În ajunul unei mese rotunde organizate de Ministerul Educației și Cercetării, pe subiectul privind manualul „Istoria românilor și universală” pentru clasa a XII-a, un grup de istorici și cercetători a formulat o serie de observații critice privind conținutul acestuia. Analiza evidențiază omisiuni și formulări discutabile în tratarea unor subiecte sensibile, precum Holocaustul și administrația românească în Transnistria, și propune revizuirea manualului în vederea alinierii la standardele internaționale de predare a istoriei. NewsMaker publică integral adresarea acestora.
10 iunie 2025
În contextul mesei rotunde organizate de Ministerul Educației și Cercetării și Asociația Istoricilor din Republica Moldova „Alexandru Moșanu” pe data de 11 iunie 2025, privind analiza manualului Istoria românilor și universală pentru clasa a XII-a (Editura Știința, 2024), prezentăm în cele ce urmează un șir de observații formulate de noi, subsemnații, în calitate de istorici, cercetători și cadre didactice. Documentul reflectă preocuparea noastră comună pentru asigurarea unei educații istorice riguroase, echilibrate și aliniate valorilor democratice și standardelor internaționale în materie de predare și reflecție asupra trecutului Republicii Moldova.
Ne vom concentra doar asupra câtorva aspecte pe care le considerăm deosebit de importante, atât din perspectiva competențelor noastre profesionale, cât și în contextul reacțiilor apărute recent în spațiul public.
În ce mod este tratată în manual figura lui Ion Antonescu și rolul acestuia în Holocaust?
Antonescu a fost un criminal de război în temeiul sentinței nr. 1 din 17 mai 1946 a Tribunalului Poporului de la București. Acest fapt nu este menționat în manual nici în secțiunea „România în Cel de-al Doilea Război Mondial,” nici în compartimentul „Pedepsirea criminalilor de război”. În această ultimă secțiune sunt prezentate date statistice despre numărul criminalilor condamnați în diverse țări europene, precum Belgia, Olanda, Franța și America Latină (p. 143-144), însă nu se face nicio referire la România și la pedepsirea lui Ion Antonescu și a cercului său apropiat, responsabili pentru exterminarea a aproximativ 280.000 și 380.000 evrei din România, precum și a 22.000 de romi.
Conform Raportului Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România, publicat în 2004, în România postbelică au avut loc 668 de condamnări pentru crime de război, crime împotriva păcii și crime împotriva umanității, majoritatea în perioada imediat următoare încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. În 2016, Parlamentul moldovean a emis o declarație de acceptare a Raportului sus-menționat, conform căruia, la intrarea trupelor române și germane în Basarabia și Bucovina de Nord în vara lui 1941, au fost omorâți între 45.000-60.000 de evrei.
Aceste fapte, documentate și cercetate de istoricii români și occidentali, nu se regăsesc în compartimentul din manual, întitulat în mod ambiguu „Manifestări ale Holocaustului din România.” Astfel, un copil educat în sistemul de învățământ din Republica Moldova nu poate afla din acest manual de istorie că aproape toți evreii din satele Basarabiei au fost executați în masă în iunie-iulie 1941.
Este adevărat că, deși se omite informația despre masacrele din zonele rurale, este indicat numărul de aproximativ 105.000-120.000 evrei, deportați din aceste regiuni în Transnistria, unde și-au pierdut viața. Totuși, responsabilitatea regimului Antonescu pentru această crimă este eludată.
Elevul citește, de exemplu: „Rămâne o certitudine și faptul că regimul antonescian nu a participat la deportarea în masă a evreilor, pe care oficialii naziști au organizat-o în cadrul „soluției finale” a lui Hitler la problema evreiască în Europa, din cauza opiniei publice și a liderilor politici care s-au opus” (p. 143). Informația prezentată în acest fragment este una care poate doar nedumeri elevul. Ceea ce nu se specifică aici, este că ea se referă exclusiv la evreii din Vechiul Regat și că, de fapt, inițial, guvernul antonescian și-a dat acordul de a deporta acești evrei în lagărele din Polonia.
Acest refuz ulterior este frecvent menționat în literatura negaționistă a Holocaustului ca o „dovadă” că Antonescu ar fi „salvat” evreii, inclusiv în lucrările istoricului Gheorghe Buzatu, al cărui citat care absolvă regimul Antonescu de crimele împotriva evreilor este reprodus în manual (p. 125). Acest citat induce, de asemenea, elevul în eroare, cu atât mai mult cu cât sarcina propusă este ca acesta să deducă, în baza citatului, trăsăturile perioadei istorice respective.
În baza unui alt citat, atribuit lui Stephen Fischer-Galati, dintr-o carte publicată în 1970 (!) despre presupusa politică anti-comunistă a lui Antonescu care „nu a revendicat moștenirea gărzii antisemite și antirasiste” (p. 124), elevului i se cere să reflecte asupra posibilității de justificare a acțiunilor lui Antonescu. Cum ar putea elevul să formuleze concluzii argumentate, în condițiile în care nu i se oferă alte surse, iar enunțul citat absolvă regimul antonescian de responsabilitatea crimelor comise?
Există studii recente și riguros documentate ale cercetătorilor români, occidentali și moldoveni, ignorate cu desăvârșire de autorii manualului. Aceste studii demonstrează politica antisemită dusă de administrația românească în perioada interbelică, precum și modul în care aceasta a influențat participarea directă și indirectă a armatei române, a administrației de diferite nivele și a populației din Basarabia la crimele în masă împotriva populației evreiești.
Aceste aspecte fundamentale lipsesc din păcate din manual. Holocaustul este menționat drept o tragedie trăită de sute de mii de evrei europeni (p. 148), drept sursă fiind invocate însemnările unei supraviețuitoare din Berlin, pe când miile de mărturii orale și scrise ale supraviețuitorilor Holocaustului din Transnistria, Basarabia și Bucovina au fost ignorate. Aceste surse sunt accesibile, inclusiv în limbile română și rusă, în colecțiile Yad Vashem, USHMM, Yahad-in Unum.
Ce află elevii despre Transnistria sub ocupația română?
Cele mai multe crime au fost comise pe teritoriul dintre râurile Bug și Nistru, în regiunea Transnistria (astăzi sud-vestul Ucrainei), pe care Antonescu a primit-o recompensă pentru participarea României în războiul dus de Axa împotriva URSS. Elevii nu află din acest compartiment despre masacrul de la Bogdanovka, unde, în iarna anilor 1941–1942, administrația românească a comis un masacru care, prin numărul victimelor evreiești, îl depășește pe cel comis de naziști în septembrie 1941 la Babi Yar (peste 33,700 victime). La Bogdanovka au fost uciși aproximativ 48.000 de evrei transnistreni, basarabeni și bucovineni. Din păcate, nici acest fapt nu este menționat în manual.
Autorii au prezentat cu lux de amănunte pierderile de teritorii suportate de România în 1940 în favoarea URSS și a aliaților Axei (Ungaria și Bulgaria), dar au evitat să menționeze că și România a ocupat, la rândul ei, Transnistria, un teritoriu care a servit drept „groapă etnică de gunoi a României”, unde au avut loc omoruri în masă și unde au fost jefuite bunuri de valoare, de la fabrici și uzine la obiecte personale din casele evreilor.
Autorii au preferat să pună accent pe presupusa „buna” administrare a Transnistriei, dar au omis să menționeze faptul că mai mulți funcționari publici, inclusiv primarul Odesei, Gherman Pântea, au profitat din plin de context pentru a se îmbogăți ilicit, considerând acțiunile lor drept o revanșă față de regimul sovietic din 1940-1941. Manualul afirmă că „guvernul român nu a formulat vreo revendicare teritorială dincolo de Nistru” (p. 130). Totuși, cercetările istoricilor demonstrează că au existat viziuni cu caracter imperial și discursuri despre așa-numita „misiune civilizatoare” a României în teritoriile ocupate, promovate de Ion Antonescu și cercul său apropiat. Acestea au fost susținute și de anumite instituții științifice care au participat la formularea unor argumente menite să justifice ocupația Transnistriei, mai ales în prima parte a războiului. Această teză este demonstrată în detaliu în cartea lui Vladimir Solonari, Imperiul satelit, care de altfel este citată selectiv în manual. Autorii se referă doar la „succesele” administrației românești, fără a menționa situația societății ucrainene aflate sub ocupație românească și modul dramatic în care aceasta a fost afectată de război și de politicile de ocupație.
De altfel, întregul capitol reflectă o abordare diplomatică și militară a războiului, în care România este prezentată în calitate de victimă, argumentul fiind construit dintr-o perspectivă oficială și românocentrică. Parte a unității IV, conținutul paragrafului “Anul 1940 în istoria românilor” (p. 117-119) este un exemplu elocvent în acest sens. Pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, urmare directă a Pactului Molotov-Ribbentrop și, astfel, schimbarea hotarului româno-sovietic pe Prut, este descrisă ca având consecințe grave asupra întregii populații din ținut. Împreună cu armata română și administrația, peste 400.000 de locuitori au fost evacuați în interiorul României. Totodată, în jur de 130.000 locuitori, în majoritate evrei de origine basarabeană, s-au evacuat în Basarabia ocupată de sovietici, pentru a fugi de intensificarea violențelor antisemite din România în a doua jumătate a anilor 1930. La intrarea armatei române și a celei germane în Basarabia un an mai târziu, evreii basarabeni au fost pedepsiți pentru presupusa „trădare” din 1940. Acești evrei au fost considerați drept „țapi ispășitori” pentru pierderea Basarabiei și au constituit o categorie separată de deportați în Transnistria în anii 1941-1942. Elevii nu vor afla însă nimic despre aceste dimensiuni ale istoriei sociale sau despre impactul anului 1940 asupra oamenilor de rând.
Compartimentul „Consecințele celui de-al Doilea Război Mondial pentru România și Basarabia” descrie pierderile armatei, ale infrastructurii și bunurilor materiale, pe când consecințele sociale sunt menționate sumar, în doar două propoziții, din care aflăm despre scăderea nivelului de trai și inflație. Nu se menționează însă nimic despre exterminarea evreilor și romilor și despre consecințele profunde ale războiului asupra acestor comunități. În definitiv, nu se formulează nicio concluzie despre modul în care războiul și urmările sale au afectat populația locală, inclusiv cea din Basarabia, care a plătit un preț uriaș pentru reîntoarcerea în cadrul României antonesciene.
Se creează impresia că societatea moldovenească rămâne restantă în asumarea unei studieri oneste și documentate a trecutului.
Noi, moldovenii, nu ne-am asumat încă tragedia Holocaustului, pe care, paradoxal, nu o asociem în mod clar cu cel de-al Doilea Război Mondial. Această tragedie a marcat profund societatea și a schimbat-o din punct de vedere demografic, etnografic, economic și social, dar mai ales moral. Cu toate acestea, preferăm să „uităm” această pagină a trecutului. Mai grav, nu le oferim nici generațiilor viitoare posibilitatea de a reflecta asupra paginilor incomode și dureroase ale istoriei Moldovei, a Ucrainei vecine, a României și a Europei. Distanțarea de trecutul sovietic și asumarea crimelor comise de acesta – proces sprijinit politic și instituțional, în special în contextul Războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei –, nu ne absolvă de responsabilitatea de a confrunta și componenta problematică și dureroasă a trecutului care ne leagă de România și de Europa.
Războiul și tragedia acestuia ne-a marcat identitatea și apartenența. Anume acest trecut este idealizat în manual, pentru a contrapune „răul” sovietic și rus unui presupus „bine” românesc. O astfel de abordare este o strategie contraproductivă, chiar dăunătoare, fiind aplicată și în politica memoriei din Republica Moldova, prin victimizarea competitivă (competing victimhood), adică prin compararea victimelor provocate de Gulag cu cele ale Holocaustului și evaluarea acestora în funcție de „cine a suferit mai mult”.
Ne declarăm aspirația de a deveni membri ai Uniunii Europene, dar nu întreprindem pași reali în direcția unei educații istorice riguroase și echilibrate, fapt extrem de regretabil și dureros. Este esențial să ne asumăm paginile întunecate ale trecutului nostru și să-i învățăm pe tineri că nu deținem monopolul asupra suferinței. Nu am fost singurele victime și, mai ales, nu am fost întotdeauna doar victime. În absența unei reflecții echidistante asupra istoriei, riscăm să rămânem captivi unei orbiri morale și unui naționalism vetust. Or, cu siguranță, aceasta nu poate fi misiunea istoriei într-o țară europeană, în secolul XXI. Toleranța, acceptarea și diversitatea se educă, iar exemple pozitive există, inclusiv în Germania. Manualele școlare din Germania evită supraîncărcarea factologică și plasează istoria politică și militară pe un plan secund, accentul fiind pus pe istoria socială, pe analiza critică a evenimentelor și pe formarea unei conștiințe democratice.
Ne dorim ca aceste observații să fie înțelese ca o contribuție constructivă la efortul comun de a oferi elevilor din Republica Moldova o educație istorică solidă, reflexivă și aliniată la standardele internaționale.
Considerăm că manualul trebuie retras din uz și revizuit. Sperăm că aceste critici și sugestii vor fi luate în considerare în procesul de revizuire a manualului și ne exprimăm disponibilitatea pentru orice clarificări sau pentru un dialog deschis și constructiv.
Semnatari:
apl. Prof. Dr. Svetlana Suveică
Institutul-Leibniz de Studii Est și Sud-Est Europene (IOS) Regensburg / Universitatea din Regensburg
Email: [email protected]
Dr. Diana Dumitru
Universitatea Georgetown, Washington D.C.
Email: [email protected]
Dr. Andrei Cușco
Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Academia Română, Filiala Iași
Email: [email protected]
Dr. Petru Negură
Universitatea de Stat din Moldova / Universitatea din Regensburg
Email: [email protected]
Abonați-vă la canalul de Telegram NewsMaker în română. Relatăm despre cele mai importante știri din țară și de peste hotare.
Vreți să susțineți ceea ce facem?
Puteți contribui la realizarea jurnalismului calitativ. Pentru aceasta, puteți contribui printr-o donație unică prin sistemul E-commerce de la maib sau puteți întocmi un abonament lunar pe Patreon! În acest mod, puteți fi parte a schimbării în bine pentru Moldova. Datorită contribuției dvs, noi vom avea posibilitatea să transformăm în realitate și mai multe proiecte noi și importante și, ceea ce este la fel de important, să rămânem independenți. Indiferent de mărimea contribuției, veți primi un mic cadou. Accesați linkul pentru a fi complicele nostru. Nu este greu, ba chiar plăcut.
Susțineți NewsMaker!
