povestea Liudmila plângând, la telefon, reporterului NM despre istoria sa din carantină, departe de a fi festivă.
Mama Liudmilei trăiește la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului. Iar Liudmila este contabilă la o întreprindere, trăiește și lucrează în Chișinău.
— Am început să mă pregătesc de jubileul mamei cu mult înainte de 19 septembrie, dar pregătirea nu însemna să cumpăr produse, bomboane, flori și cadouri. Important era s-o văd pe mama, s-o felicit și s-o sărut. Iar pentru ca acestea să se întâmple, trebuie să cer permisiunea Centrului operațional teritorial de criză.
Acum două luni, în iulie, când au fost relaxate măsurile de carantină și persoanelor fizice le-au permis să vină în Transnistria pentru 12 ore, am reușit s-o vizitez pe mama. Atunci, cu un taxi, am venit la Dubăsari, am făcut în grabă toate treburile care s-au adunat în lipsa mea și am plecat la Chișinău, cu siguranța că următoarea întâlnire va fi în curând.
Dar situația s-a schimbat din nou. Intrarea pentru 12 ore nu mai este posibilă fără permisiune și doar pentru circumstanțe de importanță vitală – pentru înmatricularea în instituțiile de învățământ, obținerea serviciilor publice și asistență medicală.
Am transmis în prealabil, prin poșta electronică, o cerere la organul teritorial al MAI Dubăsari, în care am scris că mama împlinește 90 de ani și solicit să mi se permită s-o vizitez măcar o dată la două luni. Așa cum se cuvine, am anexat la cerere copiile paginilor din pașapoartele noastre, certificatele de la medic precum că ea are nevoie de îngrijire. Dar mi-au refuzat intrarea fără să mi se explice motivele.
Da, este posibil să vii fără niciun permis și să petreci două săptămâni la Dubăsari „în carantină”. Așa aș face, cu plăcere, dar acum înlocuiesc conducătorul întreprinderii și nu pot stopa pe două săptămâni procesul de lucru. Șefa întreprinderii este plecată într-o deplasare în Italia, încă nu poate reveni și acum toată responsabilitatea este pe seama mea. Iată așa o capcană pandemică avem.
Acum, mama va trebui să-și sărbătorească frumosul jubileu fără copii, fiul este departe, în altă țară, s-ar părea că fiica este aproape, dar rezultatul este același…
Tatiana
Tatiana a avut trei zile pentru a decide. Trebuia să plece urgent la Chișinău, pentru că urma să-i vină fiica din Portugalia, cu nepoțeii mici pe care nu i-a văzut demult.
În ultimele două luni, Tatiana a trăit la Dubăsari, îngrijind de părinții în etate. Din aceste două luni, două săptămâni le-a petrecut în carantină. Tatiana afirmă că ei încă i-a mers, pentru că părinții trăiesc într-o casă particulară, „la sol”. La aer liber, într-o grădină care se întinde până aproape de malul Nistrului, întotdeauna a fost și este de lucru.
— Am expediat un demers la centrul de criză cu rugămintea de a mi se permite să mă întâlnesc cu fiica și apoi să revin, fără a sta în carantină. Nu mi-au permis.
Fără a aștepta permisiunea, am plecat pe o săptămână la Chișinău și am revenit la Dubăsari, la părinți. Și iarăși, două săptămâni în carantină.
Dar a apărut o altă problemă. Nora mea a plecat la muncă în Spania încă în luna martie și a trimis copiii, de trei și de cinci ani, în sat, în sudul Găgăuziei, la părinții săi. Fiul meu are un program de lucru dificil (o zi peste trei este la serviciu de noapte). Nu poate să-și vadă des copiii, iar între timp, s-au închis și grădinițele. Așa că cea mai bună alegere a fost să trimită copiii la bunici. Dar cuscra a început brusc să-și piardă memoria – „demența senilă” (Sindromul în care are loc degradarea memoriei, gândirii, comportamentului. – NM). Tatăl nurorii, în vârstă de 70 de ani, nu reușește acum să se descurce cu trei „copii”.
Ar fi fost posibil să luăm copiii din sat, să convenim cumva cu fiul, să ajustăm programul de lucru și, în timp ce el e la serviciu, să vin de la Dubăsari și să stau cu copiii, iar atunci când el e acasă, să revin. Dar regimul restricțiilor de intrare-ieșire reduce la zero această modalitate de a soluționa problema, pentru că nu-mi vor da permisiunea, cu siguranță, iar opțiunea privind carantina de 14 zile nu este potrivită.
Marina
Marina se zbuciuma în căutarea unei soluții, alegând între rațiune și inimă. Iubitul ei i-a scris pe Facebook că va fi într-o deplasare la Chișinău, doar trei zile, și își dorea foarte mult să se întâlnească. Ei au făcut cunoștință în Grecia, când Marina se odihnea cu fiica pe litoral. De atunci, au trecut trei ani, relațiile lor au evoluat vertiginos.
— Și iată că, pe neașteptate, a apărut posibilitatea de a ne vedea măcar pentru trei zile, mai ales că prietenul meu avea intenții serioase – voia să mă ceară în căsătorie. Trebuia să aleg: să nu fac nimic sau trei zile de întâlnire mult așteptată și apoi două săptămâni de carantină și autoizolare, inclusiv de serviciu. Două săptămâni înseamnă o jumătate din salariul meu, iar eu trăiesc acum de la salariu până la salariu (fiica trebuie să învețe), dar și concediul pentru un an l-am folosit deja. Așa că această întâlnire era prea costisitoare pentru mine din punct de vedere financiar.
Oricum, am decis să mă adresez după permisiune, la centrul de criză, iar după aceasta – fie ce-o fi. Cererea scrisă pe hârtie nu mai era acceptată deja, trebuia să fie doar în format electronic. Am ticluit o cerere lacrimogenă, ca să-mi fie permisă întâlnirea cu soțul – nu m-am decis să scriu „iubit” sau „logodnic”. M-am gândit că mă vor lăsa mai repede la soț. Bineînțeles, nu am anexat documentele scanate, încă nu am adeverință de căsătorie și ștampilă în pașaport. Nu aveam niciun fel de documente care ar confirma importanța întâlnirii.
Așa cum era de așteptat, peste o oră, am primit refuzul, fără nicio o explicație a motivelor. Probabil, funcționarii nu au crezut în sinceritatea sentimentelor noastre. Dragostea nu este cea mai importantă situație vitală, au decis milițienii de la organul teritorial al MAI Dubăsari.
Logodnicul meu s-a supărat și mi-a scris: „Dacă m-ai fi iubit cu adevărat, ai fi venit neapărat”. Continuăm să comunicăm prin internet, dar ceva nu mai merge, e „în scădere”.
