„Nu este simplu, dar, la naiba, cititorii noștri așteaptă de la noi informații exacte”. Vladimir Soloviov, despre crearea NM, epuizarea profesională și jurnalismul plin de viață

Acum șapte ani, la 1 august 2014, într-un apartament cu trei camere de pe strada Alexei Mateevici, echipa NewsMaker și-a lansat propriul site. Inițiatorul proiectului a fost Vladimir Soloviov. Tot el a înființat și a fondat publicația. Într-un interviu acordat reporterului NM Nadejda Coptu, Vladimir a povestit cum, din voia întâmplării, a devenit jurnalist, cum a decis să revină de la Moscova la Chișinău, cum a fost fondat NewsMaker „pe genunchi” și de ce „un jurnalist ar trebui să fie mereu la muncă”.

Acesta este primul interviu din seria de publicații din cadrul proiectului special #NMinside, în care colaboratorii redacției au vorbit despre sine, despre muncă și despre ceea ce rămâne „în culisele” materialelor noastre. 

„«Ai venit la noi pentru mult timp?» Și eu am spus: «Pentru totdeauna»”

Cum ai devenit jurnalist?

Nu mă gândeam să fiu jurnalist. Când învățam la școală, visam la o carieră de avocat, dar am mers la facultatea de politologie și nu la cea de drept. Anii 90 erau dificili, inclusiv din punct de vedere financiar. Nu puteam să fiu înmatriculat cu finanțare bugetară, așa că am ales din ceea ce putea să plătească familia mea. Acum nu sunt sigur că a fost o alegere corectă, dar aceasta nu mai contează.

După universitate, am început să-mi caut de lucru, dar nicicum nu puteam găsi. Am lucrat o perioadă chiar și în serviciul de pază al McDonalds din sectorul Râșcani. Era amunzant, pentru că nici acum nu sunt prea puternic, dar atunci chiar eram un slăbănog. Însă acesta a fost unicul loc unde m-au acceptat. Nu mi-a plăcut acolo: trebuia să fiu de gardă pe timp de noapte, uniforma era subțire și nu mă încălzea. Ultima picătură a fost un conflict cu managerul, care nu mi-a mai permis să intru să mă încălzesc.

Când am decis deja să plec, m-a sunat o cunoștință și mi-a spus că a văzut un anunț precum că Agenția Moldpres are nevoie de reporter. Fără să înțeleg ceva despre activitatea de jurnalist, am venit la agenție și am început să învăț de la zero. Acolo erau persoane receptive, care mi-au explicat, cum se scriu știrile. Era sfârșitul anului 2002.

Îmi amintesc că eram complexat din cauza că scriu încet, chiar îmi setam ceasul și cronometram, în cât timp pregătesc o știre. La început, puteam să stau ore întregi la o singură știre. Dar mă bucuram că timpul se reduce.

Mi-au încredințat departamentul relații interetnice. Atunci, practic nu înțelegeam limba română și, se pare, de aceea mi-au dat acest departament. Apropo, în timpul activității, româna mea s-a îmbunătățit, pentru că ședințele de planificare se desfășurau în limba română. Apoi director al agenției a devenit Mihail Belous, care „m-a transferat” spre tematica regiunii transnistrene. El mi-a explicat, ce înseamnă „zonă de securitate”, am început să merg la ședințele CUC și „să mă scufund” în această tematică. Acest subiect îmi era apropiat, pentru că am crescut în Transnistria, dar m-am născut în Ucraina.

Tot el [Belous] mi-a făcut cunoștință cu Constantin Starîș, care pe atunci modera emisiunea televizată «Резонанс» („Rezonanță”). Am început să pregătesc subiecte pentru această emisiune. Mai târziu, în anul 2004, am fost trimis la un stagiu la Moscova, la agenția RIA-Novosti. Aceștia aveau un program pentru jurnaliștii din CSI și Țările Baltice. Ne duceau prin diferite redacții din Moscova, ne-au dus și la „Kommersant”. Când am ajuns acolo, am înțeles că vreau să rămân aici. Pentru început, mi-au propus să lucrez în calitate de corespondent netitular. 

Primul meu text publicat în „Kommersant” a fost despre Ilie Ilașcu, care a câștigat un proces împotriva Rusiei la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. A fost o informație din două alineate. La Chișinău, ziarul „Kommersant” ajungea cu o întârziere de o săptămână și se vindea la supermarketul Green Hills de la Botanica.

Am sunat, m-am interesat dacă această ediție a ajuns în vânzare, am rugat să-mi rezerveze un exemplar. Când, în sfârșit, l-am luat în mână și am găsit notița mea, m-am bucurat foarte mult, apoi am văzut că în calitate de autor este indicat Serghei Soloviov. Mi-au confundat numele, dar îmi era totuna. Eram fericit și alergam prin redacție.

Dar cum ai devenit corespondent titular la „Kommersant”?

După această primă însemnare, am scris tot mai mult și mai mult pentru «Ъ» („Kommersant”), apoi au avut loc alegerile parlamentare din anul 2005, la care Moscova a jucat împotriva Partidului Comuniștilor. A fost o intrigă foarte puternică, o campanie electorală cu scandaluri, iar de la Moscova l-au trimis încoace pe Valerii Paniușkin, corespondentul special al „Kommersant”-ului. Pentru mine, acesta era Dumnezeu. El mi-a explicat anumite chestiuni despre lucrul cu textele. I-am spus că vreau foarte mult să lucrez la „Kommersant”. Când a revenit la Moscova, a vorbit cu șeful de atunci al departamentului politică externă al „Kommersant”-ului. La un moment dat, mi-a sunat telefonul și am fost invitat la Moscova, la un stagiu.

La începutul lunii iunie 2005, cu o valiză mică, am ajuns la Moscova. Am venit la „Kommersant”, iar șeful departamentului politică externă m-a întrebat: „Volodea, ai venit la noi pentru mult timp?”. Și i-am răspuns: „Pentru totdeauna”. Iar toamna, m-au angajat și am început să lucrez în calitate de reporter pentru politică externă. La început, scriam doar despre Moldova, dar în curând a devenit clar că numai cu acest subiect nu va merge. Am început să-mi extind geografia țărilor care mă interesau. Era vorba despre spațiul postsovietic: Kazahstan, Belarus, Ucraina. Astfel, am devenit corespondent special. Mă ocup de aceasta până în prezent și îmi place foarte mult.

„Aveam o echipă grozavă”

În anul 2012, ai devenit redactor-șef al „Kommersant” de Moldova. Cum s-a întâmplat? Și cum te-ai decis?

A fost o decizie simplă, dar și dificilă. Pe de o parte, îmi doream foarte mult ca în Moldova să apară presă asemănătoare cu „Kommersant”. Iar aici, în Moldova, a apărut franciza „Kommersant”, doar că online. M-am gândit că ar fi super dacă aș reuși să construiesc o mass-media care s-ar ocupa în Moldova de un jurnalism plin de viață, grozav și calitativ. Nu a fost o decizie simplă, pentru că nu am fost niciodată redactor sau șef. Bineînțeles, îmi făceam griji că nu voi face față. Dar m-am implicat când am venit.

Am început să facem „Kommersant” de Moldova, dar, din câte se știe, nu a durat prea mult. În anul 2014, s-au început problemele investitorilor noștri și am fost nevoiți să închidem publicația. Aveam două opțiuni: să revin la Moscova, pentru că rămăsesem corespondent al «Ъ» și scriam nu numai despre Moldova, dar mai plecam și în Ucraina, ori să-mi lansez un proiect propriu. Am ales cea de-a doua opțiune. Astfel, a apărut NewsMaker, titlul căruia l-a inventat Alexandr Stahurschi.

Fondarea NM a fost o aventură: fără bani, „pe genunchi” (unicul lucru existent era echipa). Ai avut siguranța că totul va funcționa?

Noi aveam o echipă grozavă. Nu le puteam spune cu siguranță că toate ne vor reuși. Simțeam acest lucru, dar nu aveam confirmarea că vom găsi resurse financiare pentru a lansa proiectul. Și chiar dacă nu erau bani, echipa nu s-a destrămat. Iată pentru acest lucru, îmi exprim recunoștința și apreciez pe fiecare: pentru faptul că nu s-au împrăștiat prin alte redacții și au așteptat până am găsit bani.

„Nu a fost înfricoșător, a fost interesant”

NewsMaker a fost o redacție mică, fără „acoperiș”. Cu toate acestea, voi ați fost printre primii care ați abordat cele mai acute subiecte. E și furtul miliardului, și „Laundromat” ș.a. Nu a fost înfricoșător să mergeți deschis împotriva guvernării?

În general, nu a fost înfricoșător. Dimpotrivă, era interesant și emoționant. Scrii despre ceea despre ce presa controlată de politicieni fie tace, fie comunică informații complet opuse realității, pentru a proteja [proprietarii presei].

Cred că oamenii care au lucrat și continuă să lucreze la NewsMaker vor să înțeleagă ce se întâmplă și să explice acest lucru cititorului. Cred că în aceasta își văd misiunea.

Totuși, să nu uităm că în Moldova nu a fost asasinat niciun jurnalist. Și slavă Domnului. Că doar știm, câți jurnaliști mor în fiecare an în lume. Aici însă, din fericire – și sper că așa va fi și mai departe – jurnaliștii nu sunt atacați. Da, pot fi anumite atacuri asupra presei, dar nu sunt fizice. Nu vorbesc despre cazurile în care cineva poate să-și iasă din fire și să lovească un jurnalist. Așa ceva s-a întâmplat și cu jurnaliștii de la NM, și cu jurnaliștii de la alte instituții de presă. Este respingător, dar, totuși, nu într-atât de periculos. De aceea nu a fost înfricoșător, a fost interesant.

Dar iată autoritățile au cheltuit destul de multe resurse anume pentru tine: și filare, și interceptare, și diferite atacuri media.

Ei, filare, interceptare. Filarea a fost neplăcută, pentru că nu știi ce e în capul acestor oameni. Până la urmă, nu s-a mai întâmplat nimic.

„Este important că oamenii au aflat despre aceasta”

În anul 2015, la NM a apărut o rubrică nouă – „Jaful secolului”. Dar nu a existat un sentiment de inutilitate din cauza că ați dezvăluit atât de multe detalii, iar cei care ar fi trebuit să reacționeze, au ignorat acest lucru?

În realitate, sentimentul de inutilitate mă însoțește toată viața. Nu voi vorbi din numele tuturor, dar uneori acesta mă învăluie, când îmi pare că nu pot schimba nimic. Însă de fapt, chiar dacă după textul tău nu se schimbă nimic: nu sunt deschise dosare, nu se face dreptate – este important ca oamenii să afle despre aceasta. Poate fi un caz revoltător sau curios sau un articol analitic despre anumite curente. Pentru oameni este important ca ei să înțeleagă, ce se întâmplă. Și tu îi ajuți în acest sens. NM relatează de mult nu doar despre noutăți, dar abordează subiecte sociale, istorice, de conflict, cum ar fi Holocaustul pe teritoriul Moldovei sau deportările. Este important să reamintim despre toate acestea, ca să nu se repete. 

„Și atunci, și acum cred că un jurnalist ar trebui să fie mereu la muncă”

Ai spus că atunci când s-a născut NM, aveai o echipă grozavă. Înainte de a lansa proiectul, i-ai preîntâmpinat că vor trebui să lucreze 24 de ore șapte zile pe săptămână. Conștientizai atunci că îi programezi la epuizare profesională?

Nu, probabil, nu înțelegeam. Și atunci, și acum consider că un jurnalist ar trebui să fie mereu la muncă. Iată, am venit într-o deplasare la Chișinău, ca să relatez despre alegerile din 11 iulie. După ce s-au închis secțiile de votare, am transmis textul meu redacției de la Moscova. Însă după ora două noaptea, situația a devenit clară în totalitate. Aceasta nu era reflectată în textul expediat. Am transmis textul respectiv, pentru că era deadline, pentru că ziarul trebuia să meargă la tipar. Iar după ora două noaptea, m-am așezat liniștit și, până la ora trei, am scris o nouă informație pe care am transmis-o la redacție.

Să presupunem că tu însuți ai ales, cum să-ți construiești ziua de lucru. Dar aici, ai setat modul și ritmul de lucru pentru toți colaboratorii NM. Simți o responsabilitate pentru aceasta?

Da, acest moment – epuizarea profesională – există. Sunt de acord. Însă și acest lucru ar putea fi o sarcină reglabilă. Fii de acord, nu în fiecare zi ești nevoit să lucrezi până târziu. Da, noi am avut zile, de exemplu, aceleași alegeri, când toată echipa lucra de dimineață până aproape de dimineața următoare. Da, nu este simplu, dar, la naiba, cititorii noștri așteaptă de la noi o informație rapidă și exactă, iar noi lucrăm pentru cititori.

În plus, îmi pare că a fi jurnalist înseamnă o vocație. Într-un anumit sens, este deja un mod de viață. Eu, de exemplu, nu-mi imaginez, cu ce aș putea să mă mai ocup. Oamenii care aleg jurnalismul și cred că vor lucra de la ora 09:00 până la ora 18:00 înțeleg foarte repede că aceasta nu este profesia lor și își găsesc un alt serviciu.

Desigur, epuizarea profesională se întâmplă. Într-adevăr, în mass-media, mulți se epuizează din cauza activității încordate. Adesea, este vorba despre o rutină. Mai ales dacă tu redactezi texte. Este o muncă eroică. Munca autorului este mai diversă și mai puțin supusă epuizării, pentru că la el, imaginea se schimbă. Redactorului îi este mai dificil, el primește un text după altul, unele dintre acestea trebuie să fie prezintate mai repejor, în altele trebuie „să sape”. Iar unele în general trebuie rescrise. Epuizarea este posibilă, dar trebuie să ne gândim, cum să o combatem.

Dar tu cum lupți cu ea?

Poți să pleci în concediu ori să schimbi subiectul. Mie nu mi s-a întâmplat așa ceva, să „ard” complet, până la sfârșit – gata, nu mai vreau să fac jurnalism.

„Am înțeles că NewsMaker s-a maturizat”

Care au fost cele mai dificile momente pentru tine la NM?

Cel mai greu a fost să lansez NewsMaker. Prima versiune a site-ului a fost elaborată „pe genunchi”. Dar în general, nu-mi amintesc anumite momente dificile. Astfel de momente mi se întâmplă în profesie, când încep să mă gândesc: „Ce fac, oare are vreun sens?”. Dar acest lucru nu se referă la activitatea de la NewsMaker sau de la „Kommersant”.

Dar când concepeai proiectul, înțelegeai că într-o zi, îl vei părăsi?

Admiteam așa ceva, pentru că viața se schimbă. Când am înțeles că trebuie să plec de la NM? Probabil, anume de acest lucru ține cel mai dificil moment. Am decis să părăsesc proiectul, pentru că am înțeles că vreau să scriu singur, să merg prin diferite țări, să relatez despre ceea ce se întâmplă acolo. Acest lucru îmi este interesant. Nu am avut o asemenea oportunitate fiind pe poziția administrativă de redactor-șef. Continuam să scriu și aici, dar pentru aceasta îmi rămânea prea puțin timp.

Am decis să revin la Moscova, eram îngrijorat că voi pleca și că NewsMaker va înceta să mai fie el însuși. Acest lucru se întâmplă adesea în politică: cineva pleacă din funcția de conducere și mai departe, totul se destramă. M-am bucurat foarte mult când s-a constatat că echipa continuă să se mențină la nivel.

Am înțeles că NewsMaker a devenit o instituție media, a devenit independent și matur. Orice mass-media, chiar și New York Times, poate fi distrusă dacă numești acolo o persoană specială, care va avea sarcina să-i iubească pe unii și să nu-i iubească pe alții. NewsMaker nu a fost niciodată nici alb, nici roșu. Oamenilor care lucrează la NM le place meseria lor și le place s-o facă. Ei știu ce înseamnă jurnalism, de aceea NewsMaker rămâne un produs media calitativ. 

Cred că NewsMaker a ajuns în momentul în care trebuie să facă următorul salt. Nu mai este suficient să fii ceea ce ești. Trebuie să inventezi ceva nou și să mergi mai departe. În acești șapte ani, s-a schimbat foarte mult viața, s-au schimbat foarte mult vitezele. Aș vrea să urez NewsMaker niște proiecte noi. Apropo, multe dintre ele au apărut deja – și video, și podcasturi, și alte diferite chestiuțe. Dar aș vrea mai multă analitică, mai multe materiale inside, bune, calitative.

„Acest lucru m-a afectat foarte mult”

Îți poți aminti de vreun text de-al tău care te-a influențat foarte mult sau pur și simplu ți s-a întipărit în memorie?

Au fost asemenea texte. În realitate, foarte rar sunt mulțumit de textele mele, de aceea rareori le distribui pe rețelele sociale. Mă simt incomod să fac acest lucru. Dar există excepții.

Dintre cele recente – este un text despre situația din Belarus. L-am inventat încă anul trecut, după ce am fost la proteste. Apoi protestele s-au potolit și s-a pornit un val de reacții. Oamenii au început să fie judecați ș.a. Mi-a fost interesant, cum trăiesc oamenii care au ieșit în piață crezând că totul se va schimba, dar au fost acoperiți de un val de reacții care continuă și astăzi. Am mers acolo și cred că este primul text față de care nu am pretenții, deși sunt destul de autocritic.

Mai cred că am avut un text bun despre un deceniu de la războiul din Georgia. În anul 2018, s-a împlinit un deceniu. Atunci, am fost în Tbilisi și în două republici – Abhazia și Osetia de Sud, pe care Rusia le-a recunoscut după conflictul din anul 2008. Am scris atunci un reportaj amplu despre cum aceștia trăiesc împreună, dar separat.

Îmi mai amintesc de un text pe care l-am scris atunci când a avut loc un incendiu în centrul comercial „Zimneea vișnea”. Acest lucru m-a afectat foarte mult atunci. Îmi era interesant să înțeleg, ce se întâmplă de fapt cu protecția antiincendiară din Rusia, de ce acest lucru a fost posibil. Am încercat să clarific acest lucru, am fost în Kemerovo, am scris textul. Nu știu, ce a schimbat articolul meu, dar în curând după ce a fost publicat, a fost concediat șeful de la Ministerul Situațiilor de Urgență din Rusia. Vreau să continuu acest subiect, îmi pare destul de important.

„Aceasta este pivnița ta”

În interviul tău cu Nicoleta Esinencu ai spus că teatrul „Spălătorie” este „pivnița” sa. Iar ea a spus că „NewsMaker este pivnița ta care te ajută să stai pe picioare”. Ți-ai dori să revii „în pivnița ta”?

Nu exclud nimic. Plecând la Moscova în anul 2005, cu o dorință enormă să lucrez la „Kommersant”, am revenit peste șapte ani și am mai trăit aici încă cinci ani. Nu puteam presupune că îmi voi dori acest lucru, dar așa au fost împrejurările, am revenit în Moldova și am spus: „O, grozav”. Mă bucur foarte mult că s-a întâmplat acest lucru. În anul 2005, când am plecat, credeam că înțeleg totul despre Moldova. Dar în anul 2012, când am revenit, mi-am dat seama că nu înțelegeam aproape nimic despre ea. Revenind și iarăși „scufundându-mă” în politica moldovenească, am văzut, am descoperit, am înțeles anumite lucruri noi. Acest lucru mă ajută și acum în activitatea mea.

Dar acum am idei și subiecte pe care aș vrea să le realizez la Moscova.