Originar din Moldova, coregraful Radu Poclitaru, care lucrează deja de mulți ani în Ucraina și în alte țări, a adus la Chișinău un nou proiect cu participarea vedetelor baletului ucrainean și mondial. Într-un interviu acordat corespondentului NM Alina Mihalchina, acesta a vorbit despre spectacole care sunt întrerupte de avertismente de raid aerian, legăturile cu Moldova, munca și viața în Ucraina, scindarea culturală în spațiul post-sovietic și baletul de vis.
Radu Poclitaru este Artist al Poporului din Republica Moldovei, Artist Emerit al Ucrainei, laureat al concursurilor internaționale, fondator și coregraf-șef al Teatrului Academic „Kyiv Modern Ballet”. Profesor la catedra Coregrafie Modernă a Universității Naționale de Cultură și Arte din Kiev.
„Dacă ați fost tulburat de un spectacol, sunteți un norocos”
Să începem cu ce ați adus în Moldova anul acesta?
Ideea proiectului cu care am venit la Chișinău îi aparține Artistului Emerit al Ucrainei și prietenului și colegului meu Artiom Șoșin. Artiom a propus crearea unui proiect comun al artiștilor ucraineni și moldoveni. Inima acestei seri va fi baletul „Povești în stil tango” pus în scenă de Artiom. În opinia mea, acesta este un bestseller absolut al ultimilor ani din baletul ucrainean.
Înainte de război, acest spectacol se juca cu sala plină în toată țara. În spectacol joacă artiști din Kiev, artiști din Chișinău și artiși ai Teatrului Național Brno din Cehia. La spectacol participă și Artur Gasparian, pe care mulți îl cunosc din grupul KAZAKY. Îți amintești că a existat așa o trupă șocantă de bărbați? Artur este un dansator profesionist de balet. Aceasta este a doua parte a marii seri de balet.
Prima parte este un concert de gală – un amalgam de coregrafie modernă și clasică. Și pentru a nu obosi publicul doar cu opera mea, am decis să-l diluăm [concertul de gală] cu cei mai cunoscuți pas de deux din baletele clasice. Pentru aceasta, am invitat la Chișinău maeștri ai dansului clasic, astfel încât oamenii să înțeleagă că le place. Chiar dacă au asistat pentru prima dată la o gală de balet.
Atunci am o altă întrebare: oamenii care vin la balet văd ceva ușor, dar în spatele lui e multă muncă. Ați dansat, apoi ați devenit coregraf. Ce înseamnă baletul pentru dvs acum și s-a schimbat sau nu atitudinea față de balet?
În primul rând, trebuie să înțelegeți că baletul este foarte divers. Există balet academic clasic. Am fost crescut ca artist al baletului academic, provin dintr-o familie de artiști de balet de la Teatrul Național al Moldovei. Atât tata, cât și mama au stat la originile baletului moldovenesc (părinții lui Radu, Ludmila Nedremscaia și Vitalie Poclitaru, au fost soliști ai Teatrului de Operă și Balet din Moldova). Baletul academic este o poveste și o estetică.
Și există dansul modern, căruia eu, ca coregraf, i-am dedicat cea mai mare parte a vieții. Ceea ce pun în scenă nu este tocmai un balet clasic. La baza acestor două genuri de artă, iar acestea sunt două tipuri diferite, se află două tipuri de viziuni asupra lumii: dacă baletul clasic, cu toată creativitatea lui, afirmă că gravitația nu există, atunci dansul modern spune că gravitația există, dar noi ne luptăm cu ea. Este vorba de depășire, de dificultăți, de efort, de îndrăzneală.
Baletul clasic este ca un tablou frumos pe care îl poți urmări, dar după ce ieși din sala de teatru realizezi că te-ai uitai la un tablou. Redă dansul modern trăirea interioară a unei persoane?
În cele mai bune manifestări ale sale, da. Dar există diferite variante, avem un număr impresionant de coregrafi. Sunt momente când ieși și crezi că te uiți la un tablou. Dar este pictat pur și simplu în culorile dansului modern. Nu există niciodată prea multă artă cu adevărat talentată. Este încă fragmentată. Și catarsisul nu este un eveniment zilnic în viața spectatorului. Dacă ati trăit un șoc în timpul unui spectacol, sunteți un norocos, pentru că acest lucru se întâmplă extrem de rar.
De exemplu, eu ca membru al juriului și pur și simplu spectator, particip des la festivaluri și spectacole mari. Și văd mult dans modern. Vreau să spun că se întâmplă să realizezi că tocmai ai fost inițiat în ceva foarte important, uimitor, iar sufletul tău a fost dat peste cap. Dar, de cele mai multe ori, te lupți cu somnul. Vă spun cu toată onestitatea.
Sunt un spectator groaznic, de multe ori adorm la balet. Nu adorm niciodată într-un teatru dramatic, dar la balet -deseori. Uneori chiar până la punctul de a cădea pe umărul unui vecin. Trebuie să lupt cu mine, pentru că este dificil să fii interesant mult timp fără cuvinte.
Să rămâneți implicat?
Da, sunt un spectator recunoscător, să fiu sincer. Ador să fiu captivat, vreau să fiu captivat, dar acest lucru nu se întâmplă de fiecare dată.
NewsMaker
„24 februarie a dat peste cap viața multora”
De peste douăzeci de ani lucrați la Kiev, în lumea baletului sunteți cunoscut ca un coregraf ucrainean. Cum va schimbat războiul viața și munca?
Vă voi corecta puțin din punct de vedere factologic: sunt la Kiev din 2005, deci mai puțin de douăzeci de ani (zâmbește).
Știți, acum pot să vorbesc despre asta un pic mai ușor, dar ceea ce s-a întâmplat pe 24 februarie a dat peste cap și a șters cu bureta viața multora. După doi ani, toată lumea s-a obișnuit cumva, se pare că știrile nu mai ne mai afectează la fel de mult, războiul a devenit ceva obișnuit. Dar a dus la faptul că milioane de oameni și-au părăsit casele, se află în țări străine, în orașe străine, în condiții sociale cu totul diferite. Și sunt străini acolo. Eu însumi simt asta, indiferent unde mă duc. În ciuda faptului că nu mă pot plânge – sunt la mare căutare și muncesc mult în Europa. Dar încă nu sunt acasă acolo. Și sunt oameni care încă nu au reușit să-și găsească un loc de muncă. Un număr colosal de tragedii.
Teatrul nostru, desigur, nu a funcționat o perioadă după începutul războiului, deoarece mulți au părăsit Kievul. Nu era timpul pentru balet când erau tancuri rusești pe străzi. Este imposibil de imaginat așa ceva. Eram pesimist, credeam că probabil acest capitol din viața mea s-a încheiat și trebuie să merg mai departe, să mă gândesc la ceva. La următoarea noastră vizită la Kiev, ne-am întâlnit cu directorul [și unul dintre fondatorii teatrului de balet modern din Kiev] Vladimir Melenciuk și cu cel mai de încredere coleg al meu Dmitri Kondratiuk. Este singurul care a rămas în trupa de teatru din distribuția inițială. Și mi-au spus: „Nu, Radu, să începem să lucrăm”.
Și am organizat un casting, am recrutat artiști noi. Au început repetițiile, au început spectacolele și s-a dovedit că toate acestea erau foarte, foarte necesare – atât pentru public, cât și, în primul rând, pentru artiști. Aceasta este salvarea când ai un loc de muncă, un teatru preferat, când faci ceea ce îți place și înțelegi că nu-ți trăiești viața degeaba. Acest lucru este foarte important în timpul războiului.
Și acum totul funcționează. Îmi trimit distribuțiile și mi se pare că în cazul unui artist este prea devreme să joace acest rol. Dar ei îmi spun: „Nu există opțiuni, să încercăm, pentru că trebuie să-i dăm o șansă”. Și încercăm și, ca urmare, se dovedește că este grozav. Pentru că pozițiile erau ocupate, artistul nu putea trece de acest blocaj, iar acum s-a deschis din prima. Și fetele sunt uimitoare. Sunt pur și simplu fericit. Vin acolo foarte des. După ce a început războiul, am produs deja două premiere în teatru. Baletul „Mâine” pe muzica lui Chopin este un balet fără intrigă – un vis despre cum va fi ziua de mâine a noastră și, în general, un vis despre cum va fi mâine. Și recent a avut loc premiera baletului „Discriminare” – o mare reprezentație într-un act. După aceea m-am dus la Brno să lucrez la următorul balet. Dar am plecat de la Kiev cu inima grea; nu am vrut să-i părăsesc pe băieți. Acum număr zilele până mă întorc la Kiev.
Veți merge de la Chișinău la Kiev?
Voi merge de la Chișinău în mai multe locuri și apoi la Kiev.
„În teatru, timp de o oră și jumătate, oamenii uită că afară este război”
Spuneți că baletul pe care l-ați pus în scenă este despre vis, despre ziua de mâine. În general, poate arta, dacă nu proiecta și crea, atunci să ofere speranță pentru această zi de mâine?
Știți, într-un fel sunt o persoană pragmatică cu picioarele pe pământ. Mi se pare că arta nu are mari oportunități de a schimba vieți. Arta nu este despre schimbarea vieții de zi cu zi, poate despre schimbarea mentalității, dar într-o perioadă atât de lungă încât s-ar putea să nu vedem rezultatul activității noastre.
Știu pentru ce lucrăm. Știu că spectatorii vin la teatru, iar la Kiev acum sunt pline sălile de teatru. Singura problemă este că în cazul unui raid aerian trebuie să părăsești spectacolul și să cobori la adăpostul anti-bombe. Spectacolul este întrerupt, iar apoi începe fie de la început, fie de la locul în care a fost întrerupt.
Știu sigur că, în realitățile de astăzi, sensul principal al muncii noastre este că oamenii care vin în sală uită timp de o oră și jumătate că afară este un război. Timp de o oră și jumătate se trezesc într-o cu totul altă lume pe care le-o oferim noi. Cred că aceasta este o justificare demnă pentru munca noastră.
Vă înțeleg: când a început războiul, eram într-o stare de „îngheț”; părea că nu mai există viață, că nu va continua.
La fel.
Dar o persoană se obișnuiește cu o mulțime de lucruri și, de asemenea, își dă seama că există sensuri în viață care nu s-au pierdut. Ce vă oferă acum sens vieții? Aș întreba de unde vă inspirați, dar într-un interviu ați spus că nu credeți în inspirație.
Da, o întrebare groaznică despre inspirație, pentru că toată lumea o adresează. În general, ca toți oamenii care gândesc, îmi pun în mod constant întrebarea care este sensul existenței noastre, de ce existăm. Și nimic deosebit de înțelept nu îmi vine în minte. Dar știu sigur că munca mea este, în principiu, o justificare suficientă pentru faptul că exist ca corp fizic. Înțeleg că atât timp cât Dumnezeu îmi dă sănătate și orice altceva, voi face aceste lucruri, voi crea spectacole. Îmi place foarte mult zicala care i-a fost atribuită lui Hoffmann, dar s-a dovedit că nu era a lui. Dacă autorul nu este găsit, mi-o voi atribui mie: „În viață ar trebui să faci întotdeauna doar ceea ce ți se pare ușor, asta este exact ceea ce trebuie să faci cu toată puterea ta.”
Nu pot spune că sunt Mozart al coregrafiei; îmi este greu și devine din ce în ce mai dificil în fiecare an. Dar, cu toate acestea, este singurul lucru pe care știu să-l fac cu adevărat bine. Apropo, știu să gătesc bine, dar aceasta este o justificare mai puțin pretențioasă pentru a trăi. Ieri am gătit borș foarte gustos pentru fratele meu și soția lui, este chiar delicios și chiar mă laud cu el. În viața mea nu voi spune asta despre baletul meu.
NewsMaker
„Moldova s-a schimbat mult față de cea din copilăria mea”
Ați menționat familia, sunteți din Moldova, dar casa dvs este în Ucraina. Cum percepeți Moldova, ce este Moldova pentru dvs?
Mama mea locuiește aici, slavă Domnului este în viață. Singurul meu frate locuiește aici. Am aici un apartament pe care l-am cumpărat în 2003 și în toți acești ani m-am întrebat de ce l-am cumpărat. În principiu, nu aveam nevoie de el. Și când a început războiul, toată lumea avea nevoie de el. În acest apartament de la Chișinău a locuit toată lumea: artiști, pictori. Am petrecut luni de zile pregătind documente. Și acum înțeleg că a meritat să-l cumpăr măcar din acest motiv. Și acum trăiesc în el și asta este acum a doua mea casă.
Când merg pe străzi și vorbesc cu oamenii, încerc să-mi scanez starea, cât de mult mă simt parte din această țară. Sincer să fiu, nu pot spune că mă percep ca parte a Moldovei în aceeași măsură în care de-a lungul anilor am început să mă percep ca parte a Ucrainei, deoarece formarea teatrului meu, principala creație a vieții mele, s-a născut în Ucraina. Am locuit acolo, după cum ai spus, douăzeci de ani, adică cu doi mai puțin.
Dar caut sentimentul că fac parte din această societate. Știi, Moldova s-a schimbat foarte mult de când eram copil, am locuit aici în primii zece ani. Din punct de vedere mental, vizual, etnic și lingvistic, totul s-a schimbat foarte mult. Merg pe străzi și încerc să-mi acord diapazonul interior pentru a vibra la numărul potrivit de herți.
Cum vă amintiți Chișinăul din copilărie?
Nu pot formula așa imediat; nu am deloc o memorie foarte bună. Îmi amintesc cum tata m-a dus de acasă la grădiniță cu o sanie toată iarna. Acum nu există o astfel de iarnă, nici tată, nici sanie. Este primul lucru care îmi vine acum în minte, o amintire atât de vie.
Încă vă acordați la Chișinău, dar ce captați în acest proces? Cum vedeți Chișinăul acum?
Încă nu pot spune. Am o problemă: limba mea română este încă în aceeași stare în care era când aveam zece ani și am plecat. Înțeleg limba, dar o vorbesc foarte prost. Vorbesc românește când știu că persoana cu siguranță nu vorbește rusă. De exemplu, când vin în România, pot comunica puțin.
Faptul că în jurul meu este multă română, și nu o vorbesc prea bine, la fel mă face cumva să nu mă simt parte din această societate. Înțeleg că aceasta este problema mea, că nu știu limba, dar sper că o voi îmbunătăți. Dar știi, la 51 de ani, nu mai este atât de ușor. În copilărie, totul intră la nivel de subconștient. În familie vorbeam rusă. Tata cunoștea excelent limba română literară, dar dat fiind faptul că mama mea era vorbitaore de rusă, în familie se vorbea rusa. Am fost la școală rusească. De unde știu limba română nu am idee, dar cumva fiind în acest mediu, am ajuns să mă pătrund puțin de ea.
Mi-am dat seama că vorbesc românește când am venit aici în 2000 pentru a lucra în calitate de coregraf. Am fost surprins să constat că am înțeles totul. Inainte de aceasta nu mai aparusem demult la Chisinau. A fost foarte ciudat.
NewsMaker
Ați menționat că ați lucrat în Moldova. La începutul anilor 2000, erați coregraf-șef al Teatrului de Operă și Balet. Aexistă în planurile dvs ideea de a lucra cu artiști din Moldova?
Am vorbit despre asta atât cu directorul teatrului, cât și cu coregraful-șef Anastasia Homițchi, este o persoană minunată și profesionistă. Am vorbit cu ministrul Culturii Serghei Prodan și asistenții săi. Principala problemă a trupei de balet din Moldova astăzi sunt salariile. Este foarte banal. Cert este că un balerin este o monedă absolut convertibilă, pentru că vorbesc limba coregrafiei fără accent în nicio țară din lume. Aceștia nu sunt actori dramatici, poeți și scriitori.
Ei pot lucra în orice trupă din lume. Dacă la Chișinău salariile la Operă sunt de patru ori mai mici decât la Iași, atunci artiștii care valorează ceva pur și simplu pleacă la Iași. Nu poți face nimic în privința asta. dacă Moldova nu găseşte finanţare pentru singurul Teatru de Operă şi Balet. Aceasta este o jucărie foarte scumpă. Nu toate țările din lume își pot permite luxul de a avea un teatru național de operă și balet. Și ar fi păcat să pierdem ceea ce avem deja. Singura modalitate este să găsești bani pentru a plăti artiștii.
Mi se spune că trebuie să îi cointeresăm cu creatia. Dar apoi vin la magazin și trebuie să cumpere ceva cu această creație. Dar ei nu pot și se întâmplă ceea ce se întâmplă. Am spus că dacă ar exista salarii comparabile cu cele a teatrelor din Europa de Est, ar fi posibil să se creeze o trupă de balet foarte puternică în teatru. Pentru că sunt foarte mulți legionari care vor să muncească: spanioli, italieni, japonezi, chinezi. Sunt oameni care merg constant la castinguri și audiții, în căutare de lucru. Trupa trebuie completată și spectacolele pot fi de o calitate impecabilă.
„Ucraina și ucrainenii încearcă să-și demonstreze dreptul la propria cale”
Moldova este situată într-o regiune de lângă graniță, făcea parte dintr-un spațiu cultural care era comun tuturor țărilor post-sovietice, care acum se destramă. De exemplu, producțiile autorilor ruși nu sunt montate în Ucraina. În Moldova se descoperă autori occidentali. Cum va continua să existe spațiul cultural? S-a întrerupt deja complet această conexiune?
Într-adevăr, toate aceste popoare merg în direcții diferite. Dar este dificil să te menții pe linia îngustă dintre dorința de a-ți populariza cultura, limba, moștenirea națională și respingerea realizărilor culturii globale. Da, trebuie să-ți popularizezi autorii și compozitorii, dar dacă nu poți pune în scenă Shakespeare în același timp, este foarte ciudat. Pentru că Shakespeare este o comoară globală, ca Euripide, ca Leonardo da Vinci.
Cred că fiecare țară care a rămas după scindarea unui „continent” atât de uriaș precum URSS are propriul său drum. Desigur, își vor căuta autorii, cărțile, poveștile pentru a crea spectacole de balet. Trebuie să înțelegeți că există o mișcare globală a culturii occidentale care nu poate fi ignorată. Trebuie să existe o combinație armonioasă între una și cealaltă.
Acum în Ucraina este foarte greu să vorbim despre asta, pentru că totul este foarte dureros. Ceea cu ce se confruntă Ucraina a fost imposibil de imaginat în secolul nostru. Dorința de a-și apăra independența îmbracă diferite forme, dar nu poate fi învinovățită pentru acest lucru, pentru că în acest fel Ucraina, ucrainenii, inclusiv eu, încercăm să ne obținem dreptul la propria noastră cale. Absolut individual. Apoi, toată lumea se va alătura spațiului cultural global, dar deocamdată toate acestea sunt într-o stare foarte dureroasă.
Rusia de astăzi este un lucru, dar este dificil să se tragă o linie între ea și Ceaikovski și Tolstoi, de exemplu.
Este imposibil să trasăm această linie acum. În teatrul meu, am exclus din repertoriu toate baletele lui Ceaikovski. Unii vor spune că acesta este un exces, dar pentru ziua de astăzi este o decizie absolut corectă. Iar mai departe vom trăi. Sper cu adevărat că Rusia, ca imperiu malefic, nu va mai exista. Și toate țările din jur vor respira ușurate.
„Principalul lucru pe care ar trebui să-l știe dansatori de balet începători este că nu se vor îmbogăți niciodată.”
Ce v-ar plăcea să puneți în scenă? Aveți vreo idee?
Nu. Nu prea sunt un visător. Dacă trebuie să o fac, o voi face. Ce voi face mai departe? Există un compozitor minunat, un clasic al muzicii academice moderne letone și mondiale, Peteris Vasks. O vedetă absolută în lumea muzicii academice conceptuale moderne. Un om de o lumină uimitoare, simplitate și sinceritate. Suntem prieteni buni. El organizează un festival, care are loc în aprilie în orașul leton Cesis. Am fost acolo anul trecut și s-a oferit să pună în scenă piesa pentru următorul festival. Mi s-a părut o idee bună și vreau să pun în scenă un spectacol bazat pe muzica concertului pentru violoncel al lui Pēteris Vasks, care a fost ușor inspirat de filmul „Visătorii” de Bernardo Bertolucci. Un spectacol despre patru prieteni și relații complexe în același timp și spațiu. Vom arăta premiera la festival și apoi vom juca la Kiev.
Mi-ați spus că acum lucrați în alte țări. Cum e să lucrezi și să faci repeții online?
Acum vom termina interviul și voi merge la o repetiție online cu Baletul Plovdiv. Aceasta nu este cea mai convenabilă formă de repetiție, dar este deja familiară, având în vedere experiența noastră cu coronavirusul. Predau un curs pentru coregrafi la Kiev, iar acești băieți sunt cu mine pe Zoom de patru ani. Desigur, i-am văzut live, dar suntem mereu pe Zoom. Desigur, este grozav să vii în sală, să admiri artiștii și să simți cum această atmosferă umple sala, dar nu este cazul. Prin urmare, astăzi voi veni, voi sta la computer și voi repeta baletul „Femeile în re minor” prin ecranul computerului.
NewsMaker
Ați vorbit despre studenți. Ce trebuie să știe tinerii care decid să-și conecteze viața și cariera cu baletul?
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l știe este că nu se vor îmbogăți niciodată. Dacă este vorba despre bani, atunci nu este direcția corectă. Este despre traumatisme, spate bolnav, coxartroză, pensionare înainte de timp, când jumătate din viață este încă înainte și nu știi ce să faci cu asta. Dar în același timp este vorba despre frumusețe, un sentiment uimitor de unitate cu publicul și despre artă.
Ultima întrebare – care sunt emoțiile dvs înainte de spectacolul de la Chișinău?
Sunt foarte îngrijorat, este prima dată când vin aici în calitate de producător. Ministerul Culturii ne susține, domnul ministru Prodan ne sprijină și ne ajută, ne ajută foarte mult Filarmonica Națională și Uniunea Muzicienilor, conduse de Svetlana Bivol. Ea este primul meu regizor, prietena mea și o persoană foarte strălucitoare, ea a fost cea care m-a făcut coregraf la Chișinău.
Am emoții pentru că aceasta este prima mea experiență de producție. Și acest proiect este foarte scump: să aduni aici toți acești oameni, repetiții, costume.
Sunt o persoană puțin ciudată pentru un coregraf; programul meu preferat este Excel. Fac totul acolo: compoziții, cronometrarea baletului, compoziții de culori și time coduri. Nu știu cât de mult îmi deterioreză acest lucru calitățile de coregraf, dar sunt ceea ce sunt. Sunt foarte slab la Power Point.
Abonați-vă la canalul de Telegram NewsMaker în română. Relatăm despre cele mai importante știri din țară și de peste hotare.
Vreți să susțineți ceea ce facem?
Puteți contribui la realizarea jurnalismului calitativ. Pentru aceasta, puteți contribui printr-o donație unică prin sistemul E-commerce de la maib sau puteți întocmi un abonament lunar pe Patreon! În acest mod, puteți fi parte a schimbării în bine pentru Moldova. Datorită contribuției dvs, noi vom avea posibilitatea să transformăm în realitate și mai multe proiecte noi și importante și, ceea ce este la fel de important, să rămânem independenți. Indiferent de mărimea contribuției, veți primi un mic cadou. Accesați linkul pentru a fi complicele nostru. Nu este greu, ba chiar plăcut.
Susțineți NewsMaker!If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.
