„Mitul despre Antonescu-salvatorul încă este viu în societate”. Istorici români despre Holocaustul pe teritoriul Moldovei și României și despre politica memoriei. Interviu NM

Am putea vorbi despre Holocaustul de pe teritoriul Moldovei fără a învinui pe cineva? De ce e atât de dificilă introducerea acestor evenimente în manualele școlare moldovenești și românești? Și de ce în Moldova și în România este o atitudine diferită față de mareșalul Ion Antonescu și unii „uită” adesea de rolul pe care acesta l-a avut în exterminarea evreilor? Sociologul Ana Bărbulescu și istoricul Marius Cazan, cercetători științifici  ai Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, ne-au vorbit despre toate acestea într-un interviu pentru NM. În această toamnă, ei au venit în Moldova pentru a organiza câteva seminare despre Holocaust, pentru profesorii de istorie de la noi.

„Evreii nu sunt prezentați niciodată ca parte a unei națiuni”

În Moldova, mulți nici nu știu ce înseamnă „Holocaust”. Și cu atât mai mult că așa ceva s-a întâmplat pe teritoriul țării noastre. Dar cât de cunoscute sunt aceste pagini de istorie în România?

Ana Bărbulescu: Noi am început deja să realizăm un sondaj la nivel național, care va demonstra nivelul de informare despre Holocaustul din România. Vom publica rezultatele la 25 noiembrie.

Noi efectuăm asemenea sondaje la fiecare doi ani. În anul 2017, 72 la sută dintre respondenți asociau Holocaustul cu lagărele morții din Polonia, iar 28% susțineau că asociază Holocaustul cu deportările de pe teritoriul României. Deci, aceștia din urmă știu că Holocaustul a fost și pe teritoriul României. Însă dacă sunt rugați să precizeze, ce au ei în vedere atunci când vorbesc despre „teritoriul României”, se constată următoarele: 80% din acești 28% vorbesc despre deportările evreilor din nordul Transilvaniei, care au fost organizate de către unguri. Și doar 20% din acești 28% asociază Holocaustul cu Transnistria.

Marius Cazan: Majoritatea consideră însă că de cele întâmplate în Transnistria sau în Basarabia sunt vinovați doar naziștii și nicidecum autoritățile române. Deci, chiar și în societatea din România, puțini știu despre rolul autorităților române în Holocaust, deși în ansamblu, oamenii cunosc această problemă.

Programul școlar din România conține activități dedicate Holocaustului?

Ana: Începând cu anul acesta, în clasele a șaptea, va fi organizată pentru prima dată o activitate consacrată în totalitate Holocaustului. Mai devreme, despre acesta se vorbea doar la lecțiile despre cel de-al Doilea Război Mondial. Ceea ce nu înseamnă că toate se vor schimba neapărat. Ceva se va schimba, dar foarte lent. E nevoie de răbdare.

În opinia dvs., de ce, timp îndelungat,  în programul de studii nu au fost incluse activități separate, dedicate acestui subiect,?

Ana: Și România a trecut prin epoca comunistă, când despre aceasta nu se vorbea din principiu. În plus, noi avem idei preconcepute precum că poporul român ar fi un popor tolerant. Învățăm acest lucru încă din copilărie. În mentalitatea locală, faptul că România a fost implicată în Holocaust provoacă o disonanță cognitivă foarte puternică.

Societății îi este dificil să recunoască faptul că în trecutul nu chiar atât de îndepărtat, noi am fost responsabili de crime în masă. Și mai ales că ani în șir, ne-au învățat că noi suntem un popor deosebit, care nu a făcut nimic rău în istorie. Este nevoie de timp pentru ca societatea să-și recunoască trecutul. Nu e chiar atât de simplu.

Marius: Vă propun o metaforă. Să ne imaginăm că cineva se privește în oglindă. Desigur, această persoană preferă să privească doar acele părți ale corpului care îi plac și nu să-și examineze neajunsurile. Anume acest lucru încercăm noi să-l facem – să atragem atenția și asupra cicatricilor. Este greu.

Dar se lucrează deja de 10-15 ani, de când România a intrat în componența structurilor europene. Și s-au făcut și anumiți pași. Activitățile în școli despre Holocaust sunt unul dintre acești pași, și aceasta este o noutate bună. Din anul 2003-2004, în școli, a fost un curs opțional despre evrei și Holocaust. Cu părere de rău, nu sunt informații despre câți copii au profitat de această oportunitate.

În Moldova, subiectul Holocaustului este perceput foarte acut și ambiguu. Chiar și printre persoanele cu studii și printre politicieni,  nu există o părere unică despre ceea ce s-a întâmplat pe teritoriul Moldovei: a fost aici Holocaust sau nu. În România mai rămâne spațiu pentru îndoieli cu privire la fapte? Ori se polemizează deja despre interpretări?

Marius: Da, desigur. Însă în comparație cu Moldova, negarea publică a Holocaustului este interzisă prin lege în România, la fel ca și în unele țări ale Europei.

Însă mai sunt, desigur, grupuri de oameni care susțin astfel de idei. Acest lucru se observă mai ales în spațiul online, unde apar uneori publicații la acest subiect. Din fericire, ei nu au un public numeros, dar un asemenea discurs, în principiu, este. Și pentru așa ceva, nu se aplică pedepse în mod neapărat. Sunt plângeri care rămân fără răspuns.

Însă iată ce este important: negarea Holocaustului nu este un mainstream politic, cultural sau social în România. Cel mai adesea, acestea sunt discuții periferice, marginale.

Dar de ce totuși e atât de dificil ca Holocaustul să fie inclus în istoria României? De ce pentru aceasta e nevoie de atât de mult timp?

Marius: Așa cum a spus și Ana, sunt mai multe cauze. Posibil, noi nu ne-am obișnuit cu o viziune critică asupra trecutului nostru. În decurs de 40 de ani, poporul și conducătorii săi au fost idealizați. Mulți au fost incluși în așa-zisul panteon „al conducătorilor-eroi”.

Ana: În general, istoria României se scrie ca o istorie a faptelor eroice. „Ne-au învins romanii? Da, însă nouă ne-a fost greu!”. „Noi am luptat cu turcii, ne-au cotropit, însă dacă nu eram noi, ei ar fi cucerit toată Europa!”. Manualele de istorie prezintă istoria României ca o serie de fapte eroice extraordinare. Iar dacă au fost și evenimente mai puțin „extraordinare”, ele sunt prezentate atât de pozitiv, încât și o înfrângere pare ca o victorie.

Marius: Da, de parcă noi am fost întotdeauna sau eroi, sau victime ale circumstanțelor. Ceea ce s-a întâmplat cu evreii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu se încadrează în acest format al percepției trecutului României.

Ana: Cred că este și o altă problemă. Modelul românesc al identității nu este incluziv. El pornește de la etnie. În modelul etnic al identității, evreii nu sunt prezentați niciodată ca parte a unei națiunii. Și s-ar părea că atunci, nici nu prea este clar, de ce trebuie să relatăm „istoria tristă a evreilor” din timpul războiului? Mai ales că ei parcă nici „nu sunt cu adevărat parte a poporului român”. În al doilea rând, ei sunt victime, și victimele sunt ale noastre.

Acest subiect este foarte puțin întâlnit în istoriografia românească din mai multe motive. Însă nu înseamnă că nici nu sunt istorici care ar vorbi despre aceasta. Ei sunt și asta e foarte bine.

La Berlin, de exemplu, în muzeele dedicate Holocaustului, e surprinzător faptul cât de simplu este scris: „noi, nemții, am făcut asta și asta”. Și aceasta este o atitudine foarte sănătoasă, calmă față de propria istorie. Care este diferența dintre noi – Moldova și România – și nemți? De ce ei au reușit în acest sens?

Marius: În Germania, politica de acceptare a propriului trecut este promovată de mai mult de 40 de ani. Sunt sigur că s-a opus rezistență. Însă datorită consecvenței și răbdării, ei au reușit să creeze o politică sănătoasă a memoriei, care funcționează în toată societatea. Aceasta nu înseamnă că ei nu au probleme. În ultimul timp, în Germania, au loc discursuri antisemite. Ei au probleme și cu migranții care se împotrivesc politicii educaționale germane obișnuite în ce privește istoria celui de-al Doilea Război Mondial și Holocaustul. Ceea ce s-a întâmplat în luna octombrie în orașul german Galle (împușcături lângă o sinagogă – NM), la fel, demonstrează faptul că în Germania, pentru minoritățile evreiești există un potențial pericol.

Cu părere de bine, în România, în ultimele decenii nu au fost astfel de incidente. Au fost câteva incidente minore: s-au distrus plăci în cimitirele evreiești, s-au făcut inscripții ofensatoare pe pereți. Apropo, istoria cu inscripțiile a avut loc vara trecută și a devenit o știre internațională. Dar nu a fost nimic ce s-ar compara cu gradul de gravitate a ceea ce s-a întâmplat în Germania.

„Mulți îl percep pe Antonescu ca pe un erou al luptei contra comunismului”

Cum poate fi găsit un echilibru în relatările despre istoria poporului, predând în școli? În așa fel ca să nu spunem că „noi suntem ideali” sau dimpotrivă, „suntem de vină în toate”.

Ana: Nu există o vină colectivă. Niciun istoric al Holocaustului nu studiază această chestiune cu o asemenea atitudne. Dacă voi recunoaște că Antonescu a dat ordin să fie împușcați evreii din Basarabia, oare mă voi simți personal vinovată? Evident, este un non-sens. Pur și simplu eu știu și recunosc că în trecutul poporului meu, au fost evenimente mai puțin bune, care nu pot fi negate cel puțin din respect față de cei care au fost omorâți. Măcar din respect față de cei morți.

În Moldova, acest lucru se simte în mod deosebit. Mulți percep discuțiile despre Holocaust ca pe o învinuire la adresa moldovenilor sau a românilor. Cum să se povestească despre cele întâmplate copiilor în școli, fără a învinui pe cineva? La ce principii ați ajuns?

Ana: Concluzia cea mai importantă și cea mai tristă la care am ajuns eu: fiecare dintre noi, fie și teoretic, ar fi putut fi în una dintre cele trei categorii – călău, victimă sau martor. Multe dintre cele întâmplate au avut loc din cauza contextului creat. O societate în care sunt respectate drepturile omului și în care e imposibil, să zicem, să fie omorât un copil pe orice fel de criterii, trebuie să fie apărată. Anume de aceea noi trebuie să vorbim despre Holocaust, ca fiecare să conștientizeze misiunea de a apăra o societate în care fiecare are dreptul de a trăi așa cum dorește. Și nu pentru a-i învinui pe români sau pe moldoveni ori pentru a vorbi despre vina care nu va putea fi răscumpărată niciodată.

Asta-i tot. Îmi pare că aici, este foarte simplu. De ce să complicăm viața prin a condamna pe alții? Dacă aș ajunge într-o asemenea situație în care ar trebui să aleg – să moară copilul meu sau cel al vecinului, e prea puțin probabil că aș decide să apăr copilul vecinului. Eu nu sunt sigură de aceasta. Ba mai mult, eu nu sunt sigură că datoria mea este de a apăra anume copilul vecinului. Și tot ceea ce pot face eu e să contribui la menținerea ordinii publice în care nu aș fi nevoită să fac o asemenea alegere, o alegere imposibilă, fără alte opțiuni.

Dar totuși rămân eroi ai istoriei despre care este dificil să se vorbească absolut imparțial. De exemplu, același Ion Antonescu. Uneori, în jurul lui se formează o aură pozitivă. Cum s-a schimbat perceperea lui în România, în ultimii ani?

Marius: În ultimii 30 de ani, imaginea lui Antonescu în România s-a schimbat, dar nu pot afirma că radical. De prin anul 2000, din spațiul public sunt retrase, treptat, elementele cultului Antonescu. Acest proces continuă până în prezent.

În anii 1990, în diferite orașe ale României, mai erau șase-șapte monumente ale lui Antonescu. Erau numeroase străzi care îi purtau numele. Acestea încă mai sunt, dar în localități foarte mici și cel mai adesea, pe străzi de la periferie. Dar contează că ele încă sunt. Și asta, chiar dacă este politica oficială a statului, legea care interzice folosirea în spațiul public a elementelor de cult ale unor astfel de persoane ca Antonescu, care au fost declarate vinovate de crime de război.

Dacă e să ne amintim de sondajul despre care a vorbit mai devreme Ana: aproape 45-50% dintre respondenți au fost de acord că Antonescu a fost un erou și un patriot. Cota celor care recunosc că Antonescu este responsabil de deportarea evreilor constituie 30%.

Noi avem tot mai puțini istorici care nu au o atitudine critică față de Antonescu. Și aceasta este foarte bine, mai ales comparativ cu anii 1990. Atunci, unii politicieni aminteau numele lui Antonescu comparându-l cu regele Mihai. Ziceau că Antonescu a reunit România în anul 1941. La fel, a fost un grup activ de istorici adunați în jurul istoricului Gheorghe Buzatu din Iași. El a publicat foarte multe materiale despre Antonescu, calitatea științifică a acestora lăsând de dorit uneori.

Cred că pentru mulți, Antonescu rămâne și astăzi un personaj controversat din istoria românească. Însă lucrările istoricilor care, să zicem, nu au o atitudine critică față de Antonescu sunt tot mai puține. Deși mitul despre Antonescu-eroul încă este viu în societate și el este destul de puternic.

Ana: Mulți îl percep ca pe un erou în lupta contra comunismului.

Marius: Da, aceasta este important. Tot mai rar el este văzut ca un criminal de război și mult mai des ca un luptător împotriva comunismului și a bolșevismului.

Dar el a fost condamnat și s-a demonstrat ce a făcut?

Marius: Antonescu a fost judecat în anul 1946. El a fost condamnat la moarte și a fost executat împreună cu viceprim-ministrul Constantin Vasiliu, principalul lider al jandarmeriei (aceasta a fost una dintre instituțiile statului deosebit de active în perioada Holocaustului). Printre cei executați în anul 1946 a fost și Gheorghe Alexian, guvernatorul Transnistriei, care a condus-o în perioada celui de-al Doilea Război Mondia și în anii de administrație română.

Da, a fost tribunalul. Și acesta este criticat foarte dur de grupul de istorici care a fost foarte activ în anii 1990. El este criticat pentru încălcări, pentru că s-a desfășurat în perioada de tranziție la regimul comunist și tribunalul era controlat de autoritățile pro-sovietice. Acesta este argumentul principal împotriva legitimității acelui proces.

Antonescu a fost condamnat pentru crime de război. Un detaliu important: s-a constatat că mai mult de 20 de dovezi din dosarul său țin de acțiunile sale împotriva evreilor – deportările din Basarabia, Bucovina și Transnistria.

În Rusia, de exemplu, nu a fost un proces complet împotriva lui Stalin. În criticile lor, oamenii nu au la ce face referință, ca la o decizie definitivă. În România, se pare, problema constă în faptul că judecata a fost, însă Antonescu a fost judecat de comuniști.

Marius: Da, aceasta contează. Tot ce s-a întâmplat în acea perioadă a fost pus sub semnul întrebării doar pentru că el a fost judecat în anii regimului comunist antidemocratic.

Într-adevăr, au fost multe încălcări de procedură. Însă acest lucru nu-l face mai puțin vinovat de ceea ce s-a întâmplat în timpul războiului. Și, în afară de materialele acestui tribunal, sunt încă foarte multe dovezi ale crimelor lui pe care istoricii le-au depistat deja după procesul de judecată. Până în ziua de azi, se mai găsesc materiale care demonstrează că Antonescu este vinovat și responsabil de exterminarea evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

„Tăcerea generală este și conștientă, și impusă în același timp”

Dacă e să revenim la Moldova. Din câte știu, nu este pentru prima dată când predați lecții aici. Ce impresii vi s-au creat în timpul activităților cu profesorii moldoveni de istorie, în special în raioanele țării?

Ana: Mi-aș fi dorit ca ei să fie mai activi, să pună întrebări mai des. Încă în timpul primei vizite la Chișinău, m-am mirat cât de bine este perceput Antonescu în Moldova. Chiar și în România, în ultimii cinci-șase ani, eu nu am simțit împotrivire față de criticile la adresa lui. Eu am venit în Moldova așteptându-mă că va fi mai simplu cu profesorii moldoveni, pentru că responsabilitatea este românească. Și am rămas uimită când m-am confruntat cu rezistența. Pentru mine, aceasta a fost o surpriză. Așa că și dvs. trebuie să vă înarmați cu răbdare.

Marius: Eu aș compara mentalitatea și nivelul de conștientizare a acestei probleme în Moldova cu starea de lucruri din România și din societatea românească de la mijlocul anilor 1990. Aceasta nu înseamnă că la dvs. e ceva în neregulă. Din mai multe motive, dar și din cauza conjuncturii, Antonescu este văzut aici anume așa. Seamănă cu modul în care el a fost perceput în România, în anii 1990. S-ar putea să exagerez. Pentru că noi nu am comunicat cu toți profesorii din Moldova și generalizările ar putea fi greșite.

Ana: Da, noi putem vorbi doar despre reacțiile unor profesori la prelegerile noastre.

Cum credeți, de ce în Moldova se păstrează atât de mult timp imaginea pozitivă a lui Antonescu, cel puțin în anumite cercuri?

Ana: Antonescu este perceput ca un eliberator al Basarabiei.

Marius: Pentru partea vorbitoare de limba română a societății, Antonescu este o mândrie, erou și eliberator. Posibil, imaginea sa este cea mai puternică în ceea ce se referă la legăturile dintre Basarabia și România. Și această imagine, acest mit, într-un anumit sens, este cultivat.

Ana: Să nu uităm și de faptul că Antonescu este și o parte simplă a istoriei. Ceea ce s-a întâmplat pe teritoriul Basarabiei sub administrația română este greu de conștientizat. Uneori, îmi este greu să conștientizez ce lucruri îngrozitoare au avut loc aici. Iar pentru oamenii care trăiesc în aceste locuri? Și aici este o oarecare complexitate. Să începi să te gândești că aici, chiar lângă drum, nu demult, au fost împușcați mii de oameni, iar bunicii tăi au fost martori sau contemporani ai acestor evenimente, este foarte greu. Doar să te gândești la aceasta, și ți se face rău. Dar e imposibil și să pretinzi că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.

Marius: Practic, nu mai există comunitatea evreilor de cândva. Este greu deja să te intersectezi cu un vecin care și-a pierdut bunicul în perioada Holocaustului, care are o istorie pe care nu ai fi crezut-o dintr-odată. Faptul că în jur nu mai sunt evrei…

Ana: Ajută la păstrarea tăcerii. Și totuși, amintirile… În multe documente despre Basarabia pe care le-am văzut am observat că oamenii, care în perioada Holocaustului, erau foarte tineri sau chiar mici, fiind deja bătrâni, își aminteau chiar și numele vecinilor evrei. Dacă m-ați întreba, cum îi chemau pe copiii din curtea în care am trăit când aveam șapte ani, eu n-aș răspunde. Pur și simplu nu-mi amintesc. Iar acești oameni își amintesc numele vecinilor lor. Evident, acestea sunt consecințele traumelor. Amintirile sunt, însă ele s-au așezat undeva foarte adânc. Posibil, ar fi fost altfel dacă societatea ar fi discutat deschis despre ceea ce s-a întâmplat. Cred că aceasta este o tăcere generală – și conștientă, și impusă în același timp. Dacă societatea ar uita cu adevărat despre cele întâmplate, asemenea amintiri profunde nu ar ieși la suprafață. Nu cred că trecutul este uitat cu adevărat.

 

Notă NM. Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” organizează cursuri și școli de vară despre Holocaust de mai bine de zece ani, pentru profesorii de istorie din România. De asemenea, în România, sunt organizate cursuri de perfecționare în acest domeniu pentru studenți, funcționarii Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției ș.a.

În Moldova, colaboratorii Institutului organizează prelegeri pentru profesorii de istorie cu susținerea Fundației „Friedrich-Ebert” și a Institutului de Istorie Orală din Moldova.

Detalii despre ceea ce s-a întâmplat pe teritoriul Moldovei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și cum acesta a fost influențat de Holocaust, aflați din proiectul special al NM «Унесенные гетто. Как в Бессарабии истребляли евреев и ромов во время Второй мировой войны» („Mânați de ghetto. Cum în Basarabia au fost exterminați evreii și romii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”).